POEZIE

Geo Galetaru
poet

Privirea se sprijină în noi


am vorbit
iarba a tăcut în locurile joase
am văzut o casă fără ferestre
o apă peste care creșteau copaci albaștri

era bine
întunericul zbura și inima nu era acolo

te-am întrebat unde se duc păpădiile
mi-ai răspuns: copilul își caută rănile

ei fug dar cine îi mai ascultă
când aerul se-ntoarce în aripi
și cântă

privirea se sprijină în noi
și nu trece mai departe



Cine se mută


tăcerea e acolo
se vede aproape fără să vrem
spunem: plopii și noaptea
ochiul atinge margini fără ferestre

cât cântărește trecerea
o respirație departe în oglinzi
să fie mai ușoară mâna
la fel cu gândul cu înserarea

dimineața nu ne vorbește
deasupra glasul își face drum
un chip să asculte
să nu se piardă ce a rămas

cine se mută în locul din care-am plecat



Nimic de prisos


palmele pe corp
tăcere

trece frunza invincibilă

o istorie a fragmentelor inutile
un galop prin zăpada aspră a dimineții

fratele meu
sora mea
eroarea de a vorbi când miracolele tac

spațiu indecent
nimic de prisos în acest egoism al translației
poate doar o rivalitate fără contur
o repetiție generală a hazardului

din când în când un copil implorând



Nu mai știu


am vrut să se întâmple ceva esențial
am vrut să adorm și să nu mă mai trezesc

era vară

pomii scânteiau ca niște inimi de copii

rănile se luau la întrecere cu întunericul
în aceste mici ambiguități de cartier
care lăsau urme în inocența noastră fără cusur

am vrut să se întâmple ceva esențial
să vorbim despre felul cum pleacă lumina
într-un pământ al exilaților fericiți

era vară

dar nu mai știu
cine-a mințit și cine a spus adevărul



Cineva cade


pe malul acela vin păpădiile
vin animalele tale blânde

un refugiu din calea celor ce pierd

cineva cade și se face tăcere

nu mai caut legile care mă salvează
voi învăța să număr silabele unui trecut prosper
dincolo e un coridor cu mere roșii
dincolo e sunetul din care se adapă singurătatea

frigul răstoarnă pereții
memoria trece
cu ultima stea