RESTITUIRI
PORTRET DE SCRIITOR:
Florin Ardelean
Seducție și nebunie
Trei titluri de istorie a presei orădene, un dublu volum de articole publicate în ziarele bihorene, două volume de povestiri, un masiv roman în trei volume, o carte de eseuri și nenumărate cronici literare răspândite prin revistele de cultură din țară integrează opera omnia de până în prezent a scriitorului orădean Florin Ardelean[1]. Clasificarea e oarecum generică, pentru că niciuna dintre cărți nu se situează strict în categoria enumerată. Astfel, volumele de istorie a presei, pe lângă rigoarea și exactitatea datelor, conțin secvențe și povești de culise din viața publicațiilor, precum și din fabula politică a vremii (nu e o istorie, ci o „provocare”, cum se exprimă însuși autorul). Triplul roman include ample eseuri implantate mai mult sau mai puțin firesc în arborescența epicii (prelegerile eroului la catedra universitară, disertații epistolare despre literatură, psihologie, etică, ori studii din istoria Transilvaniei austro-ungare); povestirile erotice nu sunt lipsite pe alocuri de oarece poetică, dar ca desfășurare s-ar preta perfect în paginile revistelor pentru adulți; iar volumul de eseuri, redutabil, conține ample repovestiri ale scrierilor literare universale ce ilustrează conceptele. Tipic pentru un scriitor inteligent, cu pregătire inclusiv filosofică, cu o energie a scrisului – dar și vitală – debordantă, mereu neliniștit, capabil de a face totul, și încă ceva pe deasupra, într-o clipită. Doar un episod ilustrativ din biografia comună, Florin fiind redactor șef al Gazetei de Vest din Oradea, eu secondându-l, publicație ivită în ianuarie 1990: în general pe la ora 11 a prezilei finalizării numărului, ușa redacției se dădea de perete. „Bună băieți!”, îi răsuna glasul molcom dar ferm. Apoi începea să dicteze secretarei editorialul, plimbându-se în ritm amețitor de-a lungul și de-a latul celor două imense încăperi. Între timp, își arunca privirile peste umărul lui Sergiu Vaida care lucra la o anchetă, îl întreba pe Marin Chelu cum stă cu reportajul, dar nu mai aștepta răspunsul căci era deja lângă peretele opus răsfoind caricaturile lui Ovidiu Pascu și continuând să dicteze. După un sfert de oră punea punct și ieșea din încăpere cum nici n-ar fi fost. Noi citeam apoi în premieră textul și era strașnic. Nu știam de unde vine și unde merge, intuiam doar că oriunde s-ar afla dă totul din el. Asta este imprevizibila (și îndrăgita) persoană Florin Ardelean, așa cum și personajele și epica sa o copiază întrutotul. De fapt el însuși o spune, în rezonanță cu Henry Miller: literatura nu există ca pură invenție ficțională înțesată de minciuni frumoase, ci se structurează „doar în măsura în care ești capabil să-ți pui la bătaie ființa proprie”. Iar personajul său proeminent, majoritar autobiografic, Vlad Codreanu, „e produsul nevrotic al slăbiciunilor și calităților sale”.
Astfel, sunt dificil de apucat de undeva scrierile sale și mai ales imposibil de analizat în pedanterii academice, în conceptualizări savante, doar așa, ca să ne arătăm mușchii erudiți și deștepți; dar încerc o timidă și frugală privire, mai degrabă anecdotică, prin Povestiri de duminică. În fapt, un roman al copilăriei petrecute într-un sat bihorean de pe Crișul Repede, o „fericită privire peste umăr” către un topos dominat de dealul Balașcăului, decor invocat adesea de Florin când era întrebat de ce nu agreează călătoriile. Răspuns invariabil: nu pot să las să treacă o săptămână fără să văd dealul din fața casei... Pe lângă el, pădurea, digul râului, casa jidovilor, gârla, colonia țiganilor formau o orchestră de acompaniament armonioasă, generatoare de incitante, romantice ori crunte melodii. Cu personaje mai austere sau mai pregnante, mai pitorești sau mai mofluze, cu toatele însă paradigmatice: bunicul cu povestirile sale de război, mama iubitoare dar și aspră la mânie, bețivul satului, țigăncile cerșetoare ce se ofereau pentru o bucată de slănină, nebunele din josul uliței, fetele pubere ce radiau primele miresme erotice, nevestele neglijate și înfierbântate și multe altele. Probabil așteptați o perorație despre sacrul implicit al așezării, despre hălăduirile copilului ca fenomen inițiatic, despre mitologii și esențe, despre dureroasa ruptură la plecarea înspre școli. Au făcut-o alții mult mai pricepuți. Eu vreau doar să conchid că „privirea peste umăr”, realistă uneori până la cinism, dar plină de nostalgice reverii, de psihologii amănunțite ale primelor semne de maturizare, inclusiv erotică, i-au distras atenția pașilor (evident, metaforic), de la ceea ce bunica sa numea „urma rea”: calea pe care „Necuratu’ te tot duce și aduce”. Nu în zadar personajul său e sistematic categorisit drept Diavolul de iubitele sale eșuate. Diavol care, ulterior, în volumul de eseuri, e considerat de-a dreptul matricea din care răsare seducția, ea însăși diferențiatoarea dintre om și biosfera inferioară.
Eroul din Povestiri... calcă pe „urma rea” când părăsește Husasăul de Criș în clasa a noua și va reveni între coperți sub numele Vlad Codreanu după o zarathustriană ocultare, abia vreo trei decenii mai târziu, în etapa maturității depline, întrupat în eroul triplului roman Folie à trois. Cadru universitar la facultatea de jurnalism, redactor de presă și realizator de televiziune (aici personajul și autorul se suprapun deplin), cu handicapul psihologic de a fi fost părăsit de mamă la doar 12 ani și după o scurtă căsnicie ratată, de asemeni „posesorul” unui anevrism cerebral extrem de amenințător, Vlad Codreanu e prins în fabuloasa țesătură a unor relații sociale și amoroase mereu la limită. Iată care ar fi, simplificată până la granița inacceptabilului, trama trilogiei: internat la spitalul de psihiatrie din „Urbe” (denumire sub care figurează Oradea în întregul roman) cu o depresie gravă, medicul curant Spiru Costăchel îi propune să își scrie, ca terapie, istoria proprie. Astfel, întregul volum întâi este o mărturisire ce debutează cu o conferință având drept subiect manipularea (una din invincibilele arme ale seducției), pe care o ține la o societate de femei unde se produce lipitura cu Mirela Mozacu, soția unui renumit cardiolog arogant și desfrânat. Relație care devine fulminantă, destabilizând-o pe femeia ce avea și patima alcoolului. Un accident teribil de mașină o lasă pe Mirela fără un picior, pierzând și sarcina ce-o purta în pântec în urma partidelor de sex apocaliptice cu Vlad. Ulterior, Mirela naufragiază în ospiciu unde își va și da obștescul sfârșit. Înainte de asta însă, Vlad o cunoaște, tot la o conferință, de data aceasta despre „iubirea ca neatingere”, pe Amalia, producându-se un adevărat coup de foudre. Doar că Amalia avea deja programată nunta cu Marin Gal, astfel că relația lor se desfășoară în cele mai spectaculoase scenarii ilicite. Amalia nu rezistă mult în jocul dublu, așa că solicită despărțirea. Distrus, Vlad îi propune Amaliei să îi facă un copil ca fruct și mărturie peste timp a iubirii lor, promițându-i că se va retrage și nu îi va distruge căsnicia. Volumul se încheie cu ivirea pe lume a Ivonei, fetița lor, care va fi „livrată” paternal lui Marin.
Volumul al doilea e construit în majoritate sub forma unor pagini din jurnalele lui Vlad și al Ivonei. Urât de moarte de Mirela și de mama ei după aflarea infidelității, hărțuit zi și noapte și chiar atacat, victimă și a unei înscenări a decanatului pentru hărțuire sexuală a unei studente, bătut de niște indivizi ce l-au crezut pedofil, pleacă la Constanța la bunul său prieten Horațiu Arnăutu, om de afaceri prosper, stabilindu-se la o fermă a acestuia în deltă. Acolo, întâmplător, dă peste spovedania sa spitalicească materializată în volumul Folie à trois pe care dr. Costăchel îl editase fără știrea sa. Devenise limpede că adevărul urma să iasă la iveală. În sufletul său încolțea de-acum tot mai nestăvilit gândul de a intra în legătură și de a-și cunoaște fiica, stârnind furia culminativă a Amaliei. Imposibilitatea de a rezista multă vreme într-un loc („etern vagabond”) îi poartă în curând pașii la Timișoara, la Lidia, o văduvă cunoscută recent care în scurtă vreme va muri de leucemie, apoi ca director de grup de presă la Brașov, unde un acces apoteotic de furie în care distruge logistica de sute de mii de euro a redacției se soldează cu o bătaie cruntă încasată de la patron; în cele din urmă, neavând un cuib al său, poposește de nevoie în casa părintească din sat unde își fixase domiciliul fratele său vitreg Nuțu. Între timp începe un schimb de mesaje cu Ivona ajunsă la vârsta adolescenței, elevă supradotată căreia îi trimite volumele și îi stârnește interesul pentru Faulkner, scriitorul de la care, în mod explicit, Florin Ardelean se revendică. Stabilesc să se întâlnească în noaptea de Revelion în centrul „Urbei”, ceea ce nu va mai avea loc întrucât Vlad e atacat furibund de Amalia cu un cuțit și rănit grav.
În ultimul volum, Marin află (probabil ultimul!) că Ivona nu e fiica lui și divorțează de Amalia care, după o cădere psihiatrică la limita ireversibilității, se reinventează miraculos și intră într-o relație tumultuoasă cu „vedeta” națională într-ale modei, Mugur Doncea. Doar că idila nu poartă pecețile romantice în care a început, căci monstrul bucureștean o forțează la episoade sexuale de grup, o supune la toate perversiunile posibile și o șantajează că, în cazul în care refuză, postează imaginile pe care a avut grijă să le ia în timpul orgiilor. Vlad Codreanu, aflat din nou în Timișoara, de data aceasta în brațele Evei, o unguroaică iubitoare și loială până la ceruri și înapoi, nu stă cu mâinile în sân și apelează din nou la influentul său prieten constănțean care organizează o capcană sub pretextul unui show de televiziune în hotelul său de pe litoral, unde ambii îi aplică modistului o bătaie soră cu moartea, desfigurându-l și distrugându-i arhiva de filme compromițătoare. Amalia este salvată, Ivona și tatăl natural se întâlnesc la înmormântarea medicului Costăchel. Invitația pe care Amalia i-o adresează lui Vlad de a rămâne la ea este refuzată de acesta, pentru ca ultimele două pagini să fie dedicate deznodământului.
Colosal seducător, Vlad Codreanu! Aventurile sale erotice, pe lângă cele deja pomenite, conțin alte zeci de relații mai lungi sau doar episodice, cu colege, cu vânzătoare, cu alte diverse profesiuni, inclusiv cu trupa de dansatoare la bară din localul de noapte al prietenului său Șișu. Nimeni nu-i rezistă, totul se tranșează pe loc, imediat, un donjuanism descumpănitor, efervescent. Vlad e însă relativ corect, nu promite niciuneia nimic (cu excepția Amaliei, dar aici nu era vorba de amăgire amoroasă), nu își ia angajamente. Relația cu o femeie e pentru el o „provocare” a destinului, iar filozofia sa e una îngemănată cu cea a lui Zorba: dragostea vine de la Dumnezeu și „nu avem dreptul să refuzăm acest dar, chiar dacă el presupune suferință, risc și păcat”. Dar asta nu înseamnă că nu trage puhoi de ponoase uneori severe de pe urma partenerelor sale. Însă ponoasele sunt reciproce, multe dintre acestea sfârșind în ospicii ori chiar în cimitir. „Ați făcut ceea ce știți:” – îi spune mama Corei, amanta sa ocazională din redacția brașoveană, care din disperarea despărțirii și-a tăiat venele în toaletă – „ați nenorocit o femeie”. Dar refuză să învețe câte ceva din aceste lecții, performând mai departe în cuceriri fără frontiere. După tipicul mitului Ariadnei, detaliat în Seducția. Tezeu e salvat din labirit de firul prințesei cretane, dar după ce iese la lumină o abandonează. Nu atât hiper-sexualitatea sa îi influențează demersurile, cât mai degrabă permanentul sentiment al eșuării, erotica funcționând asemeni unui drog compensator. „Întreaga mea viață este un eșec. Existența mea poate fi un exemplu pentru cei ce-și ratează în grilă ușurea destinul”, notează Vlad în jurnal. Spectrul ratării plutește sinistru peste lume, precum o pasăre a morții: „Ratez! Nicio ancoră nu-mi mai stă la îndemână. E semnul inconturnabil al pulverizării mele”. Avem aici, la modul geometric și literal, încadrarea în categoria a cincea din analiza ipostazelor interacției destinului cu omul din volumul de eseuri: ratarea prin inadecvare.
Dacă Vlad Codreanu încorporează seducătorul irecuperabil, Florin Ardelean e însă un teoretician virtuoz al seducției. Aflăm, ori mai degrabă ne sistematizăm, din volumul de eseuri, documentat consistent, poate un pic luxuriant, multifonia debordantă a vectorilor de forță implicați de noțiunea ca atare. Seducția este doar un instrument, un catalizator, un mecanism subtil și insidios nu arareori până la pervers, mereu ascuns în culisele straturilor cerebrale obscure. Care însă determină și mobilizează mișcările blocurilor continentale ale tuturor marilor stări ale mentalului uman. Ea alege prieteniile, insinuează și cimentează iubirile, identifică discipolatele, dar angrenează și marile uri, dă credibilitate odioaselor propagande, stabilizează tiraniile, generează holocausturi. Uneltele ei adecvate sunt amăgirea, disimularea, minciuna, ipocrizia. „Luminile și umbrele, candorile și cruzimile, virtuțile și vicleniile, sfiala și dezmățul compun un tablou în fundalul căruia seducția pare a se fi instalat definitiv la pupitrul de comandă” – autentifică Ardelean. Seducția escamotează marile dualisme etice, butonând atât luminosul cristic („o mântuire ratată”, cum proclamă eseistul reducând și mai mult aria cromaticii prielnice a seducției), cât și stăruința în „aura glaciară a demonicului”. „Debordează orice rigoare și invadează orice teritoriu suspect de vacuum”. Cu o forță expansivă concurată doar de viața însăși care se năpustește până în cele mai incongruente nișe, seducția pare a fi însăși precedentul ei: „Lumea a fost sedusă chiar înainte de a se naște”, sunt cuvintele preluate de la Jean Baudrillard cu care debutează volumul de eseuri.
Seducția, cronologic, a apărut între volumele 2 și 3 ale romanului Folie... Dar tematica pare să îi fi călăuzit autorului de multă vreme gândurile. Pentru că aproape tot ce povestește în roman ilustrează o dezvoltare teoretică din eseu. Mai fiecare întruchipare ce se îmbarcă pe undele seducătoare ale ficțiunii își ridică ancora din crusta fermă a sistematizărilor. Povestește irepresibil ce conceptualizează și conceptualizează ce narează. Astfel că Seducția pare a fi „manualul de utilizare” al romanului. Dar și Folie... exaltă răsuflările vii, arzătoare, ale Galateei sub privirile stupefiate ale lui Pygmalion. Probabil nu se poate găsi mai nimerit ca prim exemplu de biunivocitate un altul decât conceptul de iubire ca neatingere de la care pornește drama relației Vlad-Amalia și care constituie o secvență lucrată cu insistență în eseu. Pornind de la dezabuzarea ironică kierkegaardiană („E comic să vezi cum elanul sublim al dragostei... sfârșește constant, așa cum se termină siropul din cămară”), augmentând‑o prin analiza lui Denis de Rougemont relativ la legenda lui Tristan și a Isoldei, trecând prin Lampedusa și Nietzsche, neocolind epistolele pauliene și maladiile spiritului ale lui Noica, Ardelean acostează argumentativ pe limbul asag-ului („un joc cu limita”), iubirea pură, nepervertită civil sau sexual, caracteristică neverosimilelor povești cu cavaleri medievali. Formă pe care a îmbrăcat-o inițial, pentru scurtă vreme, și relația celor doi prin schimburile de mesaje pe mail (pseudonimizate Alter‑Beatrice). Argument că neatingerea nu se poate eterniza. „S-ar face de râs”. Pentru că instinctele pot fi înfrânate o vreme, dar nu histerectomizate. Mai ales că prin iatacurile sidefate ale iubirii neprihănite „cu blazoane de cavaleri bucălați, domnițe în brocarturi cu trei pietre de peruzea înșirate pe-o nară ciupesc harfe fin acordate și visează violuri în grup”...
Erosul uman nu este întotdeauna fermecător, exaltant. E ba vesel, ba trist, risipind când are și în rest ducând-o greu, rătăcitor. Analiza pornește de la Banchetul lui Platon, din evocarea socratică a mitului lui Eros: el a fost zămislit după cheful aprig al zeilor prilejuit de nașterea Afroditei, prin coitul Sărăciei cu Răzbătătorul. Astfel că progenitura a moștenit gene din ambele părți. De la tată, „dârzenia, aplecarea pentru lucrurile frumoase (subl.n.), avântul, capacitatea de-a fi convingător”. De la mamă, „starea veșnică de vagabond, fără loc de sălaș”. Ambele tendințe sunt evidente în trăsăturile lui Vlad Codreanu, recognoscibile chiar și din succinta sinteză anterioară a narației. Doar o scurtă completare necesară: toate cuceririle lui Vlad sunt cel puțin frumoase, chiar și cele din zona dubioasă a femininului. Iar cele de prim rang merg până la excelență. „Părul negru, prins cu o agrafă de argint, îi domina fața... delicată, albă, ca de sidef intarsiat cu două smaralde decolorate de vreme” – o schițează cu remarcabilă plasticitate pe Mirela. Iar Amalia, reizbucnită din cenuși la cei 40 de ani: „ochii limpezi și calzi, de un cafeniu blând, buzele cărnoase dar nu groase, obrajii bine întinși..., un anume mister obținut prin amestecul subtil dintre aerul trist al unei femei mature și senzația de inocență ce plutea peste un chip ce nu-și uitase copilăria”. Avem genul de portrete pe care Florin Ardelean știe să le creioneze din câteva tușe rapide și percutante, la fel cum dicta și editorialele în redacția Gazetei de Vest.
Teritoriul cel mai pur în care seducția operează, obligând-o prin însăși geografia sa la o filtrare a impetuozității, este cel al relației maestru-discipol. În care „seducția are menirea de a capta energiile ucenicului în spațiul gravitațional al maestrului”. Model „paideic” ce stă la baza edificării omului complet, a însămânțării lui cu dorința de cunoaștere și desăvârșire spirituală. Ilustrarea adecvată nu putea fi aleasă decât din Jocul cu mărgele de sticlă al lui Herman Hesse în care magister ludi, Josef Knecht, îl călăuzește pe tânărul Tito în dificila călătorie către Castalia, tărâmul imaginar ideal, populat de maeștri și ucenici vrednici. Vlad Codreanu se străduie și el să fie magister ludi pentru Ivona provocând-o de fragedă la o faulkneriadă intens dezbătută electronic, având în ea un ucenic extrem de receptiv, chiar inspirat și creator. Nu se vizează de-a dreptul Castalia, doar Yoknapatawpha americanului, întrucât nici maestrul nu e un înțelept. Doar un cultivat inteligent, trecut din greu prin școala vieții. Iar Yoknapatawpha aduce mai mult a infern decât e asimilabilă galaxiei eterate a spiritului. Infern avem și în Folie... L-a vizitat Amalia sedusă de mârșavul modist bucureștean, asemeni Euridicei mușcată de un șarpe veninos. Întru salvarea ei însă, Orfeu/ Vlad Codreanu, nu-l mai păcălește pe eseist („De ce a fost atât de slab Orfeu? Cum de nu s-a putut abține?”). De data asta punctează. Sau poate, cine știe? Coboară după ea dar nu își mai întoarce privirile. Astfel, Euridice scapă. În schimb Orfeu nu mai apucă să ne bucure cu cântul său...
Și paralelismele ar putea continua fără oprire, excedând cu mult acest spațiu. S-ar putea scrie chiar un volum despre Folie à trois. Dar n-am cutezanța la o astfel de întreprindere. A făcut-o însă Florin Ardelean cu ultima sa carte[2] la cartea lui Ion Nicolae Anghel, Cartea boemei&Cartea editorului. Sincer vorbind, n‑am parcurs romanul scriitorului timișorean decât secvențial, așa încât nu pot evalua dacă este acea lucrare mare, împlinită, exemplară, care să justifice o carte la carte, fenomen după știința mea nu prea întâlnit în literatura noastră (excepție făcând Povestiri despre om a lui Constantin Noica, dar e o partidă din altă ligă...). Încât, dacă tot s-a comis, aș dori să văd și meciul revanșă. Căci Folie à trois oferă material suficient. Florin Ardelean știe să fie și „povestaș”, și liric, și meditativ, și disperat. Încondeiază cu aceeași inspirată migală și fiziologiile erotismului, și mistica naturii și a locurilor, și sinistrele psihopatologiei. Nu plătește polițe, nu disimulează. Iar discursul său polifonic nu rămâne doar în registrul mediu al ironiei, ci se extinde către multe alte zări. Voi fi primul urmăritor al acelui retur.
Până atunci însă trebuie relevate, pentru o rezonabilă obiectivitate a textului, și câteva scăderi. În primul rând (poate și în al doilea, și în al treilea!) excesele de erotism. Deși sunt făcute cu avizată măiestrie (antrenamentele din Schițele erotice își spun asurzitor, și nu foarte înmiresmat, cuvântul), descrierile coiturilor, nu de multe ori în ipostazele scabroase, alteori desfășurate în scenografii sordide sau hilare, oferă un lux de amănunte descumpănitor asupra întregii fiziologii a acuplării, împănat cu studii aproape muzicologice ale sunetelor emise de parteneri, ale paletelor de mirosuri specifice, până la adevărate fenomenologii ale vaginului. Scriitorul se străduie să le încadreze astfel încât să atenueze cât de cât stridențele, dar e un pic cam mult, în special în primul volum în care nu cred să existe cinci pagini consecutive fără o scenă de sex.
În al doilea rând, limbajul licențios al unor dialoguri, cu accente adeseori dincolo de limitele maximei obscenități, chiar dacă e țesut cu naturalețe (în pofida ingenuității ce caracterizează persoana scriitorului de la care, în viața reală, nu am auzit niciodată măcar un nevinovat „fuck you”) Deși se practică intens și nescrupulos în literatura actuală, putea fi evitat sau măcar estompat, întrucât nu îmbogățește cu nimic expresivitatea discursului.
În sfârșit, la pol opus, prelungitele prelegeri ținute studenților, ori anumite mai scurte divagații teoretice (exceptând mailurile schimbate cu Ivona pe teme de Faulkner) inserate în povestire sau, mai ales, nesfârșita scrisoare-eseu adresată mamei Evei despre viața lui Vasile Mangra, constituie corpuri străine nu chiar respinse, dar asimilate mai dificil de organism. Iar dacă tot veni vorba de corespondența Vlad-Ivona, ea e una de excepțională calitate teoretică, însă nivelul excede intelectul unui copil de 13-14 ani, chiar supradotat. Scăzând din credibilitatea construcției personajului. Și poate, săpând mai meticulos, vor mai fi apărând și altele. Romanul pe ansamblu are însă aproape 1.500 de pagini, deci ele se diluează oarecum în economia și statisticile masivului agregat. Dar, la urma urmei, cine nu are scăderi (poate Biblia, deși, dacă e să-i faci o arheologie meticuloasă, ivește și ea anumite „gângănii”...)? Nemergând decât la Proust, cel de-al doilea „influencer” al scriiturii sale, după cum mărturisește Ardelean. Nu era oarecum deranjat Lucian Raicu de „nefireasca productivitate textuală, verbală, scriptică etc., numită de astă dată pe scurt: Proust”? (Scene din romanul literaturii). Nici cele mai mari case nu sunt imune la fisuri.
Și o fi venit și vremea liniei de însumare. De fapt e mai degrabă o extragere de radical. Cărțile lui Florin Ardelean te dau din perete în perete, la fel cum el însuși se preumbla prin redacția orădeană. Te enervează și te uimesc. Îți stârnesc vinovate invidii și calde nostalgii. Te revoltă și te înduioșează. Te seduc băgându-te în jarul depresiei. Te destabilizează îngânându-ți melodiile amăgirii. Te leagănă în miresmele tari ale fatalității. E o cutezanță cu risc ridicat să deschizi un volum de Florin Ardelean. Dar dacă ai comis-o, e destul de dificil să-l mai închizi.
Horia Al. Căbuți
[1] În cele ce urmează, pentru a nu consuma spațiul cu trimiteri labirintice și puzderie de note de subsol, vom cita între ghilimele ce e necesar, lăsând cititorului satisfacția de a le regăsi în volumele lui Florin Ardelean:
– Dogmă și opinie, Editura Universității din Oradea, 2007;
– Jurnalism și tranziție, Editura Universității din Oradea, 2007;
– Istoria presei culturale din Oradea, Eikon, 2019;
– Schițe erotice, Arca Oradea, 2007;
– Povestiri de duminică, Eikon, 2022;
– Folie à trois, vol. I, Trei, 2012;
– Folie à trois, vol. II, Trei, 2015;
– Folie à trois, vol. III, Eikon, 2018;
– Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, Humanitas, 2017.
[2] Florin Ardelean, Mitologia boemei & editorului. Tropii și lexicul. Un dicționar de cuvinte uitate, David Press Print Timișoara, 2023