Aria bulversării în miez de veac[1]

Romanul Treptele Diotimei se află la ediția a II-a. El aparține scriitorului Radu Ciobanu, care l-a întrupat întâia oară în anul 1973. Cartea plutește în siajul altui roman – Crepuscul – ivit ceva mai devreme (1971). Încât, Treptele Diotimei poate fi socotit ca un volum doi al primei compoziții, întrucât cuprinde și dezvoltă in extenso aceeași tematică: tribulațiile și pulverizarea familiei sub presiunea factorilor disolutivi ai Istoriei.

Radu Ciobanu are un cult al elementului domestic, la care se raportează constant și el răzbate recurent și din alte zămisliri beletristice, devenind un subiect predilect al investigațiilor sale literare. Spre deosebire de Crepuscul, însă, care e o proză mai compactă, lucrarea de față este una de nivel extins, cu aspect radial – un autentic tablou al societății românești din secolul XX.

În ambele romane întâlnim o marotă similară: universul familiei. Matricea, izvorul primordial al devenirii și aripa protectoare a membrilor ei. Căci nimic nu răsare și prosperă trainic în afara ei, după cum, la fel, nimic n-o poate afecta în integralitate. Ea funcționează ca un mecanism certificat, cu expandări și retractilități variabile, servind ca trambulină și scut împotriva tuturor vrăjmășiilor și a opreliștilor multiple. Astfel, între Sever Moldovanu – protagonistul din Crepuscul – și Titus Candrea – corifeul din Treptele Diotimei – există o similitudine lesne sesizabilă. Amândoi sunt fruntașii familiei preocupați, cu energie și devotament, de înălțarea și bunăstarea componenților ei, mergând până la sacrificiu în numele unității de clan și al aspirațiilor intime. Încât, securitatea căminului depinde în proporție covârșitoare de ei – misiune de care se achită în mod exemplar, nefăcând concesii principiale ori de altă natură referitor la educație și atașament. Crescuți într-un mediu favorizant, Moldovanu și Candrea se profilează ca exponenți tipici ai societății mic-burgheze interbelice, cu psihologia aferentă: un pronunțat instinct al posesiunii, conduită protocolară, ordine și rigoare conjugală și, nu în ultimul rând, conștiința valorii de sine întreținută de prestigiul și soliditatea studiilor dobândite în universitățile de renume ale vremii.

Revenind la Treptele Diotimei, ce constatăm? Observăm că Radu Ciobanu narează impetuos, etalându-și „torențial”, în registrul realismului-critic, darul de povestitor. De aici și aplecarea pentru descripții și portretizări în cascadă și de‑o plasticitate mereu vie. Resursa ficțională completează și ea ansamblul eșafodajului prozastic, ca într-un tot dens și inseparabil. Rezultă astfel un parcurs pictural, de o cromatică distinctă, cu cadre largi, aerisite, modelate măiestrit pe calapodul transfigurării. Autorul croșetează un epic fără asperități ori stridențe stilistice, în „muchii” ascuțite, ci, dimpotrivă, în curbe line, ajustate, netezind protuberanțe și aplatizând excrescențe inestetice. Încât, scrierea sa e una „mătăsoasă”, „foșnitoare”, cu multiple inserții poematice și sonorități eufonice în melanjul și legănarea vocabulelor selectate cu iscusință și acuratețe. (Ca structură tipologică, putem spune că Radu Ciobanu este un epicurean „logodind” deopotrivă senzațiile „organic-gustative” cu eflorescența luxuriantă și inepuizabilă a firii. Are ceva boieresc în exprimare și dorințe – o ispită a confortului interior și a bunăstării exterioare – trăsături pe care le transferă unor personaje romanești, alături de care, probabil, se simte solidar și împlinit. În fond, afișează o atitudine blajină și stenică în fața asprimii vieții, preferând, din acest motiv, latura ei (mai) potolită mulată pe bună-cuviință și ceremonial).

Contrastând cu frumusețea și perenitatea naturii, descoperim, în paginile tomului, cealaltă fațetă a realității consemnate: una glacială, sumbră, prevestind miasma viitoarelor zguduiri pe toate planurile. Sens în care Radu Ciobanu redă sugestiv conturarea (și ascensiunea) taberelor ideologice (legionarism versus comunism) într-o lume frământată și fluidă, la discreția voluntarismului politic derivat din doctrinele nefaste ale epocii analizate.

 Influențate in corpore de aceste seisme sociale, personajele volumului au, însă, particularitățile lor: Titus e avocat, Roxana – chirurg, Tiberiu – pictor, Alexandru – student și gardist, Coriolan – avocat, Dora – artist plastic, Octavian – profesor ș.a.m.d. De aici și deosebirile de păreri și chiar conflictele apropo de problematica existențială clocotind sub presiunea (și tensiunea) unor evenimente dure și imprevizibile: asasinate politice în serie – interne și externe – năvala violentă a formațiunilor de dreapta fasciste și hitleriste etc.

Mult comentariu și nesecată analiză psihologică! Un păienjeniș al relațiilor de clan, aparent dezbinat, dar, totuși, unit prin liant genetic. Clanul ca axis mundi (centru al universului), de unde pleacă totul și de sfârșește totul: legăturile de dragoste, reuniri și despărțiri, certuri virulente și împăcări romanțioase, intrigi subtile ori clevetiri vulgare – alte și alte fapte și întâmplări dospite între pereții căminului zămislitor.

Cotropirea Cehoslovaciei, anexarea Austriei, în general, tulburările iscate de rapturile teritoriale sunt înfățișate în crescendo, ca un dat funest și inexorabil. Un climat tenebros, opacizat, premergător izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Autorul e un artizan al descrierii tribulațiilor sufletești și al cutremurelor emoționale generate de mișcări sociale paroxistice. Acaparat de subiect, romancierul reconstituie povestea (saga) de familie, urmărind etapele înălțării, dar și linia prăbușirii ei în contextele trăitoare ale vremii. Astfel, din treaptă-n treaptă, gradual, apar fracturile Istoriei ilustrate de multiplele ei ipostaze doctrinare și însoțite invariabil de mari traume afective la nivel individual și colectiv, ca un dat inexorabil, atotcuprinzător. Ca un exercițiu blestemat și reluat la infinit, dur și inuman prin recurența sa diabolică și otrăvită.

Cu toate aceste neajunsuri și adversități, fascinația clanului nu scade. Dimpotrivă, se cultivă și pe mai departe aureola lui, dar în paradigme diferite. Încât, la scadența Istoriei de atunci, fiecare a plătit un preț. A achitat contravaloarea unui „păcat” real sau ticluit, însă cu ecouri profunde și definitive în forul intim al celor expuși. Al victimelor, în speță. De la duritatea și snobismul Dorei, la idealismul și dedicarea Roxanei – portretele croite femeilor (vezi Odette, Dona, Solange, Anca ș.a.) sunt remarcabile. Scriitorul se dovedește un observator sagace al specificului feminin atât de vast, de complicat și de interesant în expandările sale recurente și multiforme.

Toată intriga și acțiunea romanului se derulează sub jalonul nefast al temerilor iscate și acumulate implacabil pe răbojul metamorfozelor social-politice în curs. Treptat, riscurile încep să se adune: Roxana – cu împrăștierea unor manifeste antifasciste, Octavian a dezertat din armată, bombardamente, agitație, rebeliunea legionară, debandadă, confruntări de stradă, masacrul de la Jilava și de la abator, fuga lui Alexandru în Germania etc. De subliniat că defectarea lui Octavian n-a fost provocată de lașitate ori de absența patriotismului, ci de refuzul ralierii. De a participa la fărădelegi, devenind astfel autor sau complice al aneantizării semenilor. De a comite crime și atrocități în contul unor principii și idei în care nu credea și pe care le refula mereu în seiful conștiinței.

Noua ordine instaurată postbelic (con)duce inevitabil la destrămarea clanului Candrea, ce se risipește care-ncotro. Roxana divorțează de Tiberiu, se recăsătorește cu o somitate medicală din Capitală și devine membră de partid, arhitectul Mircea Pretorian e deja comunist în regulă, Răzvan, fiul lui Tiberiu și al Roxanei, personajul-narator, se exersează în meșteșugul literelor, ajungând scriitor… În schimb, Ionela respinge „compromisul” și evadează peste graniță, unde moare în anonimat. Coriolan rămâne un oportunist care a fost împotriva tuturor (a nemților, a lui Carol, a legionarilor și a comuniștilor), „fiindcă a știut să facă întotdeauna ceea ce era de făcut”. Înapoiat în țară, Alexandru a încasat și el o detenție de 11 ani pentru aderarea la mișcarea legionară, Dora a pierit în bombardament ș.a.m.d. Încât, orice personaj are avatarul/traiectul său, norocul, ocazia întruchipată de diotima diriguitoare. Unii profită de prezența ei și-o speculează, alții, nefiind pe „fază”, o ignoră sau, pur și simplu, o repudiază, dând astfel cu piciorul unei latențe favorabile și extrem de rare.

Prin mijlocirea multiplilor săi protagoniști, Radu Ciobanu meditează intens la meandrele ursitei, încercând, cât de cât, să-i deslușească, dacă nu tainele, barem o fărâmă din ceea ce înseamnă ea cu adevărat. Plăcerea de a comenta și disecarea faptică prin notația de amănunt și plonjonul în psihologic sunt la ordinea zilei în vitrina autorului. De asemenea, reflecțiile ample și obiective, de-o plasticitate marcantă purtând girul incontestabil al artistului autentic. Judecata sa imparțială menține un echilibru robust în creionarea eroilor cărții, unde fiecare își are rostul său în viață, potrivit temperamentului și convingerilor intime. Altfel zis – independența deplină în toate sensurile și cu toate semnificațiile.

În Treptele Diotimei, o lume se prăbușește în lacrimi și sânge, o alta se naște din ruina și molozul lui „a fost odată…” Cu aspect de frescă, acest roman masiv și profund ne (re)conectează la un trecut aspru și tumultuos, în care omul, volens-nolens, nu e decât o victimă în căușul sorții. Impecabil reglat, dozajul volumului asigură acea cumpănă ce ferește prozatorul de evaziune/detașare manifestă sau de partizanat asumat. Ca o condiție esențială a conștiinței artistice, poziția mediană nu reflectă doar simțirea personală, ci, prin extrapolare, și trăirea confraților nedispuși la concesii dezonorante. Este o lecție cu valoare general-umană însușită temeinic și pe care Radu Ciobanu, prin intermediul artei sale, ne-o transmite și nouă.

Romancierul e preocupat cu precădere de statutul creatorului. Sens în care Tiberiu – fiul șefului clanului Candrea și pictor promițător – e neangajat politic, susținând vehement autonomia esteticului în dauna oricărei adeziuni. Doar șevaletul îl interesează, numai el îl capacitează pe șleaul responsabilității acaparante. „Eu, ca artist, trebuie să aflu soluția de-a supraviețui prin mine însumi, nu prin grija posterității. Nu sunt dispus să țin seama de toanele posterității”, afirmă el tranșant. Un adevăr căruia Radu Ciobanu i-a închinat (mai) toate cărțile, întrucât, în eterna dispută dintre talent și autoritate, a ales drept câștigător harul. Vocația indestructibilă de a (re)crea/reda cât mai veridic și alte realități, rezistând oricărei presiuni sau constrângeri de ordin extraliterar. Crez căruia venerabilul scriitor i-a rămas fidel până astăzi, constituind blazonul unui ziditor fecund și cumpănit, de prim rang în peisajul cultural românesc. Cu alte cuvinte – un clasic în viață.

^[1] Radu Ciobanu, Treptele Diotimei, Editura Limes, 2023, Florești – Cluj