POEZIE

Elina Adam
poetă, prozatoare

Prozopoem

bă, tu nu eşti proastă

 ...cât? cinci sute de cuvinte. orice vrei tu. de ce? pentru că numai aşa te mai pot salva, mă mai pot salva. unde? acolo, în curte, sub foişor, în lumina blândă a amiezilor de toamnă, în sala veche de la etaj, plutind hieratic printre norişorii griulii de fum, mirosul insuportabil, degetele îngălbenite. de ce?

lumina albastră din ochi, tristeţea, lehamitea, câte un compliment: bă, tu nu eşti proastă!... surâsul, umorul mucalit, cuvintele. ah, cuvintele. le rostogoleai uşor pentru a crea bulgărele perfect, nici prea greu, nici prea mare, doar cât să te izbească în capul pieptului şi să ţi se oprească puţin răsuflarea. să te trezească din letargie. păcat că tu, cel de acolo, nu puteai respira. mai deschideai un geam şi trăgeai, ca disperatul, o gură de aer proaspăt.

ceasul atârna de un şnur pe sânii ei plini, ca şi cum dintre coastele învelite în carne ar fi picurat cu sunet clar, egal, secundele, ca picurii de ploaie toamna. şi ce toamne! nimeni şi nimic nu oprea tramvaiele din mersul lor alunecos, norii grei, cu ugerele pline, frunzele învârtoşându-se în volburi de tăceri.

ştiau, o, câte ştiau, îngeri tăcuţi, duhovnici efemeri... treptele, scările, urcuşul şi coborâşul, unu, doi, trei, zece, zeci de ani, milioane de trăiri, libertatea, multă, argintul, tâmplele, iubirea. înalt, subţire, treceai printre lucruri ca o umbră, şăgalnic, lent, adus de umeri, întrebând şi tăcând. rumegai răspunsurile ca pe o frunză de tutun.

nu îmi place mirosul de tutun, nici fumul de ţigară, le detest. ştiai. şi ce dacă? dintr-o revoltă, la mouche de merde rămase agăţată acolo, pe vecie, între foile frumos imprimate pe imprimanta cu jet de cerneală, gri, cu piese din plastic. monitorul măricel, tot gri. bătrânul vânduse o bucată de pământ, da, pentru facultatea nepoatei. avea computer, aşa a reuşit să termine, să-şi imprime lucrările.

musca aceea de rahat, ce cuvânt infam, i-a trebuit mult curaj ca să-l poată lăsa acolo pentru câte zeci de ani până să ajungă la ars, într-un crematoriu. mirarea celorlaţi ori indiferenţa, ce mai conta? atâţia ochi, perechi de ochi care te ţintuiau. să fi fost înconjurat de heruvimi? tu însuți unul? un heruvim care fuma carpaţi.

am citit că îţi plăcea să pescuieşti. luai oraşul la pas, îi cunoşteai vintrele şi nu te temeai de ele. călătoria nu-ţi era străină. tu însuţi călătorul. culorile, da, se spune că te iubeau. ai avut această dorinţă de a spune lucrurilor pe nume şi altfel, fără cuvinte.

între ochi şi inimă gura tace. cerul. devenise gri, albastrul metalic se mutase în ochii tăi trişti. o sală de spital. revederea. bă, tu nu eşti proastă. licărul din ochi, dintre atâţia să ştii să-i regăseşti pe aceia şi nu pe alţii şi să te odihneşti, o clipă, în ei.

îngerul a strigat, ţi-a poruncit să vorbeşti: ce faci? ce-ai mai făcut? sunt mamă. doar atât? celălalt înger ţi-a poruncit să taci. nodul din gât a devenit o bucată grotescă de carne, se umfla, sta să plesnească. griul din privire era rugător, dar rece. musca de rahat strălucea verzui, începea să miroase. mirosea a moarte. inima se iţea dintre coaste, acoperea cu sânge ecranul de plastic al ceasului, şnurul se îngroşa şi devenea laţ. bastonul rezema stingher un scaun. mai încolo, niște mâini firave rosteau rugăciuni în tăcere. doar atât? hai, mamă, să mergem. gura subţire, buzele îngălbenite, un zâmbet.

mi-a trecut. aşa cred. când îmi este întrebare despre tine mă aşez în faţa raftului cu cărţi şi îmi trec palmele pe foaia învechită. treci cu barca deasupra capului pe strada noastră. e încă prea dimineaţă pentru tramvai. marea te aşteaptă. şi peştii. ştiu, nu sunt proastă. între timp, la mouche de merde a devenit un exemplar admirat într-un muzeu al lucrurilor de rahat. e piesa de rezistenţă.

later edit: te-am căutat azi printre locuitorii răsăritului. printre valuri, mi s-a părut că-ţi zăresc silueta subţire. ori, poate, stăteai de vorbă cu lebedele, cormoranii şi pescăruşii. la un moment dat, mi-ai făcut cu mâna: ce-ţi fi venit? apoi, mi-am amintit că iubeam amândoi acelaşi oraş şi că, printre atâţia alţii, la o revedere pe cale, ne-am (re)cunoscut.