LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Tricky Diaspora

Volumul de versuri al Cristinei A. Bejan^[1], pandantul liric al cărții academice rezultate din teza de doctorat (Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion, București, Litera, 2023), e construit în jurul ideii de traumă. O traumă complexă, stratificată, întrețesută, la nivelul țării, în perioada postbelică, la nivelul unei clase sociale și, în interiorul acesteia, la cel al propriei familii, la nivelul biografiei personale, marcate de nașterea într-o familie româno-americană în Statele Unite, de statutul româno-american, de legăturile niciodată tăiate cu România, de intersecția cu diverse persoane toxice, abuzive, care, în cele din urmă, i-au conturat personalitatea așa cum e azi.

Un poem care rezumă această condiție identitară e Tricky Diaspora: „Sunt dintr-o Tricky Diaspora/ O Diasporă care se asimilează repede/ O Diasporă cu ruj roșu, tocuri înalte și țigări aromate subțiri/ O Diasporă în care singurul lucru pentru care suntem cunoscuți nu este tocmai în istoria noastră – «Dracula»/ […]/ O Diasporă în care nu prea recunoști accentul părinților/ O Diasporă în care frații mei nu pot pronunța corect numele de familie/ O Diasporă prea suspicioasă și totuși prea naivă/ O Diasporă cu «Shhh, nu vorbi sau te vor auzi»/ O Diasporă ca o țară despre care nu ai mai auzit niciodată/ […]/ What a beautiful country Romania is// Chiar e?// But în the USA we have a future// Nu trebuie să fii din Diaspora noastră ca să fi auzit asta înainte”.

Istoria unei copilării, adolescențe, maturizări marcate de mentalitatea transmisă de tată, de experiența istorică bună-rea prin care a trecut, de supunerea (aparentă, de suprafață) și de insubordonarea care urmează de aici: „Bagă sub saltea/ Banii/ Adevărul/ Durerea// Asta e zicala americană a tatălui meu român/ «Cristina, bagă ăștia 200 de dolari sub saltea. Cristina, nu spune nimănui despre viol, despre căderile nervoase,/ despre hărțuirea sexuală/ Bagă-le sub saltea, nu se uită nimeni acolo.»// Mi s-a zis de mică să nu mă uit în dosarele de la Securitate ale familiei/ Lucru total absurd pentru că eram în arhiva aia de la București oricum în fiecare zi// Când le-am zis prietenilor mei că ascultam de tatăl meu/ Sprâncene ridicate./ Femeile române sunt loiale familiei, dar nici nu înghit orice căcat așa cum o fac femeile americance.”

O istorie care include istoria familiei în comunism, de o parte și de cealaltă a Atlanticului – tatăl care la un moment dat a optat pentru expatriere, neuitîndu-și rudele din țară și ajutîndu-le după posibilități și fiica cea mare, iscoditoare, care încearcă să afle mai mult decît se consideră de cuviință să i se spună: „Tatăl meu ne arăta la cine ajungeau aceste pachete, cu/ fotografii alb-negru pe care le scotea dintr-un plic portocaliu./ Când dormea sau când ieșea din casă, mă strecuram des în/ biroul lui de acasă de la etaj și deschideam plicul portocaliu și/ priveam într-o lume interzisă mie./[…]/ Și eu sunt o americancă de origine română care a crescut în/Tennessee fără nicio grijă. Știu, cuvântul «comunism»/ înseamnă multe lucruri pentru mulți oameni. Dar asta/ înseamnă pentru mine.”

O istorie a generației anterioare celei a tatălui, aceea a unei elite care tocmai începuse să se formeze în perioada interbelică, și care a fost decimată pentru a asigura supunerea țării, și pentru a face loc unui aparat construit prin contraselecție: „Bunicul meu, medic veterinar, a fost arestat în timp ce era pe patinoarul în aer liber din Brăila, în 1948, și a dispărut în carcera din București. Mai târziu, bunica mea, farmacistă, a fost săltată și ea când se ducea spre gară la începutul anilor 1950. Amândoi erau vinovați doar pentru că erau țărani educați și nu membri ai Partidului Comunist. Amândoi au fost torturați și interogați. Și amândoi le-au spus copiilor că nu se întâmplase nimic, dar tata nu s-a lăsat păcălit.” Rezultatul final a fost frica, precauția dusă la extrem: „«Nu vorbi sau te vor auzi» a fost reținerea constantă a bunicilor mei”.

Finalul acestei istorii, soarta familiei în post-comunism, nu e nici el extrem de fericit, dar e asumat așa cum e:  „Atunci am avut șansa să-i zic…/ Dar era atât de fericită/ Și am decis că: Nu e rolul meu/ Nu e rolul meu să-i zic ce mi se spusese/ A fost în 1994/ Statul român le dăduse românilor proprietățile înapoi/ Bunica noastră era închisă în apartamentul ei/ O femeie de 90 de ani cu Alzheimer și cu mâini deformate/ de la o viață întreagă ca farmacistă ce umplea borcane cu pastile/ Tatăl meu aflase doar pentru că un prieten din Brăila auzise de teroare/ Și îl sunase în Tennessee/ Aveam 12 ani/ Sora mea avea 10/ Fratele meu avea 4/ Și bunicul meu american era mort de 2/ Știu că ne iertăm familia/ Dar asta nu înseamnă că trebuie să discutăm chiar despre tot/ Mirela și cu mine suntem prietene acum/ Și nu e rolul meu”.

Caii verzi pe pereți, cei care dau titlul cărții, (dez-)iluziile cu care se confruntă, ambițiile literare, („Adevărul meu e expus pe pânza goală a artei mele”), cele la împlinirea personală („Am renunțat la un loc de muncă în România/ și la orice perspectivă în SUA/ Ca să mă mut pe o insulă din mijlocul Pacificului/ Și să nu mă complic/ Doar să-mi iubesc bărbatul/ Să am grijă de tot ce are nevoie/ Pur și simplu să fiu acolo/ Să fac cumpărăturile, să fac dragoste, să vorbesc cu el/ despre slujba și anxietățile lui/[…]/ Ne certăm mult mai mult aici în lumea a treia decât/ am făcut-o deja în lumea dezvoltată/ Exilați din dormitoare/ Vizite la muncă pentru împăcare și plâns/ Și într-o zi a ridicat mâna la mine/ Și am știut că s-a terminat”. O poveste despre o relație toxică. Mai sînt. Mă rezum să menționez un poem copleșitor, care încheie cartea, și din care nu voi cita decît titlul: Pentru violatorul meu – sau mai degrabă «bărbatul care m-a violat» – cu Recunoștință. Un bun exemplu de funcție terapeutică a poeziei.

^[1] Cristina A. Bejan, Cai verzi pe pereți, București, Tracus Arte, 2022. Traducere din limba engleză de Mădălina Mangalagiu