ESEU

Cosmin Lotreanu
eseist

Cosmin Victor Lotreanu

Melancolia ultimei toamne adriatice

„A pleca înseamnă a muri puțin. A continua călătoria înseamnă, poate, a renaște.” (Jacques Renaud)

A defini în câteva cuvinte șase ani de viață într-un loc este un demers aproape imposibil. A cuprinde un noian de evenimente, „oameni, fapte, întâmplări”, în aceleași câteva cuvinte, este cel puțin tot la fel de greu, fiind iminentă și inevitabilă capcana unei autoevaluări festiviste. De aceea cred cu tărie că reliefarea dimensiunii umane a despărțirii este esențială, atunci când toate luminile rampei se sting și rămâne doar acea tăcere ce, până la urmă, ne cutremură prin „veșnicia ei”, atotputernică întotdeauna peste timpuri, vremuri și umanitate. Acea despărțire a cărei presimțire se cuibărește în suflet încă din prima zi... Las în urmă în egală măsură amintirea strălucitoare a acordurilor imnului național al României în magnifica „Sala Capitolare” a „Scuola Grande di San Giovanni Evangelista di Venezia”, a iluminării în culorile Tricolorului a „Fontana di Nettuno” din Trieste sau a Mausoleului „Candia” din orașul istoric Aquileia, a nenumăratelor întâlniri și proiecte comune cu administrația regională, mediul asociativ și parohial românesc dar, deopotrivă, a momentelor dramatice ale pandemiei, a atâtor cazuri și intervenții consulare în sprijinul concetățenilor rezidenți în nord-estul Italiei... În câteva cuvinte, „o viață de om, așa cum a fost”. 

Încheierea unei etape a vieții aduce cu sine un summum de trăiri în care predomină inevitabila melancolie dar și necesitatea acelui „il faut savoir encore sourire” aznavourian menit a încuraja....pe tine însuți? Pe cei din jur? Cert este că, precum Sisif odinioară, trebuie să ai puterea de a o lua din nou de la capăt crezând mai degrabă în mitul cutiei Pandorei decât în cel al muncii fără sfârșit, pedeapsă a zeilor antici, simbolizată de primul rege al Efirei din Corint.

Cred totodată că doar în luna Noiembrie poți, cu adevărat, să îți iei adio de la o parte din viața ta și în același timp să privești înainte cu speranță. Doar atunci ai puterea, precum Rumi și Shams din Tabriz, „să te uiți la ghimpe și să vezi trandafirul, să privești noaptea și să vezi răsăritul de ziuă.” Noiembrie, luna în care s-au născut fiica și tatăl meu cei preaiubiți, aduce cu sine melancolia unui aparent sfârșit: Cețuri lascive, contururi estompate și învinse de propria lor umbră, nori totuna cu pământurile... Tot ceea ce George Topârceanu sintetiza în versurile sale: „Flori de funingine/ Zboară sub nori”... Noiembrie este luna în care ne părăsesc ultimele păsări călătoare ce pleacă însă pentru a reveni; este apropierea zăpezii și a albei ierni puse în lumină de Victor Hugo: „Când noiembrie de brumă inundă cerul albastru...” Noiembrie însă este luna în care versurile lui Lucian Blaga din Amurg de toamnă sunt cele ce mă apropie și îmi amplifică dorul de Acasă...: „ Din vârf de munți amurgul suflă/ Cu buze roșii/ În spuza unor nori/ Și-atâta/ Jăraticul ascuns/ Sub valul lor subțire de cenușă... E toamnă.” Noiembrie este luna în care resimt cel mai acut trecerea inexorabilă a timpului și dorul de cei plecați în eternitate. În Noiembrie mă împac cu tot mai apropiatul crepuscul, rugând toamna, precum Ana Blandiana, să „nu mai plângă-n soare fum/ Înserează-mă pe mine/ Mă-nserez oricum.”

Îmi iau în aceste zile de Noiembrie bun rămas de la Adriatica de nord-est, de la Trieste cross-road de culturi și civilizații vest, est și central-europene, de la orașele tainice din Friuli Veneția Giulia în care nu poți ști cu exactitate ce domină mai mult: Elementul roman? Germanic? Las în urmă splendoarea Veneției dintotdeauna iar sufletul îmi este invadat încă o dată de acordurile „Cantatei per Venezia” sau de cele ale „Rondo”-ului venețian în toată paleta sa de sentimente, de la „Fantasia” la „Simfonia per un Addio”; revăd atâtea și atâtea chipuri de români în diferite ipostaze ale vieții comunitare, oameni ce vor avea mereu un loc în inima mea. Atunci însă când cortina se lasă peste scenă, mă gândesc la cele scrise odinioară de Henri-Frédéric Amiel: „Adio! Este noiembrie. Singurătatea pădurilor, calmă și împăcată: Adio! Noiembrie este biruitor.” Iar mai târziu, când toți acești ani adriatici vor fi devenit mai puțin decât o amintire, voi resimți cu siguranță acea încremenire a timpului și timpurilor a Otiliei Cazimir în care „doar o frunză a mai foșnit departe/ Ca o filă-ntoarsă dintr-o carte.” 

Cuprins de o melancolie mai presus de mine, „bucuria de a fi trist” după cum spunea Victor Hugo, găsesc puterea de a merge înainte, de a întâmpina viitorul cu serenitate și de a încredința pe toți aceia ce mă cunosc: Prieteni! Nu voi abdica niciodată de la profesiunea mea de credință. Aceasta este întemeiată pe un fond propriu cultural și sufletesc în care se întrepătrund, incomplet desigur, învățăturile sufi atunci când îmi spun: „Să faci un bine și să-l încredințezi apei curgătoare. Într-o zi, îl vei regăsi în deșert” dar și, deopotrivă, cele ale oamenilor politici de anvergură ai perioadei ante și interbelice europene. Astfel, propria mea formație dar și vocație se regăsesc în relevanța cuvintelor lui Georges Clémenceau: „Nu există decât o formă în a greși, aceea de a abandona înainte să reușești.”

Iar cuvintele de final nu pot fi altele decât cele ale lui Albert Camus, o ultimă reverență către toamna dintotdeauna, știind că suntem doar la sfârșitul unei călătorii. O reverență simfoniei de culori a toamnei, această „a doua primăvară în care fiecare frunză este o floare.”