LECTURI PARALELE

Christian Crăciun
critic literar, eseist

Cenușa versului^[1]

Ramona Müller scrie o poezie elaborată, compactă, trasând contururi misterioase din care răzbate o realitate neliniștitoare, frământată, dar deloc „expusă”, ci parcă mereu retractilă, ascunsă în hlamida abundentă de imagini. Sunt, de exemplu, două poeme ample: Mama Geea și Omul, respectiv epoleții azurului care au trimiteri mitologice și istorico-politice clare, dar totul topit într-o alegorie discretă. Imaginile poetei sunt parcă trecute printr-o serie de filtre menite să estompeze tonurile. Volumul marchează o esențializare și o amplificare a poeticii sale din precedentele volume. „Înăuntru suntem toți”, cum spune poeta. În ciuda titlului, nu este vorba de o schizoidie a ființei, ci doar de sugestia unei perspective, a unei distanțări față de subiectivitatea imediată, copleșitoare, pentru a o prezenta mai pregnant. O alternativă. Este, cu fiecare vers, o „scormonire a esențialului”, cum spune. Orbirea cârtiței, imagine a unei lumi incapabile să iasă la lumină, să vadă dincolo de „cerul subteran”, este o metaforă personală a căutării. De aici respirația amplă a multor poeme, structura lor în care imaginile se atrag unele pe altele, într-un flux continuu. Nu există „tăieturi” de montaj, construcția poeziilor se bazează pe această eliminare a fisurilor din limbaj. Feminitatea este și ea interogată, femeia dată afară pe ușa din dos, care salivează în fața borcanelor de amintiri își expune, cu delicatețe aș îndrăzni să spun oximoronic, forța. De aici aroma de revoltă camuflată în evanescența versurilor. Că personajul central al acestor poeme este Femeia, e firesc. Fără nimic revendicativ sau revanșard. „femeia cu pantofii roșii lăcuiți/ sparge geamurile vitrinei/ și coase toate cioburile/ cu degetele pline de sânge”. Gestul simbolic are, cum se vede, o mare acuitate și îndrăzneală. Descriptivul este mai puțin prezent, dar are o acuitate și o precizie picturale: „duminicile din aer/ eșuează/ pe pământ/ meteoric și liturgic/.../ o țară coboară/ încet de pe dealuri/ nu mai are voce/ și nici dor/ nici ziduri de apărare/ doar iederă/ și îndoială”.

Poezia, ca „mireasă a orbilor” trebuie să arate. Alte poeme au, de aceea, un caracter mai apoftegmatic: „cei ce vor veni ne vor apăra de noi înșine”; „e ușor să plângi/ când secunda te preface în lut”. Solemnitatea și dramatismul multor imagini prind cititorul sub un înveliș greu de întrebări (de ex. poemul dreptul de a fi). Revelarea „celeilalte ființe” care locuiește în noi este ca o naștere, dureroasă și miraculoasă: „după ce deschid fermoarul pielii/ seninul descărnat/ mi se lipește de viscerele/ singurului verb adormit în poziția fetusului”. Percepția realului este impresionistă, o senzație primară se dilată până la dimensiunea unei imagini care își caută sensul: „ninge roz/ îmi umplu buzunarele/ cu greieri și buburuze”. Alteori, tabloul devine mai explicit: „copiii pământului vând păsările cerului/ după ce le dezleagă...”; „vezi, ce contează dacă azi am plâns/ și dacă  somnul meu este un animal sălbatic/ care îndeasă întunericul în mine?!” Un poem despre dificultatea scrisului este fiecare este rege în lumea lui. Aici regele nebunilor (poet), „ cu mânecile suflecate/ cu un cot sprijinit de birou/ și cu degetele prinse de un stilou chinezesc/ de parcă ar fi fost așa de o viață/ ros de incertitudine/ și de indecizie/ regele nebunilor/ se hotărăște în sfârșit/ să doneze/ o mostră de curaj...”. Asumarea acestei incertitudini a scrisului... poate cel mai greu lucru în poezie. Căci vine inevitabila întrebare: „și ție ți-e frică să scrii,/ nu-i așa, hai, recunoaște/ că nu există poem de veci/ pentru începători!” Nu este foarte frecvent un asemenea retorism interogativ în poezia Ramonei Müller. Ea practică mai degrabă notația centrată pe forța imaginii, chiar în poemele ample cum epoleții azurului.  Poem despre istoria noastră imediată, despre Ucraina, dar fără accente politico-ideologice, redus la forța alegoriei: „suflet ce-ai băut cupa amară/ din ochiul morții/ cum te zbuciumi cu atâta dârzenie/ când viața nu mai are timp/ să se întâmple/ și trece toată prin simțiri/ cad îngeri din cerul schilodit/ tălpile trufașe/ strivesc iluziile și câmpurile de maci”; „fiecare om desenează o poartă/ și călătorește prin stații de lut/ pe cruci se sting candele/ convinse fiind că zarea ochilor albi/ trebuie să existe/ dincolo de gropile/ în care zac adevărurile răstignite”. Există un sentiment acut venit din „ultima zi din viitor” și finețea sugestiei tragice dă un specific acestei poezii.

Poeta aparține unui temperament vizual, tablourile ei, chiar în asociații inedite, atrag prin forța obiectuală: „tăcerea putredă începe să curgă”, „podeaua ghiftuită de pași”, „în dreptul fiecărui deget crește/ câte o tristețe”, „sufletul ne umblă în cârje”, „coloanele care îmbătrânesc albastru”, „dumnezeu ne spală pe mâini de sânge” ș.a.m.d.

Ramona Müller scrie cu ceremonie și sfială, atentă la construcția poemelor mai degrabă decât la forța de șoc a imaginilor. Metafora ei funcționează ca mod de percepere a lumii decât ca bucurie ludică de a manipula cuvintele și lucrurile. „negreșit nu ești tu/ sâmburele Judecății de Apoi” sună sentința. Negreșit: cealaltă ființă a noastră este sâmburele acestei judecăți. La care fiecare carte ne supune supunându-se.

^[1] Ramona Müller, Cealaltă ființă a mea, Editura Tracus Arte, 2023.