DIALOG

Ciprian Vălcan,
filosof, eseist, Timişoara.

Jan Willem Bos s-a născut în 1954 în Olanda. Este traducător, translator, interpret autorizat, scriitor, lexicograf și ziarist. A studiat limba și literatura română la Universitatea din Amsterdam și Literatura Comparată la Universitatea din Illinois (SUA). Între 1982 și 1984 a fost lector de neerlandeză la Universitatea din București. În calitatea sa de translator oficial pentru limba română a însoțit-o pe fosta regină Beatrix a Țărilor de Jos în timpul vizitei sale de stat în România în anul 2001. A tradus peste 35 de volume (proză, poezie, teatru) din română, din care O moarte care nu dovedește nimic de Anton Holban, Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, trilogia Orbitor și romanul Solenoid de Mircea Cărtărescu și Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian. A publicat în jur de 150 de articole și vreo zece cărți despre România. În 2009, a publicat „Verdacht”. Mijn Securitatedossier, care a apărut în 2013 în română la Editura Trei ca Suspect. Dosarul meu de la Securitate (traducere din limba neerlandeză de Alexa Stoicescu). În 2011, i-a apărut Mijn Roemenië (România mea), publicată într-o serie de „declarații literare de dragoste”. În 2022 editura Humanitas i-a publicat cartea De la Rin la Dunăre și înapoi. Autobiografia mea românească, scrisă direct în românește. A publicat un Dicționar juridic și economic neerlandez-român și român-neerlandez (ediția a II-a, 2012), este coautorul Marelui dicționar neerlandez-român (ediția a II-a, 2014) și autorul Marelui dicționar român-neerlandez (2010). În 2018, a fost decorat de președintele României cu ordinul „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer. În 2019 a primit premiul Martinus Nijhoff pentru traduceri, cel mai mare premiu pentru traducere literară din Olanda.

Despre piaţa de carte din Brazilia
Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Daniel Mascarenhas Osiecki

„De la Rin la Dunăre și înapoi. Autobiografia mea românească”[1]

Ciprian Vălcan cu Jan Willem Bos

Ciprian Vălcan: Cum ați decis să învățați românește?

Jan Willem Bos: Este o întrebare la care a trebuit să răspund de zeci de ori, și poate chiar de sute de ori în viața mea. Deși nu sunt nici pe departe singurul olandez care a învățat limba română, recunosc că suntem o gașcă destul de mică, așa încât constituim totuși o curiozitate, atât pentru români cât și pentru olandezi. De multe ori se presupune că aveam dinainte o relație specială cu România – sau cu o româncă – care m-a determinat să învăț limba, însă în momentul în care m-am apucat de română, nu știam nimic de România și nu cunoșteam români. Alegerea mea era bazată pe un șir de coincidențe. Vă dau versiunea cea scurtă: începusem o altă facultate, de unde am fugit repede după primele examene ratate, și m-am întors la planul alternativ de a face filologia. Pentru că pierdusem primele luni, erau excluse limbile unde se făceau cursuri intensive tocmai în primul an. Am găsit o scăpare la română, secție mai mică cu profesori foarte înțelegători, unde mai era loc și de mine. După aceea am vizitat România și mi-am continuat studiile, ceea ce mi-a determinat viitorul. Mai în glumă, mai în serios spun că unul dintre principalele motive pentru care mi-am scris autobiografia a fost ca să explic cu lux de amănunte cum s-a întâmplat ca România, românii, limba română și cultura românească să ocupe un loc central în viața mea personală și profesională. Această autobiografie se numește De la Rin la Dunăre și înapoi. Autobiografia mea românească (Humanitas, 2022), în care povestesc aventura vieții mele, atât de strâns legată de România.

Vă mai amintiți care a fost prima carte pe care ați citit-o în română?

Nu mai țin minte dacă a fost chiar prima, dar printre primele cărți a fost nuvela Bordeienii de Mihai Sadoveanu. Care, evident, mă depășea total. Nu aveam vocabularul necesar pentru o asemenea poveste și de aceea nu aveam cum să apreciez arta lui Sadoveanu la propria sa valoare. Pentru cursurile de istorie, a trebuit să citesc Dacia de Vasile Pârvan, un studiu fascinant, dar scris într-un stil foarte elaborat, așa încât aveam sentimentul că din nou traduc opera lui Titus Livius, cu care mă luptasem la liceu. Dar totuși m-am obișnuit destul de repede. Doar nu aveam altă ocupație decât să învăț limba română cu dicționarul și manualul de gramatică în mână. M-a ajutat foarte mult faptul că după primul an am stat două luni și jumătate în România în perioada vacanței de vară, și atunci am învățat foarte multe. După ce m-am întors în Olanda ca să încep anul doi, vorbeam binișor românește. Apoi m-am întors în România aproape în fiecare an, sau de mai multe ori într-un an.

Ce v-a atras în mod special înspre cultura română?

Cultura română am descoperit-o pe parcurs, în decursul călătoriilor mele prin România din anul 1974 până în prezent. România a avut o istorie zbuciumată și bogată, fiind la granița între Mitteleuropa și Balcani. Și din cauza acestei poziții geopolitice a dezvoltat o cultură interesantă și unică care s-a exprimat în toate formele artistice de expresie. Pot să spun că am o vechime considerabilă în relațiile mele cu România și am vizitat aproape toată țara, de la Delta Dunării până în Maramureș, din Bucovina până la Porțile de Fier. Am fost de mai multe ori și în Republica Moldova, inclusiv în Transnistria. De asemenea, prin soția mea, scriitoarea Cornelia Golna, am făcut cunoștință cu vestigiile culturii aromâne. Fără îndoială, sunt în continuare foarte multe de descoperit. Interesul meu principal a fost totuși pentru literatura română, despre care voi vorbi mai jos.

Când ați început să învățați românește, ce se știa în Olanda despre România?

În anii 70 România era cvasi necunoscută în Olanda. Desigur, erau turiști care mergeau la mare sau la sporturile de iarnă (în acei ani era chiar un prim-ministru olandez care câțiva ani la rând și-a petrecut concediul pe un camping din Mamaia), dar aceștia nu prea intrau în contact cu societatea românească. Exact cum doreau autoritățile, de altfel, care descurajau contactele personale între români și turiștii străini, mai ales occidentali. Recunosc că nici eu, în momentul în care m-am apucat de română, nu știam mare lucru. Auzisem de Ilie Năstase și de Nicolae Ceaușescu, dar îmi lipseau cunoștințele de bază. Trebuie subliniat faptul că, în acei ani, România – puțin cunoscută cum era – se bucura încă de o reputație destul de bună. Poziția regimului față de invazia sovietică în Cehoslovacia din 1968 îi conferise peste hotare un prestigiu de care a profitat cel puțin un deceniu. Și viața din România era încă suportabilă în anii 70 pentru majoritatea populației, chiar dacă știm acum că lucrurile au luat o cotitură nefastă la începutul anilor 70, mai ales după vizita cuplului Ceaușescu în China și Coreea de Nord, în 1971. Toate aceste aspecte au devenit cunoscute abia în decursul anilor 80, când comunitatea internațională a devenit conștientă de dezastrul politic, economic și social din România și de atunci țara a ajuns din ce în ce mai izolată.

Cum vi s-au părut românii atunci cînd ați venit pentru prima dată în România? A existat vreun detaliu care să vă fi șocat?

M-a frapat că mai multe din elementele care alcătuiau existența unui tânăr occidental (aveam 19 ani când am vizitat România pentru prima oară), cam lipseau în România, sau erau foarte greu de accesat. Mă refer la muzică pop, blugi, călătorii în străinătate, produse de lux, etc. Faptul că aveam un pașaport care îmi permitea să vizitez Parisul mâine dacă aveam inspirație, punea un hău între mine și românii de vârsta mea cu care m-am întâlnit. Și faptul că aveam acces la magia occidentală a valutei liber convertibile era de asemenea un lucru care ne deosebea. Și eram poate șocat de faptul că tinerii români habar nu aveau de politică. Pentru mine și prietenii mei diferența între liberali, social-democrați și creștin-democrați era fundamentală și era subiectul unor discuții și dezbateri interminabile. În România conta în primul și în primul rând diferența dintre totalitarism și libertate și nu găseam prea multă înțelegere pentru subtilitățile democrației parlamentare. Dar, vedeți, m-am înțeles totuși bine cu românii, motiv pentru care m-am întors mereu în România, unde mă simt foarte bine.

Există vreun autor român pe care să vă fi dorit să-l traduceți în neerlandeză fără să fi reușit pînă în prezent?

Să nu uităm că ceea ce se publică în spațiul neerlandofon (Țările de Jos și Flandra) nu depinde în primul rând de mine. Aproximativ o jumătate din cărțile traduse de mine au fost publicate la inițiativa unei edituri, celelalte au fost propuse de mine. Dar nu întotdeauna am câștig de cauză. Uneori nu reușesc să găsesc o editură pentru o carte îndrăgită de mine sau pentru un scriitor care, după părerea mea, merită tradus, altă dată trebuie multă răbdare și insistență. În prima categorie intră de exemplu Dan Lungu și Gabriela Adameșteanu. Le-am propus operele la mai multe edituri, am publicat textele lor prin antologii și reviste, dar nicio editură nu s-a arătat dispusă să-i publice. În a doua categorie îl găsim, bunăoară, pe Varujan Vosganian, cu Cartea șoaptelor. Mi s-a părut o carte importantă și pentru cititorii neerlandofoni și am dorit foarte tare s-o traduc. Am încercat s-o promovez la mai multe edituri, care toate au ezitat, până ce editura Pegasus s-a lăsat convinsă. Apoi cartea a avut succes, cu multe cronici pozitive, și au fost trase trei tiraje.

Ați tradus enorm din română în neerlandeză : Ion Creangă, Urmuz, Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian, Sorin Titel, Leonid Dimov, Mircea Cărtărescu, Varujan Vosganian. Care dintre toate aceste proiecte vi s-a părut cel mai dificil?

Mi-am ales o profesie frumoasă, dar nu ușoară. Fiecare text de tradus prezintă dificultățile sale, care pot fi la difere niveluri: lexicul, stilul, subiectul, contextul, referințele, etc. Nu cred că există o traducere literară ușoară. Am debutat ca traducător literar – încă în studenție – cu poeziile lui Leonid Dimov. Nu eram pregătit pentru o sarcină atât de grea și sunt conștient că nu i-am făcut dreptate. În general, poezia îmi pune mai multe probleme. De vreo doi ani lucrez la „Nopțile” lui Alexandru Macedonski, dar tot mai șlefuiesc, mai schimb, mai ezit. Opera lui Cărtărescu este o provocare pentru orice traducător. Deosebit de greu a fost volumul doi din trilogia Orbitor. Sunt zeci de pagini în care autorul descrie cum se joacă copiii în jurul blocului din Ștefan cel Mare unde a crescut autorul. Acolo m-am lovit de tot felul de poezioare, de bancuri și de snoave (destul de multe porcoase) pentru care mi-a fost deosebit de greu să găsesc un echivalent. Am pus de o parte toate aceste probleme pentru mai târziu și am strâns tot felul de materiale în limba neerlandeză găsite pe internet. Apoi am stat o vară întreagă luptându-mă cu acele aproximativ 50 de pagini din textul lui Mircea. Nu m‑am îndepărtat niciodată atât de mult de un text sursă, dar nu aveam încotro. Cu Creangă nu mă împac foarte bine din cauza limbajului. Nu am găsit niciodată o soluție satisfăcătoare cum să traduc dialectisme, nici cele ale lui Creangă nici ale altora. Nu îmi vine să-i fac pe țăranii lui Creangă să vorbească într-un grai din nordul sau sudul Țărilor de Jos. Ar suna ciudat, la care se adaugă faptul că eu am crescut la Amsterdam și nu cunosc dialectele respective. Rămâne o problemă nerezolvată pentru mine.

Cum e receptată în prezent literatura română în Olanda?

Cum am spus și înainte, nu este deloc ușor să găsim edituri dispuse să publice literatura română, dar totuși ne putem lăuda cu niște succese adevărate, de critică și de public, chiar dacă nu spargem piața cu proiectele noastre. Am trecut la plural ca să-i includ și pe colegii mei Jan Mysjkin – traducătorul lui Marcel Blecher, printre alții – și pe Charlotte van Rooden, care, din întâmplare, a tradus doi scriitori din Republica Moldova, anume Iulian Ciocan și Tatiana Țîbuleac. Charlotte pregătește o antologie de proză scurtă contemporană (după anul 2000) la care contribui și eu. Am tradus amândoi un număr de texte și vom încerca să forțăm mâna unei edituri. Deci, în ciuda faptului că piața de carte este foarte reticentă, ca peste tot, literatura română își are locul și suntem o echipă mică dar dedicată să promovăm literatura română pentru simplul motiv că merită.

Există vreun scriitor român important pe care să-l socotiți intraductibil?

Da, Mihai Eminescu. Am tradus foarte puțin din Eminescu (mi‑a ieșit destul de bine „Dintr-o sută de catarge”), pentru că nu-mi place rezultatul. Au fost alții care l-au tradus, onorabil, n-am ce zice. Dar mai este Eminescu? Mă tem că nu prea. Poetul are ceva unic, insesizabil, imposibil de emulat – care se cam pierde în traducere. Cum am mai spus și cu alte ocazii: Eminescu este cadoul pe care-l primim pentru efortul de a învăța limba română.

Care sînt autorii români pe care îi prețuiți cel mai mult?

Este o întrebare foarte grea pentru mine, pentru că dacă aș începe să vă dau niște nume, sunt convins că voi nedreptăți pe mulți alții. Și prețuirea este un criteriu foarte subiectiv. În timpul studenției mi-au plăcut foarte mult romanele lui Rebreanu, dar când le-am recitit cu câțiva ani în urmă, nu mi s-au mai părut la fel de minunate ca în tinerețe. Ar trebui să le mai citesc încă o dată, să văd ce impresie îmi fac acum. Am recit de multe ori romanele lui Camil Petrescu, mai ales Patul lui Procust. Îmi place de fiecare dată și cred că sunt excelente și nu au pierdut din valoarea lor. Aș vrea să traduc Patul lui Procust într-un viitor nu prea îndepărtat, dar nu va fi ușor. Vreau să mai spun că am o relație specială cu Mircea Cărtărescu. Nu numai pentru că ne cunoaștem bine și suntem prieteni de 30 de ani, dar și pentru faptul că am petrecut foarte mult timp cu opera lui (Travesti + Orbitor + Solenoid). Și la Mircea acest lucru înseamnă că am petrecut mult timp în capul lui. S-a făcut astfel o punte între mintea lui și a mea. Este un scriitor deosebit și merită cu prisosință să fie tradus în continuare și în Țările de Jos. Abia aștept să primesc lumina verde de la editura Bezige Bij pentru Theodoros.

^[1] Jan Willem Bos, De la Rin la Dunăre și înapoi. Autobiografia mea românească, Humanitas, 2022.