LECTURI PARALELE

Daniel Mariș

Vocea, această iluzie…^[1]

Rafinate și nostalgice sunt poemele lui Geo Galetaru din Vocea din somn. La vârsta deplinei maturități poetice, creația sa trece pe sub marea poartă a paradigmelor existențiale impregnate cu energia luminoasă a viziunii vacuității și posibilei eliberări a ființei, stăpânite de senzația trecerii prin lumea fantasmelor, mereu imprevizibilă, mereu ciudată. În această dioramă umplută de umbrele reflexiei, a unei continue inițieri, se conturează posibilitatea unei regresiuni spre origini, a unei identificări a eului hăituit, pentru care misterul atârnă încă de fulgerul clipei, al somnului bântuit de atlazuri străvezii. În această privință, forfecarea visului, a acelui vis memorabil din care se naște poemul, aduce o anumită mărturie a adevărului prins într-o cursă perfectă; dezvăluindu-se treptat în aerul rarefiat al fatalității – ca parte din sine, celebrând moartea unei iluzii și nașterea alteia. Apare, cumva, dorința relevării, ca să nu mai vorbim de o apropiere de spațiile ascunse ale unei anumite asceze: „da/ e timpul/ nașterea e o iluzie/ și moartea e o iluzie/ tu croșetezi și spui poeme calde/ în gura mare/ e ca și cînd ai urca pe o scară/ și ai privi aici și aici/ în jurul tău se întâmplă multe lucruri și piedici/ multe piedici…/ viața o simplă explozie controlată”. Antinomia aceasta înlocuiește o realitate imaginară, aventura cunoașterii propriu-zise, imposibilitatea de a stăpâni frisonul adevărului dincolo de cuvinte: „ dacă ne apropiem de realitate/ riscăm să nu vedem nimic/ cineva ar trebui să spună ceva/ în mijlocul acestei ploi glorioase/ sub care ne ascundem/ ca niște cârtițe metafizice”. Iradierile alchimice ale culorilor melancoliei reflectă o subversiune a realului din lumea lăuntrică, direct proporțională cu dezordinea memoriei, „două fiare exact simetrice” într-un ireductibil conflict. Vremelnicia demachiată aparține unei nostalgii a efectelor dezafectate, limanul ultim de presimțire a destinului: „Viața/ e o pisică neagră și jigărită, veșnic/ flămândă. Sau o minge/ care sare până-n tavan și apoi/ îți cade în cap. Lasă că și moartea/ e tot un fel de minge, doar că,/ mai mică și nu atât de/ elastică. Dar poate că/ e bună și ea la ceva”. Nu-s greu de întrezărit aceste dizolvări ale eului într-un vortex fascinant al esențelor, al timpului ulterior. Din această perspectivă de dizlocare a moleculelor sensitive, amintirea arhaică este o necesitate interioară, trebuie să poată comunica; arta privirii în răspăr, și nu o dată: „doar zâmbete & imagini cuibărite pe hârtie/ viață de care ne îndepărtăm/ în vârful picioarelor/ când teama începe să vorbească/ și nu e voce pe măsură”. Așadar, o conștiință esențială de natură onirică a efemerului începe să prindă contur, cea mai abstractă și profundă. Tot ce se petrece în oglinda vânturată de obsesii induce liric zona de referință a orizontului temporal, ca un alter ego zguduit de contracții: „Detaliile sunt o poveste cu ape și/ bijuterii, înaintăm lent și înfigem/ toporul în aceeași viziune confortabilă”. În acest joc își face loc o anumită reținere, un anumit „efect al întregului” peste o ambiguitate a laborioaselor prefaceri. Sugestiva paradigmă a oglindirii, nu trebuie să uităm un aspect esențial, „chiar și oglinzile au/ o pudoare imprevizibilă”. Este timpul călătoriei inițiatice, apar peisajele ce conferă dimensiune utopiei, pe ultimele trepte ale visului. Nu este întrutotul suficient, dar ce este oare lumea asta decât rodul unui provizorat deseori abrupt: „S-au întors miriapozii și / păianjenii: ei construiesc un peisaj/ fericit. Râsul e o moluscă/ trasă pe dreapta. Înaintăm cu/ grijă, să nu ne lovim de ziduri./ Rănile nu se văd, ele așteaptă/ cuminți, într-o vale plină de/ flori”. Peste acest relief descompus al consecințelor și asumării, poetul poate distinge contrastele puternice, orizontala și verticala meditației, singurele care îl pot întoarce asupra sieși. Așadar, după un scenariu neștiut „suntem vii până la capătul cuvântului”. Transcrierea clipei ireale, a transferului identității au drept repere refuzul uitării și imortalitatea neliniștii interioare, țesuturile stărilor poetice definite prin acte deliberate. Proclamație a incestuosului sentiment al timpului, manifestul poetic al lui Geo Galetaru apare ca o bruscă explozie de existență – dezvelindu-se treptat ca un fenomen de refracție și reflexie. Dizlocând și reconstruind, iată cum… „O gramatică târzie, totul trebuie/ reinventat. Peste aripa brună/ a dimineții,/ doar vocea din somn”. Sau dacă ar fi să‑l parafrazăm pe Voronca: luați, mâncați, aceasta este vocea și sângele meu – poemul…

^[1] Geo Galetaru, Vocea din somn, Editura Eurostampa, Timișoara.