POEZIE

Gilda Vălcan
poetă

***

Tu nu te poți dizolva din viața mea.
Tu ai sânge și oase,
Carne și dinți.
Puținele amintiri pe care le adunăm
Au sânge și oase,
Au carne și dinți.
Se agață ca paraziți pe noua iubire,
O sfâșie, o pun la zid.
Tu nu te poți dizolva din viața mea,
Eu nu pot nega ca te-am iubit...
Dar noua iubire e crudă și rea,
E egoistă și pură, e dură și grea.
Ca de granit,
Ca inima mea.


***

nu mai e nimic între noi,
nici șoaptele casei, nici ruga din ploi.
visul se destramă ușor,
așa cum uiți când te plimbi printre nori
în zilele închinate orbilor.
nu mai e nimic între noi,
nici drumul din urmă, nici viață de-apoi.
nimic între.
doar noi pierduți cu privirea în privirea altuia
și, nemaifiind drum înainte,
luăm drumul din spate și-l întindem
peste trupul celuilalt.
faci primul pas, inima mea pietrificată
trosnește sub apăsarea ta.
se face praf.
pășești pe drumul pe care am venit.
fac primul meu pas, nu se aude nimic,
inima ta e mută și de temut.
pornesc pe drumul pe care l-ai străbătut.
nu mai există între,
nu mai există noi.


***

Dragostea mea încăpea în tine
Ca într-o primăvară netrăită de nimeni.
N-au mai fost pomi în floare
Nici începute povești la culesul cireșelor.
Din iarnă am intrat direct în vară:
Trandafirii au explodat,
Spicele de grâu, deja crescute,
Mai aveau doar o zi pentru a îngălbeni.
Și nimeni nu știa ce se întâmplă,
Nimeni nu înțelegea unde dispăruse primăvara
Și nimeni nu întreba unde sunt eu,
Cea care acum, fericită în lumea din tine,
Ar avea alt nume!


***

L-am văzut pe om plecând
Cădeau toate din el,
Bruma de bucurie,
Speranța, un țel, prima iubire,
Prietenul din copilărie.
– ce om frumos a fost, ce om frumos!
O, om frumos! –
Felii, felii se desprindeau,
Nu credeam ochilor,
Plecând om rămânea
Plecând orb rămânea
Încercam să strâng în urma lui,
Le adunam la întâmplare și
În fugă împleteam din ele o pelerină de mag,
Amăgitoare ascunzătoare...
Înaintea ieșirii din sat,
Pe linia hotarului
peste care eu nu puteam trece,
Am reușit să-i arunc pelerina pe umeri.
S-a cocoșat...


***

Să spargem oglinda dintre noi,
Știm că în ea nu ne putem vedea,
Să spargem oglinda.
Va rămâne fiecare întreg, cu sine,
Neîmpărțit cu imaginea sa.
Sau vom trece unul prin altul.
Nimeni nu va observa.
Nici măcar noi.
Mi-e teamă însă că, încercând să o lovim,
Oglinda va rămâne întreagă,
Ne vom sparge noi.
Apoi ne vom strădui o viață
Să strângem cioburile, să ne adunăm,
Să găsim liantul potrivit,
Să nu încurcam piesele între ele...
Sau asta s-a întâmplat deja
Și de aceea nu recunosc părți din mine.
Ne-am amestecat...

Povestea noastră s-a întâmplat între cer și pământ.
Nu poate coborî pe pământ și nu poate urca la cer.
Ar trebui coborâtă pe pământ pentru a putea fi urcată la cer.
Ar trebui urcată la cer pentru a putea fi coborâtă pe pământ.
Povestea noastră rămâne nescrisă, rămâne netrăită,
e amintită doar de trecerea unui zbor de pasăre, cât o clipire de pleoape.
Povestea noastră a fost un dar precum somnul adânc al soldatului înaintea luptei,
precum moartea unui veșnic călător osândit să nu se oprească niciodată din drumul său.
Povestea ta o vei scrie pe o apă pustie și nu va rămâne urmă din ea.
Te vei vindeca mângâiat și ars de sarea binefăcătoare a acelei mări.
Povestea mea este scrisă deja în greutatea privirii, în tremurul mâinilor,
în părul încărunțit peste noapte, în iubirea pe care o va purta inima mea
lăsată mereu la îndemâna ta, să ai cu ce arunca în pereți când nu îți place ceva.