INSOMNII VINOVATE
Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist, Oradea
*
Aporia geneticii
Celulele creaturii omenești sunt dotate cu trei miliarde de baze de nucleotide („treptele” spiralei ADN-ului, „literele” care scriu întregul „proiect” al fenotipului). Pentru comoditate, să luăm doar ordinul de mărime: 1011. Dintre ele, 99,9% sunt identice la toți indivizii. Rămân 0,1% care ne diferențiază pe unii de alții. Cam puțin, nu? În valoare absolută procentul înseamnă 106, deci cam un milion. Un milion de combinații de baze care fac ca eu să fiu eu, tu – tu, inconfundabili. Pot bazele astea să diversifice puzderia umană ce a trecut pe meleagurile Terrei o istorie întreagă? Care, de la apariția lui sapiens până în prezent, depășește o sută de miliarde (1011)? Sau câtă va mai fi să fie până ne-om nimici?
Se străduie. Căci după un „succint” calcul factorial, cele un milion de baze se pot combina în „mititelul” (și imposibil de pronunțat) număr de aproximativ (exact și desfășurat n-ar încăpea nici într-un caiet de grosimea operei lui Proust) 105.566.000. Imaginabil? Spre comparație, numărul total estimat de atomi din universul cunoscut este 1080!
Să ne înțelegem! E vorba de reprezentarea grafică a numărului, nu de număratul efectiv. Căci dacă ar fi să numeri până acolo, presupunând că ar exista denominație de maxim o secundă pentru toate numerele posibile, într-un an de numărătoare neîntreruptă n-ai ajunge nici până la 106...
Ce se întâmplă cu ceilalți 105.566.000 – 1011 potențiali hominizi („mica” diferență este cât ar rămâne din cele șapte duble volume ale invocatului În căutarea timpului pierdut dacă extragi din el doar titlul unuia dintre ele, spre pildă Guermantes; La umbra fetelor în floare ar fi deja excedentar...)? Cât mai au de așteptat? Le mai vine vreodată rândul? De ce acum chiar noi în loc de alt minuscul calup din incomensurabilitatea de variante? Câți homeri, shakespeari, rembranți, bachi sau einsteini așteaptă apatici fluierul de început? Dar genghis hani, hitleri și putini lustruindu-și nerăbdători oțelurile nimicitoare? Dar galaxii de necunoscuți în frenezia concretizării incurabilului lor anonimat? Câtă mitologie a neînfăptuirii? Câtă eternitate a zădărniciei?
Mare sală de așteptare! Și multă plictiseală trebuie că adie. Or fi aruncat deja zarurile la gunoi, cărțile în foc, or fi epuizat toate jocurile de societate imaginabile și neimaginabile. Chiar și neverosimile.
(poate că matematica noastră e prea firavă. Sau prea încrezătoare. Se va fi născând cândva un geniu, cu IQ-ul cât Euclid, Euler, Lagrange și Hilbert laolaltă, care să descopere și să dezvolte o Teorie a Ne-Numerelor)
*
Suntem mai civilizați decât acum cinci secole? Dar zece? Dar douăzeci? Sau mai autodomesticiți, în limbajul antropologilor? Un experiment (doar mental, Doamne ferește să fie real!) ne-ar putea edifica. Presupunem reinstaurarea pedepsei cu moartea, iar criminalii și tâlharii ar fi spânzurați în piața centrală. S-ar aduna cetățenii să asiste cu entuziasm și vacarm de stadion la procesiune? Ori mai degrabă s-ar încuia cu toții îngroziți în case, înapoia storurilor trase, ca la uragan?
Fiecare își poate da un răspuns. În ce mă privește, înclin să cred că ar participa mult mai mulți decât atunci când au vrut să-i întemnițeze în locuințe. Sau decât la scumpirile abrutizante. Ori la ridicarea vârstei de pensionare.
Putem face un pas și mai departe: dar dacă o minte smintită s-ar gândi să reinventeze luptele de gladiatori? De data asta pot spune cu certitudine că audiența ar depăși-o pe cea a UEFA Champions League.
*
Inseparabilul telefon mobil. A fi aici, dar în același timp în altă parte. Mai precis, a nu fi nici aici, nici altundeva. În fapt nicăieri.
E una dintre multiplele scleroze ale secolului.
*
Paradoxul lui Stéphane Lupasco
(despre care Constantin Noica spunea că „reprezintă o impresionantă provocare adusă gândirii contemporane”)
Lumina este „o degradare a tuturor sistemelor atomice și moleculare”!
Șocant. Tulburător. Revoltător chiar. Cum ai spune că Odă în metru antic bagatelizează gâlceava de la colțul pieții. Sau că Flautul fermecat nu-i altceva decât căderea în derizoriu a hârșâitului de fierăstrău printr-un trunchi noduros.
Fizicalmente însă gânditorul francez a nimerit-o. Radiația fotonică, fie ea calorică, luminoasă ori radioactivă, marchează smulgerea particulelor materiei din organizarea lor complexă până la sublim. Și îmbrâncirea pe toboganul entropiei (dezordinii) spre care natura în ansamblul ei tinde lent, dar impasibil. Spre o hălăduire buimacă prin desișurile întunericului.
Lumina de una singură e meschină. E un tremur al nimicului printre atâtea altele. Nevăzute. Nu mișcă inimi, nu îmbată, nu pune la cale capodopere. Nuanțele înfocate ale apusului de soare nu-și ating diafanul decât prin sărutul tandru al firavilor corpusculi de aer. Nici diamantul izvorului de munte fără curgerea sprințară a moleculelor lichide. Iar pâlpâirile șoptite ale nuferilor lui Monet, lipsite de măiestria tușelor acrilice, ar fi doar o inexpresivă lungime de undă. Dar nici măcar atât. De unde lungime? Care undă?
Lumina e ardoare și în urma ei rămân generoase cenuși. Cimitire ale elanului. Entropie a iluziei. Dar nu se mulțumește cu zvâcniri de-o clipă: crește sîrguincios cu frecvențele ei ademenitoare alte vreascuri pe care apoi le va mistui cu nesaț. Într-o dulceagă isterie a prefacerii.
Tot Lupașcu: „Normalul este un echilibru simetric între demențe antagoniste”!
*
Imperativele ratării
Dacă aș avea puteri urbanistice absolute aș amplasa în piețele centrale din toate metropolele câte un monument al ratatului!
Surprinzător? Șocant? Subiectul merită un strop de atenție. Ratatul este o figură absolut benefică, în orice cultură ar viețui el, chiar dacă nimeni nu-l pomenește vreodată. Iar dacă ne gândim un pic și la dramele sale interioare, atunci creatura ce se străduie dar nu izbândește se situează de-a dreptul pe podiumul tragicului. Hulit, disprețuit, ironizat, marginalizat. Dar știe cineva cât bine i-a făcut el realizatului? Ce căi nesperate i-a deschis? Fără eșecurile ratatului ar ști acesta cum NU trebuie făcut? Ce capcane, ce întunecimi are de evitat? Ce trasee să aleagă în clipa când îl bântuie incertitudinile, căci ele nu iartă decât nulitățile?
Împlinitul vine pe un teren deja desțelenit, pe care buruienile zac adunate conștiincios în mormane putrefacte, având calea deschisă ca să își împlânte glorios semințele roditoare. E protejat de erorile fatale ca de un nimb de cristal plămădit din exasperările și sudorile reci ale ratatului.
Împliniții uită adeseori că, odată, împingeau și ei la joagărul înfăptuirilor laolaltă cu cei mai puțin curtați de moire. Excepție fac poate câțiva „foarte împliniți” care au dobândit deja înțelegerea superioară a lumii. Dar până și ei ratează uneori. Ratarea nu ocolește pe nimeni, doar că o vocație a istețimii și doze necunoscute de șansă îi saltă pe unii peste negurile ei. Nu e o ratare întreaga cosmologie a lui Aristotel, mai ales că voci timide începuseră deja să murmure cu oarece insistență principiul heliocentrismului? Dar numeroasele pasaje obscure ori chiar licențioase din unele piese de Shakespeare ce-au dat zdravăn de furcă filologilor și traducătorilor? Dar Bach, cu multitudinea de cantate scrise la comandă, câte două pe săptămână, în izbitor contrast cu marile sale lucrări? Dar coloși precum Proust, Musil, Broch, ale căror scrieri anterioare operelor de căpătâi respiră o mediocritate cel mult înduioșătoare? Dar supraomul Einstein care respingea ideile expansiunii universului cu o vehemență grosolan-ridicolă? Dar Roberto Baggio, în ’94, trimițând mingea peste poarta lui Taffarel și cupa în vitrina brazilienilor? Chiar și ratările lor se pierd însă în oceanul nesfârșit al cearcănelor cronicizate de eșecuri. Genialitatea fără nemărginitele stepe ale ratării ar fi ca o catedrală ridicată pe nisipuri mișcătoare: o meschină îngrămădire de bolovani.
Aș figura monumentul ratatului cam așa: o colină abruptă cu un scarabeu ce tocmai își scapă dintre opintitele-i piciorușe gogoașa chiar la un pas de culmea ei. De după versant răsare pasărea de foc cu aripi de argint și ciocul deschis să o înhațe și să o poarte înspre văzduhuri.
*
Senzațional titlu, Mugur de fluier!
Dincolo de metafora pastorală a lui Victor Cârcu, dincolo și de sugestia indirectă a muzicii ca pulsație însuflețită, ca fragilitate, ca ingenuitate. Eu o iau ca pe o spusă directă, imaginându-mi cum plesnește lemnul lăcuit în timpul șuvoaielor neostoite ale trilurilor și arpegiilor și, printre găurile întunecate ale instrumentului, răsar colțișori verzi, cruzi. Care cresc nestăvilit într-o împletire fastă de sunet și clorofilă.
De fapt, magnífica simbioză nu e o simplă găselniță poetică. Semnificațiile merg din adâncuri până în îndepărtările boltei. Muzica pitagoreică a sferelor e zămislitoare de ordine și viață, de amplele volute ale umorilor. Cromatica primăvăratică a pajiștilor dă măsura potrivită a armoniei anotimpurilor. Iar ascensiunea impetuoasă a sevelor pământului înspre diorama coronamentului îmbogățește în șoaptă trepidațiile razelor amiezii. Fluxurile sunt mereu îngemănate. Respirație și gamă. Sânge și murmur. Mugur și fluier.
(Phoenicșii, în schimb, erau adevărați ași ai contrapunctării metafizicului ce se ascunde, sau nici măcar, în texte)
*
Uneori limbajul emite niște subtilități ce surclasează toată paleta de silogisme și dezvoltări ale rațiunii (oare există un inconștient lexical?). Mă gândesc la vecinătatea fonetică aproape imperceptibilă a cuvintelor ontologie și oncologie. O singură literă desparte două semnificații situate la extreme. Existența și extincția. Ființa și disoluția. Iar cvasi-insesizabila diferență merge până la rădăcinile etimologice ale termenilor. Ontos (formă participială a verbului a fi) și onkos (tumoare) se află și ele în aceeași cuantică vecinătate constând dintr-o neînsemnată literă.
Întâmplător? Sau măcar probabilistic? Paradoxal? Austeritate a galantarului vocabulelor?
Asta în niciun caz. Suma tuturor combinațiilor posibile ale celor 24 de litere ale alfabetului (referire la greaca lui Homer; cel latin furnizează valori și mai amețitoare) dă o cifră cu un exponent având inimaginabil de multe zerouri. Adunând fondurile lexicale ale tuturor limbilor planetei, fie ele actuale ori apuse, nu s-ar acoperi decât infinitezimal colosalul număr. Atunci care or fi fost impedimentele Trismegistului în a diferenția net noțiuni atât de îndepărtate?
Posibil să ne ajute un al doilea sens original al lui onkos. El mai semnifică un ornament deteriorat al măștilor utilizate în tragedia greacă. Masca, regina camuflajului, interfața dintre lumi, încă există, dar uzura părților ei o pune cu un pas în pieire. Subtilitatea capătă deja dimensiuni de stupoare:
ontos-onkos: nu mai sunt de-acum extreme, ci ipostazele contopite ale unei aceleiași categorii: tragedia.
Nu doar cea scenică...
*
Una dintre cele mai recente teorii fizice privind natura universului e aceea că el ar fi în întregul lui o hologramă. O construcție imaterială, perfect simulată, o proiecție eterică a informației stocate pe o membrană bidimensională situată undeva la marginea spațiului. Aceasta fiind unica realitate existentă, iar „realitatea” în care viețuim și ne mișcăm noi, doar o umbră. O teorie cam fantasmagorică (în evidentă vecinătate cu buddhismul), dar oare nu era la fel de abracadabrantă acum o jumătate de secol și intervenția chirurgicală în care pacientul și medicul sunt despărțiți de un ocean?
Nu putem să nu zburăm cu gândul la mitul peșterii din Republica lui Platon. Acolo, o cohortă de prizonieri stau legați în lanțuri în străfundul unei peșteri și în imposibilitate de a-și întoarce capetele. Cu fața înspre un zid pe care sunt proiectate umbrele și mișcările unui gen de păpușari ce dansează și agită tot felul de obiecte în spatele lor și înaintea unui foc strălucitor. Dacă s-ar putea întoarce, ar fi orbiți de lumină și smintiți de incognoscibila adâncime spațială. Umbrele de pe perete sunt singura „realitate” cunoscută de prizonieri.
Putem inversa mitul. Fantasmele de pe zid, acum încifrate în impenetrabile notații coregrafice, ele sunt în fapt informația reală, iar păpușarii tridimensionali le execută întocmai partitura ca într-o incurabilă hipnoză. Obținem exact schema universului holografic al fizicienilor. Inclusiv focul sclipitor, lumina generatoare a întregii scenografii anterioare, care devine tot o proiecție ireală.
În situația a doua însă, prizonierii trebuie să stea întorși cu 180 de grade, cu spatele la ecranul întemeietor, privind înspre iluzia tridimensională. Dacă și-ar păstra poziția din prima variantă, n-ar pricepe absolut nimic, așa cum nu poți înțelege aiureala pixelilor de pe pelicula unei holograme.
Noi, prizonierii, suntem întotdeauna întorși către năluci.
*
Fizionomia plictiselii
Câtă libertate în binefacerile plictiselii, cum constatase și Aldous Huxley! Ce voluptate să stai neclintit în fotoliu cu ceasurile și mușchii să refuze orice comandă de-a te ridica! Câtă frăgezime a înțepenirii! Ce „simptom al siguranței”, vorba lui Eugen Ionescu! Ea nu-i ocolește nici măcar pe zeii lui Nietzsche, nici chiar pe moraliștii lui Bertrand Russell. Ce tot îndrugă Kierkegaard, Schopenhauer ori Baudrillard? Rădăcina răului? Antipodul fascinației? Crimă? Aiurea! Nu cred că istoria a consemnat vreun caz real de moarte din plictiseală, în pofida sintagmei încetățenite. Nici măcar de maladii acute, caramboluri ori revoluții.
Nu e cazul însă cu celelalte trăiri. Jalea și tristețea mănâncă sistemul imunitar mai mult decât coloranții alimentari. Cele mai sinistre varietăți de tumori îți invadează organismul până nici n‑apuci să te dumirești. Enervarea? AVC-ul ți se servește pe tipsie de argint precum felia din tortul miresei. Frenezia lucrativă? Doar organele rutiere pot oferi statistica accidentelor iscate de grabă. Ispita gloriei? Nu există pe mapamond conflagrație să nu fi pornit dintr-un astfel de toxic prurit. Iubirea? Ooo, aici chiar că sărim calul. Doar că, începând cu Julieta lui Shakespeare, ardoarea dragostei e probabil vinovată de cel puțin jumătate din suicidele planetei. Să nu mai vorbim de crimele din gelozie...
Plictiseala în schimb e ingenuă. Nu agasează, nu rănește, nu smintește. Nu stârnește orgolii, nu declanșează războaie. Nu înalță măreții friabile, nici eternități de-o clipă. Se opune drastic inutilității marilor și deșartelor proiecte. Plictiseala nu corupe, nici nu izbăvește. Ea trasformă și edifică. Este heraldica civilității. Nu spunea Cioran că primele simptome omenești ale animalului țin de plictiseală?
Plictiseala nu e un gol. Dimpotrivă, e preaplinul generat din golurile ambiției și cutezanței. Din nimicnicia zbaterii, din absurdul năzuințelor. Fără plictis, nici zborul muzelor n-ar fi decât o forfotă apteră. Nici năpustirea descreierată a clipelor o cupă de speranță.
De fapt, plictiseala nu e altceva decât rezonanța cu Marea Încetineală Cosmică. Pot fi găsite alte instrucțiuni pentru sublim?