ARTE VIZUALE
Carmen Neamțu
eseistă
Arca teatrală
Lamma lamma ka, dinga da
Design afiș: Laurian Popa
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad: spectacolul We Go Together – Best of Musicals; Corepetitor și coordonator muzical: Éder Enikő; scenografie: Irina Chirilă; corepetitor și orchestrator: Paul Tonca; coregrafie: Maura Cosma. Cu: Diana Birta, Oana Kun, Roxana Sabău, Carmen Butariu, Oltea Blaga, Iulia Dragoș, Lenuța Dorobanțu, Izabela Cotescu, Zoltan Lovas, Alex Popa, Marian Parfeni, Cristian Bordaș, Cosmin Blaga, Paul Tonka.
Cea mai recentă premieră a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad propune o călătorie muzicală prin diverse spații geografice, într-un talmeș-balmeș de trimiteri, glumițe și apropo-uri călduțe, în căutarea unui scenariu coerent. Din informațiile pe care le-am cerut de la biroul de relații publice al teatrului, nu este precizat nicăieri autorul scenariului sau regizorul propunerii scenice. Credem că acestea trebuie asumate deoarece sunt foarte importante în economia oricărui spectacol de teatru, chiar și al unuia muzical. Ele nu apar nici pe afișul teatrului, care anunță spectacolele din lunile septembrie-octombrie 2023.
Asistăm la o propunere de vară târzie și aromă de vacanță relaxantă, dacă e să ținem cont că actorii dansează și cântă live. Este un efort salutar, dar, credem, insuficient, pentru o producție în sala mare, centrală, a teatrului arădean. Muzicalul arădenilor nu depășește nivelul unui experiment studențesc de seminar, din anul întâi. Miza e mică atunci când spectacolul doar alipește bucăți muzicale cunoscute (sau mai puțin cunoscute) cântate de actori în limba engleză sau franceză.
Din cauza dicției, versurile nu se înțeleg și neînțelese rămân alegerile combinatorii de ABBA cu Shakespeare, glumițe de Facebook, Fantoma de la operă, muzică de cabaret asezonată cu corul antic înveșmântat în cape și mantii negre. Un minim efort de traducere a cântecelor din engleză sau franceză ar fi o soluție pentru a îmbunătăți montarea. Proiectarea textelor[1] în original sau varianta, mai dificilă, de a le adapta pentru limba română, nu este o noutate. Această opțiune este, credem, oportună pentru că nu tot publicul înțelege ce se cântă pe scenă.
Piesa care se repetă și care dă titlul spectacolului, We go togheter, cu John Travolta & Olivia Newton-John, din Grease, este una care mizează pe interjecții, pe construcții onomatopeice care aduc confuzie în rândul spectatorului necunoscător de limbă engleză sau franceză, nivel avansat. Dar care alege să cumpere un bilet și să meargă la teatrul arădean. Și poate, de ce nu, ar dori un pic mai mult decât niște melodii cu ritm, cântate, pe care le poate asculta și acasă, în confortul propriului său fotoliu.
Iată o bucată din motivul repetitiv al temei, cântate pe scenă:
We go lamma lamm ka dinga da
Ding dong
Remenbered forever as
Shoo-wop sha whadda whadda
Yippidy boom da boom
Chang chang, changity chang shoo
Bop
That’s the way it should be
Wah-ooo, yeah!
Simplul dans, oricât de bine ar fi el executat, și muzica alertă nu sunt suficiente pentru a realiza un spectacol de teatru coerent, viu, fermecător. Asistăm la o adunătură de muzici introduse de un povestitor, actorul Zoltan Lovas, care se străduiește să lege piesele muzicale făcând tot felul de glumițe din categoria șușelor[2], asocieri omofone, gen Șpania – Shakespeare etc.
Cântecele urlate de actori nu au nicio legătură unul cu altul în afară de tempoul alert. Altfel ce să caute ABBA lângă Fantoma de la operă, Marlene Dietrich lângă Charles Aznavour, Joe Dassin sau John Travolta.
Merită felicitați doi dintre actorii arădeni care au dovedit că au dicție, chiar și atunci când cântă. Nuți (Lenuța) Dorobanțu are o voce, caldă, lucrată atent, experiența de la Teatrul de Marionete arădean fiindu-i de mare ajutor. Actorul Alex Popa, care cântă și la tobe, și cu vocea, dovedește că este un artist care a înțeles că timbrul vocal trebuie întreținut, dacă vrei să fii înțeles și dincolo de scenă.
Cu Zoltan despre Lovas
Design afiș: Laurian Popa
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, sala mare, spectacolul cu publicul pe scenă: One (Wo)Man Show cu și de Zoltan Lovas
Actorul Zoltan Lovas a trecut de 100 de roluri jucate pe scenă, iar ceea ce propune, acum, publicului este o derulare a poveștii sale de dragoste cu scena, în tablouri expresive și inteligent combinate. Momente care surprind iubirea sa pentru rolurile pe care le-a jucat în teatrul arădean. Azi ia cina cu Tartuffe, mâine intră într-o piesă cu Krap, duminică plânge cu Platonov....
Zoltán Lovas e absolvent al secției de actorie a Academiei de Teatru și Film din București, promoția 1995. Actor al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Lovas a colaborat cu Teatrul de Comedie din București, Teatrul Nottara, Teatrul Național din Timișoara, Teatrul de Arte Deva. A obținut Premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de Teatru Scurt, Oradea, în 2001. Și Premiul pentru Cel mai bun actor la Gala Hop, Bacău, în 2006. A fost cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul Madame din Cameristele de J. Genet, la Baia Mare, în 2009. Iar în 2007, a fost nominalizat la premiile UNITER pentru rolul principal, Hyppolit, din Iubirea Fedrei, de Sarah Kane, spectacol în regia lui Mihai Măniuțiu, montat la teatrul arădean.
Cu fiecare rol, actorul o ia mereu și mereu de la capăt, iar tot acest travaliu scenic este surprins și evocat acum, ca una din minunățiile meseriei de actor. Zoltan Lovas propune nenumărate exerciții de admirație pentru profesorii săi din facultate, pentru colegii de scenă, pentru publicul care a fost întotdeauna generos cu aplauzele, amintindu-i că fiecare rol i-a adus bucurie, emoții, transformându-l într-un actor mai experimentat și într-un om mai sensibil.
„Actorul este precum o femeie însărcinată care poartă în pântece rolul, iar mai apoi îl naște la premieră. Apoi are grijă de acel rol, îl crește ca pe un copil. Toate rolurile își lasă o amprentă în sufletul meu. Mă întreb și eu, odată cu întrebarea ta: unde pleacă personajele seara după spectacol? Rămân în sufletele spectatorilor și se odihnesc (...) Actoria este un fel de a gândi. Există o anumită concentrare a mea asupra caracterului interpretat. O detașare a mea de mine însumi. Ajung să mă debarasez de problemele mele civile, de gândurile mele. Mă marchează unele trăiri ale personajelor. Într‑o reprezentație de teatru se joacă, uneori pe parcursul a două ore, viața unui om. Nu are cum să nu te marcheze, emoțional, dar nu împrumut nimic de la personajele mele, după ce ies din scenă. Nici în viața reală nu pot să joc teatru, nu mă pot folosi de meșteșugul meu. Mi se pare o trădare a îndeletnicirii mele. În concluzie, atâta vreme cât nu trădezi actoria, nici ea nu te trădează. Niciodată. (...) Mircea Albulescu spunea că spectacolul este ca un măr întreg... jumătate de măr, publicul, cealaltă jumătate, spectacolul. Puntea dintre cele două jumătăți o constituie energia care se degajă între ele. Publicul caută emoția, nu numai relaxarea sau artificiile regizorale la care s-a tot apelat pe scenă, în ultima perioadă. (...) Teatrul are loc între un actor și minim un spectator. Spațiul dintre cei doi trebuie să fie energetic, la distanța de o suflare... iar gândurile să fie fără oprire între ei. Publicului trebuie să îi dai tot, să îl surprinzi, să îl determini să aibă întrebări... multe întrebări. Iar eu să îi dau un singur răspuns:... merită să trăiești. Am o deviză – în seara în care joc nu trebuie să uit că există un om care a venit pentru prima oară la teatru sau poate pentru ultima oară. Înțelegeți ce vreți de aici. Eu știu că nu există public prost, numai o seară proastă sau un actor care nu este în formă. Trebuie să reînvățăm să respirăm împreună, iar acest lucru mă duce cu gândul și la operă. Uneori am observat că acest gen reușește în unele clipe sublime, de muzică, să suspende pentru o clipă timpul. Asta încerc să fac și eu în teatru. Să găsesc clipa faustică”,
ne mărturisea actorul, într-un interviu pentru revista Arca[3].
În același interviu actorul Zoltan Lovas ne vorbea și despre acest performance de-a râsul-plânsul:
„Îmi place să cred că nu mint în el. Acest spectacol era de multă vreme în planurile și în gândurile mele, așa că după aniversarea de 20 de ani a spectacolului Apropo, ați chemat pompierii?, era cumva necesară o primenire a mea. Este o concluzie la timpul prezent a tuturor celor ce le-am făcut în plan artistic până la ora actuală, este un nou început, o promisiune pentru viitor și nicidecum o retragere din viața activă teatrală. E un spectacol alert, ce necesită multă energie și consum emoțional, pe care peste 20 de ani nu aș fi putut să îl mai susțin. Acum, cei apropiați teatrului încă, mai știu despre ce spectacole le vorbesc, peste câțiva ani acestea vor fi prezente doar în gândurilor unor spectatori de nișă. La ora actuală, teatrul trebuie să fie un imbold la redescoperire. Și ar trebui să rezoneze atât cu cei tineri cât și cu cei mai experimentați. Vârsta, experiența și energia, pe lângă talentul oferit de Dumnezeu, au dat curs gândurilor și nevoilor mele de exprimare. Nu am apelat la un regizor care să-mi revalideze viața, acela este UNIC, însă am apelat la un regizor atunci când a fost vorba de fructificarea și găsirea unor juste dozări ale coordonatelor teatrale. Dar și atunci când e vorba de elaborarea unei călătorii dramaturgice care să consolideze fiecare etapă ce mi-o propuneam a fi prezentată pe scenă. În acest sens e firesc să îi mulțumesc regizorului arădean Nicolae Mihai Brânzeu”.
Consecvent devizei sale, aceea că în seara în care joacă nu trebuie să uite că există un om care a venit pentru prima oară la teatru sau poate pentru ultima oară, Zoltan Lovas se destăinuie în acest monolog de o oră, reînvață să respire împreună cu publicul, încercând să oprească, pentru 60 de minute, clipa, să suspende timpul. Și, credem, că îi reușește foarte bine.
Povestea unei familii disfuncționale
Design afiș: Laurian Popa
Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, spectacolul: Ținutul din miezul verii de Tracy Letts, traducerea: Smaranda Nicolau, regia: Dumitru Acriș, scenografia: Irina Chirilă. Cu actorii: Ovidiu Ghiniță, Carmen Vlaga Bogdan, Angela Petrean Varjasi, Bogdan Costea, Calița Nantu, Carmen Butariu, Alina Vasiljević, Liliana Balica, Florin Covalciuc, Ștefan Statnic, Zoltan Lovas, Roxana Sabău, Oltea Blaga, Mariana Tofan, Dorina Darie Peter, Claudia Stoica.
Ținutul din miezul verii (August: Osage County) a avut premiera pe Broadway, la Teatrul Imperial, pe 4 decembrie 2007, iar piesa care stă la baza spectacolului a fost distinsă, în 2008, cu Premiul Pulitzer pentru dramaturgie. În 2017 s-a montat și la Teatrul Mic din București, în regia lui Vlad Massaci. Cu titlul original August: Osage County piesa a fost ecranizată în 2013[4], cu Meryl Streep în rolul principal, Violet, rol pentru care a primit nominalizări la Premiile Oscar și Globul de Aur.
Acțiunea piesei/ filmului are loc într-o localitate din regiunea Osage (Osage County), Pawhuska, din statul Oklahoma, într-o lună foarte caldă de august. Regizorul Dumitru Acriș[5] elimină orice trimiteri spațiale din textul original, axându-se pe drama intensă prin care trec femeile piesei, reunite la înmormântarea capului familiei, tatăl, poetul alcoolic Beverly (jucat de Ovidiu Ghiniță).
Drama propusă acum nu este ușor de privit și cu atât mai puțin de jucat. Rolurile feminine sunt foarte intense și cele trei surori (sora cea mare, Barbara – Angela Petrean Varjasi, Ivy – Carmen Butariu și Karen – Alina Vasiljević) plus mama tiranică (Violet e Carmen Vlaga Bogdan) fac un tur de forță/rezistență scenică. Dispariția tatălui familiei (Beverly – Ovidiu Ghiniță) adună familia Weston, fiice și soți, încercând o regăsire duioasă după ani de absențe. Ceea ce vedem e un potop de acuzații, de reproșuri, de adevăruri dureroase care ies acum la iveală. Adevărul doare și cuvintele spuse pot răni sau, dimpotrivă, îmblânzi, înduioșa, influența, manipula. Acum, replicile crude ale mamei duc la un adevărat măcel din care nimeni nu scapă.
Carmen Vlaga Bogdan (în rolul mamei dependente de control, de pastile și de a spune direct ceea ce crede, în ceasul al XII-lea) cucerește treptat personajul Violet. La început ezitantă, vocea nu îi este cel mai bun aliat. Dar pe măsură ce rolul avansează, și adevărurile dureroase ale familiei ies la iveală, actrița reușește să intre în rolul dificil al mamei cuprinsă de durerea remușcărilor. Disconfortul sufletesc pe care îl trăiește, pierderea treptată a controlului familiei, răutatea din priviri, din vorbe și din gesturi, toate se regăsesc în jocul actriței, care reușește un personaj complex. Devorată de cancer, dependentă de medicamente și de aparențele în care băltește familia, Violet răbufnește, rostind sentințe incomode. Este singura formă prin care mai poate să respire[6]. Spunând, în sfârșit, lucrurilor pe nume. De altfel, toate personajele își doresc să se salveze din malaxorul de minciuni în care sunt prinse. Barbara (fiica favorită, jucată de Angela Petrean Varjasi) e o Violet în oglindă, înșelată de soț și cu un copil pe care nu îl mai poate stăpâni. Soțul ei, Bill, e jucat de Bogdan Costea, vizibil stângaci, stânjenit în aparițiile de pe scenă, în care nu rostește nicio replică. Actriței Alina Vasiljević îi reușește o Karen complexă, care – în ciuda aparențelor de superficialitate și a relației nepotrivite cu Steve (Zoltan Lovas) – tânjește după nevoia de a fi iubită și de a scăpa de singurătate. Carmen Butariu, în rolul Ivy, joacă nuanțat inocența și dragostea distrusă prin dezvăluirea incestului, fiind singura care nu va abandona salvarea, prin plecarea la New York alături de Charlie Jr. (Ștefan Statnic). Florin Covalciuc, în rolul lui Charlie, soțul lui Mattie (Liliana Balica) aduce o tușă binevenită de umor negru montării, în timp ce soția sa joacă neconvingător, cu o voce inexpresivă de la început până la sfârșit.
În original, piesa[7] începe cu o replică a tatălui; Life is very long – viața e foarte lungă, un citat din T.S. Eliot. În acest parcurs prin viață, Tracy Letts pune pe tapet pericolele care ne pândesc: anxietatea, depresia, frica de singurătate, dorința de a fi iubit și de a iubi, nevoia de fidelitate, de a avea o familie „cuib protector”. Despre toate aceste lucruri se vorbește în piesă. Toate împletite cu nevoia de control asupra propriei existențe și de dominație asupra celor dragi. Lucrurile nespuse la timp distrug destine, aceasta e morala montării arădenilor. Împreună cu replica lui Barbara: Ce bine că nu ne știm viitorul! Nu ne-am mai ridica din pat!
Regizorul Dumitru Acriș imaginează finalul piesei, în care mama rămâne singură, în capul mesei, după ce fiica cea mare toarnă benzină în jurul ei. Și pleacă. Fără a mai aprinde chibritul. Părăsind, scoatem persoana din viața noastră și ardem cu ea toate legăturile și rănile trecutului.
[1] în fundalul negru, neexploatat deloc în spectacol.
[2] Ce să aleg între carte și vin, vinul bineînțeles că cultura nu se vede! (s.m.)
[3] Carmen Neamțu, „Ubuntu. Mulțumesc. Te iubesc”, Revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, Arca, 2021, nr. 2 (363), http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2021/2_2021/10_arte_carmen_2_2021.html;
[4] Regia filmului: John Wells, cu Maryl Streep, Julia Roberts și Ewan McGregor în rolurile principale.
[5] A fost 12 ani actor la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău. Din 2006 e Maestru în artă al Republicii Moldova. În anul 2017 absolvă regia, la Universitatea Națională de Artă Teatrală GITIS din Moscova, clasa profesorului L. Heyfets.
[6] Scenografa Irina Chirilă plasează o fereastră înaltă în stânga scenei, pe care Violet o deschide la propriu, după fiecare diatribă rostită. Carmen Vlaga Bogdan construiește personajul mamei centrându-l pe respirația acesteia, actrița încercând să jongleze cu diverse registre ale vocii. Dacă la început, Violet mi s-a părut artificială și mai puțin convingătoare, pe parcurs, cred, personajul, interpretat de Carmen Vlaga Bogdan, câștigă substanță și nuanță
[7] În engleză, piesa poate fi citită folosind link-ul: https://coldreads.files.wordpress.com/2016/01/august-osage-county.pdf, accesat: 3.10.2023.