LECTURI PARALELE
Ada Inola
Poezia – ochiul dintre sinapse[1]
Paulina Popa este o prezență distinctă, remarcabilă în spațiul cultural al citadelei Deva, unde desfășoară o activitate literară asiduă, de la debutul Cu mâinile în flăcări (1991), până în prezent. Este, în același timp, fondatoarea Casei de Editare „Emia”(1996), a Revistei de Cultură Semne-Emia (1999), a Asociației Culturale „Emia”. Se poate spune, fără tăgadă, în ceea ce o privește pe această autoare prodigioasă, că: „omul sfințește locul”.
Bine-cunoscuta poetă, publicistă, editoare își continuă în volumul Luna albastră (2023) demersul său liric, particular, de sublimare prin iubire și credință a propriei existențe cât și, în sens mai larg, a lumii întregi, ca o condiție sine qua non. Cartea continuă nuanțarea motivului lunii, început în volumul anterior Luna și eu (2022), cât și al ochiului – autoarea își ilustrează poemele cu fotografii din Colecția „Ochiul”. Luna, „ochiul lui Dumnezeu”– potrivit credințelor populare –, exercită o fascinație irezistibilă asupra autoarei, dilatându-i simțurile în policromie: „Ochiul dintre sinapse vedea policromia,/ după ea măsura timpul.” (Așa, ca o femeie, p. 15).
Sub efectul super-lunii, a „preaplin(ului) de iubire,/ preaplin(ului) de îmbrățișare” (Luna Albastră, p. 13), poeta aprofundează percepția naturii lucrurilor, a stărilor interioare până la nivel neuronal: „dintre sinapse până la sinapse” (Din altar, p. 17). Întreaga compoziție lirică se subsumează unui demers creator, în care, după cum notează Ivan Evseev,: „Luna, cu lumina ei reflectată, este simbolul cunoașterii indirecte, conceptuale, discursiv-raționale. În psihologia profunzimilor, luna evocă subconștientul, imaginația, visul, elementarul, femininul (Anima). Trecând prin mitologie, poveste și cântec, luna este simbolul rezervat femeii, o încarnare a farmecului feminin și model de frumusețe”[2]. Imaginarul poetic reflectă toate acestea:
„Desfăceau aripi/ și fulgi de iubire,/ razele Lunii Albastre,/ peste mine/ și peste tine.// Am dansat sub razele tale/ cum dansează fulgii mari/ ori florile de cireș.// Am ales dansul sub razele tale/ așa cum alegi din jăratec,/ cu mâinile goale,/ inelul de logodnă să nu dispară.// Nuntă s-a făcut sub raze,/ nuntă de lună și stele.// Inima urcase deasupra capului/ și nu se mai oprea din dans/ chiar dacă eu m-aș fi întins în iarbă/ cu fața spre tine./ Lumina ta strălucea ca luna plină,/ Luna Albastră...” ( Desfăceau aripi, p. 35).
Structural, acest jurnal liric curge ca un poem fluviu. Paulina Popa folosește „un procedeu original, al reluării versului final al fiecărui poem la începutul poemului următor, creează o reacție în lanț, o concatenare a confesiunii interioare într-o curgere existențială, metafizică și psihologică. O curgere cu multe meandre și obstacole, într-un relief misterios, al condiției femeii”²:
„care știe ce face,/ mai ales dacă este o noapte/ cu Lună Albastră” (Așa, ca o femeie, p. 15).
O carte care trimite la o lume a incantațiilor, a formulelor magice, cantabile, cu efect nostalgic. Autoarea pare că s-a angajat într-un proces asumat de salvare a lumii prin iubire și creație, prin frumusețe și dans, prin rugăciune și speranță. Astfel, realitatea profană se vrea tămăduită, în mod ideal, cu oglindirea ei în sacralitatea satului tradițional, văzut ca un spațiu edenic. Copilăria e fericirea pierdută, dar mereu căutată, un rezervor de regenerare perpetuă.
Privirea retrospectivă e plină de nostalgie, învăluită într-o ciclicitate a ritmurilor universale la care se raportează poeta ca la o întoarcere la vremurile mitice, tradițional-ancestrale. Verbele la perfectul compus, repetate ca un laitmotiv, ca o tânguire, lasă impresia unei afectivităţi puternice. Se creează senzația derulării unor imagini repetitive din trecutul continuu. Planul real alternează cu cel al dorinţei, al iluziei, dând impresia unui joc al destinului:
„Am crezut că sunt o pasăre!/ pretutindeni se desfac/ aripi de poezie” (Domnului, p. 54)
„Am crezut că noi avem puterea/ de a schimba, puțin câte puțin,/ desenul vieții.” (Cuvinte singure, p. 29).
Paulina Popa scrie o poezie feminină delicată, ca o rugăciune, cu ecouri subtile între cer și pământ, învăluită într-o ciclicitate a ritmurilor universale:
„Acum știu că tot ce suntem/ este imprimat pe roată” (Cuvinte singure, p. 29).
[1] Paulina Popa, Luna albastră, editura Emia, Deva, 2023, 120 p.
[2] Ivan Evseev, Dicționarul de simboluri și arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timișoara, 1994.