ZONA F & SF

Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist

Ficțiune speculativă mainstream la Silviu Genescu

Jocuri mortale cu AI

Silviu Genescu este unul dintre autorii străluciți de ficțiune speculativă din România. Se înscrie printre optzeciști, una dintre cele mai puternice generații literare românești. Pe lângă poezie sau proza mainstream, există și o grupare extrem de solidă preocupată de ficțiunea speculativă, cu nume de vârf, cum ar fi Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Alexandru Ungureanu, Lucian Merișca, Constantin Cozmiuc, Dănuț Ungureanu, Lucian Ionică, Michael Haulică, George Ceaușu, Ștefan Ghidoveanu, Dușan Baiski, Ovidiu Pecican, Dorin Davideanu, Rodica Bretin, Marian Truță, Viorel Pârligras, Ovidiu Bufnilă sau Leonard Oprea. Popularizarea s-a făcut mai ales prin reviste de amatori (fanzine) editate destul de greu, prin Almanahul Anticipația sau prin culegeri/antologii realizate de diverse edituri. Puțin dintre autori și-au văzut numele pe un volum propriu în perioada comunistă. 

Domeniul prioritar al lui S. Genescu este genul science fiction, însă asistăm uneori și la delicate incursiuni fantanstice. Nu ocolește elementele de space opera, convins că aventura (inter)galactică nu este doar o înșiruire de confruntări cu arma în mână. De fapt, este o dublă capcană, în sensul bun, pe care autorul o întinde, amuzat, cititorilor săi. Sunt provocări disimulate atent, deoarece ceea ce dorește (și reușește de fiecare dată) este să evidențieze modalitățile de răspuns avute de ființa umană în raport cu nonumanul, pe filieră extraterestră sau tehnologică, adică ceea ce numim astăzi (cu o metaforă frumoasă, dar stupidă) inteligența artificială, AI. Aceasta ar fi prima dintre cele două caracteristici ale scrisului lui Genescu, o alta fiind dimensiunea trăirilor umane în aceste contexte de comunicare adesea dificilă. Investigația pe acest palier merge către evidențierea resorturilor psihologice și a emoțiilor implicate în intracțiunile cu „ceilalți”, cu alte lumi (extraterani sau AI). Trebuie spus și faptul că autorul nu este foarte interesat de extratereștri, ceea ce poate părea paradoxal, deoarece ei reprezintă o constantă a genului SF, acesta fiind identificat adesea cu disputele (mai rar fraternizările) cu creaturile venite din univers. Poate de aceea, S. Genescu a dezvoltat în creația sa o zonă de umor, caricaturizând umani și omuleți verzi.

Dimensiunea psihologică a contactului și jocul delicat (sau mortal!) al emoțiilor se evidențiază chiar din primele scrieri ale autorului timișorean. Povestirea Varianta Shakespeare a fost scrisă și publicată înainte de 1989, ca apoi să-și găsească locul în deschiderea primului volum, în 1994. Intitulat T de la sfârșit, împrumutat de la o altă proză reușită, cartea a părut la Editura Marineasa în colecția Laserul Banatului, denumire jucăușă, reflectând umorul fin practicat de editorul Viorel Marineasa. Opera marelui Will este încorporată computerului de bord de pe nava cosmică Shakespeare, iar limbajul, cu rafinatele sale întorsături poetice, este preluat în comunicarea cotidiană, într-un... cotidian absolut banal, deoarece protagoniștii umani (echipajul) nu caută altceva decât un prilej de distracție, auzind replicile cu fior straniu ale mașinii, ale inteligenței artificiale despre care nu știm, totuși, cât de inteligentă este, dacă, urmărind acțiunea piesei shakesperiene, îi condamnă pe toți la moarte. Este o strategie narativă specifică, când situații banale, ironic-plictisitoare, se transformă în drame de proporții. Proza este considerată de Cornel Robu (în volumul Scriitori români de science-fiction) printre cele reprezentative în România pentru o categorie aparte a ficțiunii speculative, cea axată pe motivul „pierderii”. Și Mircea Opriță, în a sa Istorie a anticipației românești, găsește povestirea „antologică”, remarcând implicațiile jocului devenit tot mai serios și tragic, cu computerul de bord în rolul Ofeliei, luând-o razna ca și originalul shakesperian, cu consecințe teribile în realitatea momentului, consecințe la care AI rămâne complet insensibilă.

Istorie și chirurgie temporală

Următorul text se intitulează Imagini dintr-o lume îndepărtată, unde dimensiunea SF nu este vizibilă de la început. De fapt, autorul recurge la un procedeu verificat al genului, dar dus de el la perfecțiune, și anume insolitarea: în universul nostru obișnuit își fac loc elementele unei lumi diferite, consecințele fiind exploatate în variante complexe de ficținea speculativă. Genescu nu preferă aici o confruntare de proporții (cosmice), ci una subtilă, ca între domni, și nu ca între soldați murdari. Însă confruntarea nu este cu o altă civilizație, fie ea și extraterestră, ci cu un intrus, venit să stăvilească vânzarea unei vile, cu informații sau povești din trecut, rămase multă vreme secrete. Este o formă de presiune exercitată pentru a valoriza un canal de comunicare/ comunicații cu o altă lume neglijat până atunci. Textul balansează pe laturile unei confruntări psihologice între „inițiați” și „normali”, misterul nefiind relevat publicului larg.

La sud de nicăieri nu este deloc un titlu metaforic, deși, evident, este unul inspirat. A fost dat unei piese de rezistență a volumului, arătând capacitatea autorului de a lucra strict în dimensiunea narativă a textului, fără digresiuni și fără să concentreze faptele. Este o piesă de excepție deoarece reușește să combine creativ mai multe teme ale literaturii SF, de la aventura cosmică la spargerea continuum-ului spațio-temporal, combinat cu motivul extrem de incitant al istoriei contrafactuale, grefată pe un element (aici involuntar, dar cu atât mai surprinzător) de chirurgie temporală. Povestea este foarte bine scrisă, cu accente triste pe final, deoarece Stalin (dictator sovietic din zona Rusiei de astăzi, care a condus URSS în prima jumătate a secolului al XX-lea) nu a fost judecat și executat în 1932, așa cum susține în mod just istoria contrafactuală! Tehnica fracturării temporale este reluată de Silviu Genescu în povestirea Jurnalul unei case de nebuni. Titlul are acoperire în două idei prezente în poveste. Prima vizează comportamentul celui desemnat ca personaj principal, aflat într-o relație contondentă și halucinantă cu partenera de viață. Apoi este vorba de fenomene neexplicate, aceste volute în timp amintite, acreditând premisa științifică a întoarcerii în timp, într-o dedublare provocatoare ca adult și copil. Sunt întâmplări care pot tulbura mintea persoanelor și (personajelor!) conștiente de ele. De data aceasta, autorul nu se mai lasă tentat de istoriile contrafactuale, ci speculează cu nesaț în jurul unor evenimente istorice rămase neelucidate în profunzimea lor, trecând dincolo de senzaționalismul de moment oferit de mass-media, de televiziune în primul rând. Este o proză energică, chiar agitată, cu un personaj care știe prea multe, dar aceste informații nu-i folosesc la nimic.

Tragedii repetabile

Privind spre Titanic este o altă povestire remarcabilă din acest volum. Aici se vădește priceperea autorului de a construi lumi paralele, de a le intersecta, prin microchirurgie temporală, lăsând să se înțeleagă că întodeauna există un continuum spațiu-timp capabil să integreze lumile date. Niciunul dintre aceste universuri nu pare mai „bun” sau mai moral decât celălalt, iar salvarea, dacă există, este doar o iluzie. Concret, la locul tragediei Titanicului există un martor, unul venit din viitor, acesta sesizând că scufundarea vasului nu este doar o scenă de film, ci se întâmplă aievea. Autorul lasă însă finalul deschis, cititorul fiind nevoit să găsească propriile răspunsuri, punându-și la lucru propria imaginație.

T de la sfârșit, povestirea care dă numele volumului, așezată strategic la finalul acestuia, forțează limitele realului, propunând o retragere existențială în obiecte. Talentul autorului se evidențiază în creionarea unui personaj evident ciudat, însă nu strident. La prima vedere pare un simplu introvertit, „obosit” de cotidianul și banalul existențial, asumându-și retragerile, pasagere deocamdată, din lume și întruparea în diverse echipamente aflate în funcțiune. Evident, ciudățenia lui este una aparte, sfârșind prin a atrage atenția unei colege de serviciu. Petrece o după-amiază discutând cu ea, prilej pentru a evada, de a fi absorbit în structura energo-mecanică a unui generator electric. Anticiparea defectării unui injector o convinge pe comeseană că e serios și că știe ce vorbește, fiind extrem de conștient de capacitatea lui de a intra în simbioză cu un avion sau un aparat de cafea.

Prinți, detectivi și îngeri

În 2009, Silviu Genescu publica la Bastion din Timișoara volumul Rock me adolf adolf adolf, conținând mai multe povestiri și un miniroman. Este o carte curajoasă, evidențiind talentul autorului pentru crearea de atmosferă și lumi stranii, chiar când pornește de la datele unei realități banale, cum poate fi cea a Timișoarei atât de bine cunoscută. Epicul este mai contorsionat, iar acțiunea uneori greu de urmărit. Intriga este mereu complexă, iar personajele îmbracă adesea hainele investigatorului. Totul pentru a evidenția elementele insolite, neobișnute, care își fac loc în cotidian, fără ca mulțimea, restul lumii, să sesizeze. Se întâmplă astfel chiar în proza de debut, cea care dă și titlul volumului, unde un detectiv improvizat încearcă să depistese un nou Hitler, unul clonat și trimis în lume ca solist rock. Prințul cel trist este o povestire construită pe ideea scurt-circuitării timpului. Rănit în timpul luptelor dintre trupele Imperiului Țarist și cele ale Austro-Ungariei personajul capătă abilitatea de a augumenta cronologiile fixe pentru ceilalți. Volumul indică o amplificare a narațiunilor, realizarea unor mici digresiuni candide, creionarea de personaje diverse și mai complexe, chiar recurgerea la (mici) experimente textualiste și inserarea unor motive fantastice, așa cum vedem în proza Zăpada de pe aripile îngerului.

ʻDa Noiz este piesa care încheie acest volum dens, un miniroman ancorat mai degrabă în zona de mister. Ar fi fost mult mai bine dacă autorul ar fi publicat această lucrare în volum separat, deoarece publicul ar fi putut să se concentraze exclusiv asupra lui. Receptarea ar fi fost mai bună. Cu o desfăsurare detectivistică, acesta nu lasă secretele să se dezvălie decât treptat și niciodată pe deplin, deoarece asistăm la o suită de investigații paralele și succesive, care se întretaie foarte puțin, niciuna nefiind dusă până la capăt. Nu sunt unele polițienești, ci implică toate serviciile de informații, cunoscute și necunoscute, precum și unele private ori chiar organizații misterioase, deoarece sunt secrete. Sunt mai multe fire narative și nuclee care sugerează o abordare de tipul poveste în poveste, însă toate sunt lăsate deschise, sugestia autorului fiind că nimeni nu poate ajunge cu investigația până la cele mai mici amănunte, precum și faptul că adevărata dimensiune a fenomenului nu este cunoscută de nimeni, nici beneficiarilor or manipulatorilor inițiați. Inițiați într-o anumită măsură, după cum am constatat deja, într-un fel de conspirație la scară planetară pentru a domina lumea prin intermediul sunetelor, un „huruit” în capul fiecăruia, unul ritmat, chiar muzical, cumva plăcut, deși deranjant atunci când este identificat, deoarece adesea este greu de perceput cu urechea obișnuită. Nu este foarte multă acțiune în acest miniroman, nu sunt confruntări fizice, personajele trăind aproape izolate, contactele lor fizice, directe, cu ceilalți fiind minimale. Interacțiunile sunt în formate digitale, o rețea neuronal-computațională fiind preferată pentru comunicare. Este descrisă în amănunt atât existența casnică cu activități rutiniere ale protagoniștilor, cât și pe cea profesională, cadru banal insolitat prin introducerea de elemente stranii, chiar dacă acestea nu sunt de la prima privire înspăimântătoare. O rescriere a acestui roman, cu o mai mare atenție acordată limpezirii ideilor și intrigii, pentru o mai bună înțelegere a lui ar fi un real câștig atât pentru cititor, cât și pentru autor. Pentru că altfel Silviu Genescu este unul din rarii autori care poate face ca ficțiunea speculativă să fie privită în primul rând ca literatură de calitate.