LECTURI PARALELE
Florin Ardelean
eseist, prozator
Cu afecțiune și mâhnire despre presă și istoria sa[1]
Marian Petcu este înzestrat cu două seturi de aptitudini, fără ca acestea să fie disonante. Dimpotrivă. Pe de o parte, avem de-a face cu un spirit polemic, intransigent și chiar intratabil atunci când vine vorba de posibile derapaje de la un comportament moral sau de abandonarea regulilor ce asigură buna funcțiune a lucrurilor (chestiuni, să recunoaștem, atât de răspândite pe vechile și pitoreștile noastre meleaguri). Doar că asta nu-l împiedică să fie generos, implicat și gata să te susțină până în pânzele albe atunci când vine vorba de gesturi lăudabile, săvârșite spre binele public sau spre bunul renume al tagmei jurnalistice. Pe de altă parte, profesorul de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București este un infatigabil cercetător, cu o operă academică mai mult decât respectabilă, focalizată în mod premeditat pe istoria presei românești. Dar asta nu e totul! Marian Petcu s-a implicat în ultimele trei decenii în construirea unor instituții, dincolo de activitatea de la catedră, deloc marginală. Este vorba despre instituirea unor congrese și conferințe dedicate unui domeniu al analizelor și dezbaterilor destul de neglijat (tradițiile presei românești), precum și de fondarea unor publicații în paginile cărora s-au regăsit mai toți cercetătorii autohtoni ai presei, ai istoriei ei. A trecut adesea peste ingratitudini (o altă marotă cu vechi state de servicii în mediile intelectuale, universitare), a răbufnit când calul era sărit, dar niciodată nu s-a pus deoparte, sastisit și covârșit de puțină lehamite. Or, asta este o performanță ce ține de fibră, de capacitatea de-a nu dispera chiar și atunci când luminița de la capătul tunelului se dovedește a fi himerică, perfidă, iar tunelul un hău insondabil.
Prin volumul de față, unul dintre zecile semnate de Marian Petcu, toate în contul jurnalismului postdecembrist sau al istoriei presei, autorul își devoalează „obsesiile”, acele gânduri și acțiuni care l-au îndemnat spre arhive și biblioteci, spre amfiteatru și diversele amplasamente geografice, locuri ale întâmplărilor premeditate, uneori cu încăpățânare, punând totul la bătaie pentru a-i scoate pe alții din inerție și blazare. Studiile realizate pe seama Istoriei jurnalismului român sunt reperele unui drum deloc lesnicios, ci cel mai adesea presupunând o dăruire de care este capabil doar acel cercetător ce asumă gratuitatea drept ipostază a meritului. Apoi, așa cum se va vedea, este esențială atitudinea. A nu evalua sub semn moral, prin prisma normelor etice și aprecierilor fără parti pris-uri ceea ce se petrece sub ochii tăi, poate cu speranța că tăcerea va fi una complice și, de ce nu, cu folos la un moment dat, este o socoteală ce nu-i stă deloc în habitudini. De aici riscul de-a fi taxat drept om cu care nu se poate negocia, insensibil și inamical într-o lume românească de un caragialism endemic, într-o societate în care amicul este complicele la rele, mai degrabă decât companionul la bune. De altfel, pentru a ne lămuri definitiv cu cine avem de-a face trebuie citit chiar primul studiu din sumarul volumului, anume Jurnalismul și patologiile sale identitare. Deloc candid, truculent adesea, Marian Petcu nu se ferește să indice absurditățile, compromisurile morale, amatorismele de doi bani, îmbrâncelile și urzelile compromițătoare, strategiile prin care sunt vânate privilegii și venituri ilicite, toate acestea fiind specifice mediului jurnalistic românesc gata să jure strâmb pentru cel mai neînsemnat gheșeft, bașca pentru o pensie în buna tradiție a Conului Leonida, bobocul republican din stirpea lui Galibardi. Textul pare o mostră pescuită din repertoriul bogat al teatrului absurd (fără voie). Sunt enumerate bazaconii greu de închipuit, matrapazlâcuri „editate” sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști, chestiuni de tot hazul și de tot necazul, incursiuni în zona patologiilor identitare ale jurnalismului postdecembrist, doldora în impostori și profitori. Totul este amorsat în orizontul unei dispute fără capăt, anume aceea dacă textul ziaristului este unul creativ, asemenea celui produs de scriitor, sau este doar efectul unei munci redacționale remunerate. De altfel această ambiguitate este una perenă, urmărită cu osârdie și oarece amuzament, câtă vreme ea chiar vertebrează întreaga evoluție a breslei. Complicitatea dintre literatură și presă, dintre scriitor și jurnalist/ publicist conturează un teritoriu minat, cu frustrări profunde, cu vanități declarate, cu pretenții și cu reproșuri alimentate fie de complexul de superioritate (literații), fie de complexul de inferioritate (gazetarii). Studiul intitulat Incidențe jurnalism-literatură, în România pune pe tapet chestiuni delicate, unele căzute într-o tăcere vinovată. După ce constată faptul că „paradigma hibridării jurnalismului cu literatura” nu este deloc o noutate (a se vedea dosarul gros al jurnalismului narativ, ceea ce americanii numesc storytelling, experimentele jurnalistice de tipul long-form journalism, slow journalim sau gonzo journalism), autorul cărții de față se declară partizanul unei conceptualizări clare, prin păstrarea unei demarcații între literatură și gazetărie, asta pentru a nu cădea într-un relativism cu mult mai păgubos pentru jurnalism decât pentru literatură. Uzurparea de teritorii de către cele două a produs genuri literare noi (literatura non-fictivă, cea a mărturisirilor, docuficțiunea), dar a indus, din păcate, un efect de ceață, de confuzie în mediile gazetărești tocmai în chestiunea ariei de referință, în raza de acțiune a noului jurnalism. Dincolo de asta, profesorul Marin Petcu sesizează un infra-plan găunos: „discuția de față privește o chestiune de profituri financiare, din procese editoriale. Adică discutăm despre mize, audiențe, adecvări, oportunități. Mai concret, despre bani” (p. 418). Aspirând la statutul de „operă” pentru textele sale, jurnalistul reclamă ipostaza de creator, asemenea scriitorului, iar asta nu o face din pură nevoie de a se auto-măguli, ci pentru a beneficia, ca membru al UZP, de un stipendiu oferit de stat, anume un plus de jumătate din suma calculată drept pensie. Acest oportunism la zi nu este singular, adesea, în perioada interbelică sau și mai abitir sub comunism, gazetarii au privit cu jind în ograda scriitorilor privilegiați de regim, în schimbul unui comportament prietenos sau de-a dreptul slugarnic. Chestiunea este evidențiată în studiul Jurnalismul comunist în România – presa, profesia, legislația, indicând fără dubiu condiția de subordonare crasă a publicistului, din punct de vedere ideologic și propagandistic. Malițios, autorul consemnează faptul că ziaristul dintr-o redacție sub regim de dictatură tinde oarecum natural să devină „scriitor”, adică să recurgă la ficțiune, metafore și lirism, dar nu din drag față de literatură, ci pentru a confecționa estetic o minciună care altfel ar fi imposibil de publicat, precum și pentru a lăbărța textul, de la 10 la 50 de rânduri, plata fiind după principiul cantității. Concluziile sunt necruțătoare, deloc ficționate în speranța unui efect de estompare: „Fiind de extracție totalitară, presa comunistă a urmat pas cu pas indicațiile liderilor politici ai momentului, până la nivelul la care conținutul său devenea extra-jurnalistic, non-evenimențial, adică propagandistic în integralitatea sa. O meta-realitate îmbibată ideologic, în proximitatea discursului oficial. O presă obsedată de consens, construită de indivizi care nu cultivă îndoiala, în care ura difuză față de cei din țări cu sisteme politice liberale a fost o constantă. O presă care promovează exclusiv acele comparații care servesc manipulării cititorilor. Obediență, în permanentă căutare de privilegii, anexă a Partidului Comunist Român” (p. 224). Spiritul critic și analitic al specialistului în istoria presei își dovedește, prin acest fragment, forța și luciditatea.
Cartea are o pregnantă coerență tematică, câtă vreme, în afara celor două texte ce iau în colimator maladiile identitare ale jurnalismului, respectiv atingerile „necuvenite” dintre literatură și jurnalism, studiile vizează diferitele vârste ale ziaristicii românești din perspectiva coagulării unei vieți de breaslă, a constituirii unor asociații și sindicate. Acestea aveau drept obiectiv formularea unor interese din partea angajaților instituțiilor de presă (salarii, concedii plătite, regimul concedierilor, reparații financiare în cazul închiderii unor redacții sau cazuri de boală). Marian Petcu urmărește cu atenție metamorfozele acestor uniuni, societăți și sindicate, constată condițiile impuse pentru a deveni membru al lor, exigențele pretinse în cazul ziariștilor pentru a accede în profesie, tentativele de federalizare. Pe de altă parte, sunt aduse în prim-plan carențele breslei, în primul rând lipsa unor școli în care viitorii jurnaliști să se formeze și să fie supuși unor standarde profesionale, precum și inexistența unor manuale sau cărți. Totul se baza pe o prejudecată, din păcate extinsă la nivelul întregii elite, anume că ziaristica este o profesiune în care primează talentul, că meseria se fură de la alții mai experimentați, că redacția și munca de teren croiesc stofa de reporter.
Este acoperit un ecart temporal foarte generos, având la un capăt anul 1871, când 13 gazetari se întâlnesc pentru a discuta despre ce înseamnă să fii om de presă și ce drepturi s-ar cuveni să le fie acordate „istoricilor clipei”, iar la celălalt, deceniul din urmă. Documentarea este una uriașă, datele oferite cititorilor putând contura un tablou din care jurnalismul românesc, sub forma instituțiilor de presă, permite o evaluare de mare acuratețe. Firește, nu lipsesc judecățile de valoare, portretele, inclusiv morale, făcute gazetarilor implicați cu bune și cu rele într-o afacere ce s-a dovedit adesea păgubitoare, rar profitabilă, dar întotdeauna copleșitoare prin spiritul ei posesiv, obligând la un atașament absolut, fără a promite mai niciun folos plauzibil.
Cele 16 studii, plus cele câteva texte anexă, indică un autor aproape maniacal în privința țintelor, cele mai multe din sfera istoriei presei românești, fără a se feri să pronunțe aprecieri inconvenabile, riscate, ceea ce dovedește o stăpânire de sine și o perfectă cunoaștere a ariei de competență, revendicată totdeauna cu bună credință. Stilul expunerii este unul fluent, atractiv, fără alambicări și subtilități de paradă. În plus, străbate prin țesătura textului o notă de colocvialitate, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că studiile propuse au primit, inițial, proba focului în cadrul unor expuneri și în fața unor audiențe în cunoștință de cauză.
Om al nuanțelor, acid până la vehemență când e provocat, Marian Petcu e capabil de gestul tandru de-a te lua de mână și de-a te dăscăli cu suficientă paciență, astfel încât să pricepi câte ceva dintr-o meserie față de care slujitorii ei au fost și adesea mai sunt într-o splendidă stare de confuzie.
[1] Marian Petcu, Istoria jurnalismului român: studii, Editura Tritonic, București, 2022 (485 pag.).