LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator

Cumva bi-poetic, cumva omogen^[1]

Învederatul este o antologie de poeme alese din numeroasele volume de poezie ale lui Robert Șerban din perioada 1994-2022, apărută la Editura Cartier în 2022 și ilustrată cu fotografii sugestive, extrase alb-negru dintr-o lume candid-misterioasă, dar la îndemână, ale lui Silviu Gheție.

Primul volum din care s-a ales este Firește că exagerez (1994). Titlu sorescian, însă doar ca intenție, pentru că poetul nu-și propunea nici hiperbola narcisistă, nici efectul special ironic. Nouăzecist ca promoție, poemele lui totuși nu vor viza acumularea de entități în texte masive, nici textualismul, nici contestarea, nici o autenticitate a trăirii, nici sinceritatea pretins totală. Cu el se realizează vechiul proiect neîmplinit optzecist, anume coborârea poeziei în stradă. Optzeciștii și-au propus, însă doar a te îmbrăca în blugi și a defila pe holurile Facultății de Filologie nu echivala cu enormul act de curaj al baladeurului. Bine, mai coborâseră în stradă și proletcultiștii, dar era o stradă înțesată cu milițieni și turnători. 

Așadar, Robert Șerban fluidizează comunicarea, îi pompează firesc, iar nu teoría comunicării, așa cum o poetiza Urmanov. Contestația lui era una oblică, impregnată de subțiri ironii și de îmbrățișarea realității simple. Dar această cheie de lectură ar fi o păcăleală, Șerban nefiind interesat atât de realitate, cât de real. El dibuiește esența realității, însă o face cu un aer detașat, ștrengar („în primul rând/ rădăcinile trebuie să aibă/ dreptul la vânt”, ***). Optica lui va pluti multă vreme între firesc și frivol, de aici și aerul prietenesc al poemelor, magnetul lor la publicul larg. Chiar și parabolicul subtil va fi utilizat de poet pe drumul lui către the New Sincerity, adică spre sensibilitate și simplitate. Echilibrul va fi păstrat constant de joc și frivolitate („câte genii strangulate de verighetă” – Impresii de pe margine).

Odyssex (1996) propunea din nou un titlu ațâ­țător, de fapt, poemele se narativizau, începeau să expună referințe culturale, fără să renunțe la mărcile inițial înregistrate. Rareori se recurge la formulări surprinzătoare („sânii ciuliți ai iubitei” – S-a umplut paharul de silicon), miza fiind poemul ca întreg și ca zicere neaccentuată stilistic.

Timișoara în trei prieteni (2002), iată un titlu așezat, intertextual, la unul din cele mai reușite volume ale poetului, căci obține gramajul ideal al îmbinării strategiilor enumerate anterior („un munte de om/ trece prin valea cu păpădii/ iar în urma lui florile mici se ridică și zboară” – Daruri).

Cinema la mine-acasă (2006) l-a făcut faimos. Un nou imagism se anunța în poezia română. Surprinzător, poezia de aici este nu de puține ori autoreferențială în sensul de plasare în avanscenă a actului de a scrie. Totodată, scenariile cu implicații profunde, chiar grave, pululează. Parabolele luptei și viețuirii devin fastuoase. Aici se devoalează și strategia sensibilității, precum în cazul unui actor capabil să iasă și să intre din/ în roluri opuse.

Și O căruță încărcată cu nimic (2008), titlu ioanespopesc, etalează poeme de conținut și anecdotice, masive. Nimicul heideggerian și poate și budist pe care îl punea la treabă poetul Ieudului se umple aici de contur și miez. Poetul timișorean este un vizual și un senzorial în general, o natură dionisiacă și epicuriană, de aceea se poate expune fără riscuri la ipostaze înduioșătoare fără a eșua în patetism.

Moartea parafină e un volum din 2010 pe care l-am şi tradus împreună cu o filologă româncă şi cu un poet american, Martin Woodside. Dar traducerea n-a mai avut şansa tiparului. Aici textele se comprimă din nou şi se continuă tehnica decupajelor de impact din realitatea cotidiană ce pot conferi sau negocia o aură metafizică. Aşa cum ne-a obişnuit, poetul renunţă la arsenalul literaturizant optzecist şi recurge la viaţa la îndemână: alegerea unui căţel dintre cei care urmează să fie înecaţi, căutarea prin podul casei a diplomelor bunicii, descoperirea ingenuă a semnului crucii etc.

De altfel, ingenuitatea pusă în scenă este un laitmotiv al acestei poezii. Semantica, în general, este importantă şi mult mai puţin o ars poetica experimentală. Experimentul, cât există, este exact schimbarea centrului de greutate al semanticii poetice anterioare.

Puţin sub linie (2015) încearcă o oarecare eliberare de sensul logic. Din nou se mixează sublimul cu derizoriul (soldatul ce se roagă să fie mutat un nor ca să poată urina la Cotul Donului, eternul infantil al copiilor ce mănâncă întâi rahatul din cozonac, abia apoi cozonacul etc.). Toate aceste poeme sunt de fapt parabole şi tind spre exemplaritate deşi nu vor să pară aşa. Surprinde la această poezie, ţinând cont de intervalul când a fost produsă, decenţa limbajului. Miezul acestei parabole este istoria mică împinsă spre filosofare. Nu de intimism este vorba, nici de personismul lui O´Hara, ci de o centrare pe universul personal şi pe micile revelaţii.

Ascuns în transparenţă (2017) urmează aceeaşi reţetă a biografismului sentimental, calin, în combinaţie cu simbolistica de anvergură.

În 2018 apărea Tehnici de camuflaj ce miza pe anonimitate, smerenie, minimalisme de puternică sugestie.

Poemul curcubeu (2021) dezvolta memoria autobiografică, scriitorul crezând, fără îndoială în capacitatea literaturii de a nemuri detaliul sugestiv. Aproape ai senzaţia că Robert Șerban este un poet religios, inspiraţia lui adesea vizând miracolul mărunt, candoarea gestului umil. Dar aceasta este doar o latură. Cealaltă este pur biografic-cotidiană şi ţintește dezvrăjirea: „de varză şi de moarte/ mi-a fost cel mai scârbă/ în armată// de varză/ mi-e scârbă/ încă/ şi-acum” (Libi).

Ineditele incluse în final denotă atracția spre mize mari și tonalități mai grave. Robert Șerban devine un poet sapiențial după ce a traversat diferite faze. Ochiul atent descoperă omogenitatea acestei opere ajunsă la maturitate. Poetul a rafinat și rafinează continuu, creația lui este deja marcă înregistrată. Nu a vizat experimentul, dar nici nu a coborât ștacheta pentru a obține public numeros și neavizat. Cel mai important mi se pare că poezia lui nu plictisește, îmbinând abil inteligența cu strategia sensibilității. Un pariu câștigat.

^[1] Robert Șerban, Învederatul, Editura Cartier, 2022