PROZĂ

Sonia Elvireanu
poetă, prozatoare, traducătoare

Demetrios^[1]

*

Sta rezemat de trunchiul copacului, părea cufundat în gânduri și ușor neliniștit. Mă oprisem din mers aproape de el și căutam un loc de popas.

— Vino, se auzi vocea lui ușor încordată.

Era a doua oară când îmi vorbea. Se așezase la rădăcina arborelui, într-un soi de așteptare înfrigurată. M-am apropiat de el, neștiind dacă voia să-mi vorbească sau doar avea nevoie de companie.

— De când ai venit pe insulă te întrebi ce caut eu în pustietatea asta, nu-i așa?

— Vreau să aflu ce caută un grec într-o lume atât de străină de cultura sa.

— Ei, bine, sunt ani buni de când am venit în Canada, dus de visul de-a explora spații noi. Acum treizeci de ani eram un tânăr medic, cu capul plin de visuri. Voiam să văd lumea și m-am alăturat unei echipe ce urma să se îmbarce spre ținuturi despre care nu știam nimic. Aveau nevoie de un medic, așa că m-am oferit să însoțesc un echipaj britanic ce traversa oceanul. M-am apropiat de un antropolog pasionat de triburile amerindiene, deposedate de pământuri, constrânse de englezi să supraviețuiască în rezervații.

— Ați pătruns în rezervațiile lor?

— Da, îl însoțeam pe Wintson, antropologul, învățam de la vracii lor iar ei de la mine. Am stat un timp printre ei, am ajuns să-i cunosc și să-i apreciez, deși erau primitivi, dar plini de curaj, legați spiritual de cultura lor arhaică. Am descoperit astfel cât de fragilă e lumea noastră civilizată și supertehnicizată, occidentalii n-ar putea rezista în afara tehnologiei și confortului. S-au îndepărtat prea mult de natură și de beneficiile ei. Nu e ușor să viețuiești în sălbăticie, ba chiar e al naibii de greu dacă nu ai puterea să te adaptezi. Riști să dispari fără urmă, sfârtecat de vreun animal, să te topești pe picioare, ba chiar să te sălbăticești de-a binelea. E uluitor ce poate scoate din tine o astfel de conviețuire, instinctele primare răbufnesc, toată cultura și educația se dovedesc o spoială, sunt decapitate de barbarie și de neînțelegere.

Îl ascultam cu sufletul la gură, speriat că se va opri brusc. Vorbea lent, cu dificultate, se poticnea, abia mai respira după fraze mai lungi, își pierdea suflul. Atunci făcea o pauză mai lungă, se uita întrebător la mine înainte de a-și relua firul poveștii, era clar că pierduse obișnuința rostirii cu voce tare. Avea o voce joasă, gravă, cu timbru plăcut, melancolic, cu inflexiuni de mare blândețe uneori... tăcea brusc, ca și cum își dădea seama, iar când relua, trăgea aer în piept, cu voluptate, suspina, lega firul întrerupt, uitându-se mirat cum îl ascultam atât de concentrat.

— Da, am trăit o vreme printre ei... pierdusem nu doar noțiunea timpului, mă piedusem pe mine. Hotărâsem să rămân în tribul acela primitiv pentru totdeauna... găsisem în sălbăticie dragostea și credeam că nimic altceva nu contează. Era atât de frumoasă cu torsul gol... părul negru întunecat, cu reflexe albăstrii, îi ajungea până la brâu când îl despletea din cozile bogate și grele. Avea un mijloc subțire, aproape că îl puteam cuprinde în palme, umerii largi și puternici, picioarele lungi și arămii, ca de gazelă. Și o privire în care te scufundai ca într-o apă vie, uitând cine ești, o noapte stăpânită de luna plină, stranie și îndrăzneață... Am simțit din prima clipă farmecul ei. Era fiica șefului de trib, un războinic crud, de care se temeau toți, orice apropiere de ea era riscantă.

Se opri din nou, cu privirea în barbă, de parcă aștepta ceva. În jur tăcere, nu se auzea niciun țipăt de pasăre, de animal, vreun foșnet prin ierburi. Până și aerul își pierduse tremurul, doar vocea lui și tăcerea se legănau prin ramurile copacului îmbătrânit.

— M-am îndrăgostit din prima clipă de o amerindiancă, nu aflasem încă ce înseamnă asta, nu știam că legătura noastră nu e permisă... Ce legi absurde guvernează lumea și înjosesc sentimentul! Nu, nu puteam înțelege nimic din ritualurile și interdicțiile lor. Nici ei, dragostea mea pentru Asha...

De data aceasta se opri și nu mai continuă. Își sprijini coatele pe genunchi, împreună mâinile a rugă și intră într-o stare de muțenie de unde nu îl mai putea scoate nimeni. Mă uitam la el cu înțelegere și recunoștință, deschisese pentru mine fereastra spre inima lui. Așadar îmi încredințase o parte din secretul lui, știam că la momentul potrivit va ieși singur din noianul amintirilor ce îl tulburau, destăinuite unui străin care îi câștigase încrederea. Avea nevoie de asta după atâta timp de tăcere... o anamneză provocată probabil de răbdarea și decizia mea de-a rămâne un timp alături de el.

Scrisesem Sophianei mai multe scrisori. Nu știam dacă va înțelege, cum nici eu nu știam ce căutam acolo, de ce îmi prelungeam șederea în pustietatea aceea. Curiozitatea... asta nu era un motiv să-mi las lumea pentru un străin așa de ciudat.

Îmi explicam acum cărțile de medicină și preocuparea lui pentru leacuri. Căuta cu încăpățânare un leac, nu știam pentru ce, se închidea în laboratorul lui ore în șir... zile întregi... revenea năuc, se uita la mine fără să mă recunoască, apoi încet încet își revenea, prepara ceaiuri rare, gătea feluri de mâncare gustoase din ierburi pe care nu le cunoșteam, era o gazdă încântătoare, dar mută. Eram acum liniștit în privința lui, nu suferea de muțenie, și-o impusese în urma unei drame, cum bănuiam. Vorbea cu ochii și mâinile și se pricepea să se facă înțeles.

Au trecut zile în șir de tăcere absolută. Pierdusem nădejdea că va vorbi din nou, dar rămăsesem pe insulă să aflu întreaga poveste. Se înserase, eram afară să văd apusul. Era diferit de al nostru, unde soarele se scufunda liniștit în mare seară de seară, într-o pulbere portocalie, strălucitoare. Priveam de pe pajiștea unde era așezată coliba cum se lăsa seara, melancolic și auriu peste vârfurile arborilor, strecurându-și umbrele printre ierburi. Mă învăluia încet într-o lumină de miere, melancolică și vie, strecurându-mi în suflet o indicibilă tristețe, ca atingerea unei mâini catifelate și tandre.

Intrasem cu totul în lumina amurgului ca într-o altă lume. Mă desprinsesem de real, respiram aerul serii de vară ca pe o licoare neștiută.

*

Mă trezise mirosul ciudat ce se strecurase pe sub ușă. Adormisem citind una din cărțile luate de pe raftul de răchită. Voiam să regăsesc ceva din lumea mea. Prea mă îndepărtasem de toate, de însuși scopul venirii mele în ținuturile aspre ale Canadei. Ce credeau prietenii mei despre dispariția mea subită? Habar n-aveau unde mă aflu, apucasem totuși să-i spun lui Sandros că voiam să găsesc un grec de-al nostru, stabilit de multă vreme undeva în pustietatea de la marginea lacurilor. Nu bănuiau că intrasem deja în aventura asta, iar eu nu știam limpede motivul, ceva invizibil mă lega de grecul retras pe insula lui. Parcă mi se lipise pământul de tălpi și mă împiedica să mă întorc printre oameni. Era o senzație stranie și mă întrebam de ce mai rămân, doar aflasem destul despre însinguratul pe care îl căutasem.

M-am ridicat de pe patul ușor de răchită, am pus cartea la loc și am părăsit încăperea. L-am găsit pe Demetrios aplecat peste ceaun. Pregătea una din fierturile lui întremătoare, aromate. Nu îmi dezvăluia secretul mâncărurilor, dar trebuie să recunosc că erau gustoase și hrănitoare. Nu mi-aș fi închipuit că poți viețui astfel, cu atât de puțin, și reflectam la cât de surprinzătoare poate fi viața, chiar viața mea, atât de ordonată și confortabilă înainte. Și, totuși, mă simțeam bine, ca într-o vacanță, nu veselă și senină, ci complicată și neînțeleasă. Mă descopeream într-o ipostază ciudată, n-aș fi bănuit-o cu ani în urmă. Oare ce mă abătuse de la rostul meu atât de limpede?

Gestul lui de-a mă așeza la masă mă trezi din gândurile ce mă cuprinseseră dintr-o dată. Firesc și fără grabă, așeză farfuria în fața mea, apoi o alta în celălalt capăt al mesei. Aburii calzi răspândeau un miros plăcut și te invitau să guști. Mâncam în tăcere, fără o vorbă, ca într-un ritual, ridicam arareori privirea unul spre altul. Parcă ne împărtășeam dintr-o ofrandă. Poate chiar asta era, natura era generoasă, dăruia atâtea, îți trebuia un strop de înțelepciune să îți dai seama de asta și să te bucuri. Cred că asta făcea el când se ridica, se ducea în fața ferestrei, se închina cu mâinile împreunate. Ciudat amestec de credință și primitivism!

Îmi făcu semn că iese, dar nu mă invită să-l urmez. Rămas singur, mi-am căutat jurnalul în care notam din când în când.

Am pierdut șirul zilelor de când sunt aici. Am renunțat să le mai socotesc. M-am lăsat în voia lor, prins de tot ce vedeam și trăiam pe insulă. Mă intriga bărbatul acesta straniu, dar atât de senin, ce ieșise din timp. Oare asta voiam și eu? Nu prea cred, aveam profesia mea, lumea mea, o aveam pe Sophiana, eram fericit, oare de ce devenisem dintr-o dată aventurier? Ce era atât de interesant să descoperi viața altcuiva aciuit în pustietate fără voia lui? Sunt atâtea vieți uzurpate, măcinate de drame. Oare nu ne putem ridica deasupra lor, doar să ne închidem în ele fără speranță? Și, totuși, bărbatul ăsta însingurat, fără a fi un sălbatic, supraviețuise durerii, își găsise liniștea. Cum trecuse prin apele noroioase și otrăvitoare ale încercărilor destinului fără a se pierde pe sine? Ceva îl ținea în viață, îl preocupa, era clar că își dăruia munca unei cercetări necunoscute mie. Oare asta voiam să aflu, asta mă făcea să rămân încă pe insulă?

Habar n-aveam, simțeam doar că nu era încă timpul să mă întorc, că lucrurile curg în absența mea, își urmează cursul. Ce era înaintea mea, nu știam, mă lăsam dus de ineditul situației în care mă aflam. Era prima dată când aveam timp să reflectez. Ciudat! Cine ne împiedică să reflectăm zilnic, doar nu ne pune nimeni frâu gândirii? Ne lăsăm copleșiți de profesie, trăim prin ea și pentru ea, dar pentru noi? Nici măcar nu ne cunoaștem pe noi înșine ori doar atât cât ne permite contactul cu lumea. Dar uite că există o altă lume în noi, pe care n-o știm, ne apropie de ea singurătatea.

^[1] Fragment din romanul Sophiana