BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Jimena Repetto

Nu vezi acolo un urs ascuns
alb între stele?
Îl vezi mergînd fără direcție
pescuind pești
cometă care saltă?
Timpul este un lac
liniștit și strălucește
în ochii animalelor pierdute.
Există cei care caută numai un răspuns
perfect
și cei care se lasă purtați
în alergătura unui drum
care nu duce decît
la întrebările dintotdeauna.
Voi umple de lemne casa
în caz că ursul are nevoie de un foc de tabără
voi țese pături de lînă
în caz că îi e dor de galaxia sa
voi închide ochii
pentru-a simți strălucirea.
Vezi cerul acela?
Ce-ar însemna să fii aproape
fără să vezi acel urs pe cer
în același timp?



Într-un templu budist
din cartierul chinezesc din New York
ea lăsă un dolar pentru vizită
și scoase o prăjitură.
Care este destinul meu?
Care este destinul meu?
Destinul meu, întrebă.

Ea eram eu. 
Eu nu mai sînt ea.

Ea întrebă de dragoste și soarta
i-a spus că trebuia să lupte
împotriva războinicilor
împreună cu un imens leu de aur.

O privesc pe cea care întreabă
Care este destinul meu? și îmi aduc aminte
de toată acea durere. Îmi amintesc
de trecut. Acel țăruș
aduce un vis de imagini.
Sînt eu cînd eram ea
e cald și ies

Destinul meu era.
Destinul meu
era. Destinul meu.

Cuvintele evadează
cu atîta frumusețe. Timpul
evadează cu atîta frumusețe.
Dragostea evadează și aceasta
mă capturează atît de crud.

Imediat
între flori și fructe
orientale ea își privi
destinul împăturit în buzunar.
Suprapuse bucățile de hîrtie
astfel timpul
condensează acea imagine.

Luptînd împotriva dușmanilor
înarmați cu ținutele lor
portocalii samurai
luptători pregătiți pentru un salt
sau pentru a găsi
un drum împrejur.

Care este destinul meu?
Care este destinul meu acum
că termin de omorît un luptător
înlăuntrul meu?

Și acea întrebare,
simfonie a soarelui unei zile
între ochi, în străfunduri
un soare care nu mai există
deasupra unui templu iluminat de amintiri.

Ea nu sînt eu.

Mă trezesc
cu un cîntec înăuntru.
Destinul dărîmă
templurile care mă înalță.



Ginkgoul a dat noi mlădițe.
E nevoie de greutate, timp
sau un rămas-bun.
Ochii mei, brațele mele,
înverșunați pe cărare
de muzică orhidee. Și eu încă
prind firave stele
mantră sau abis.

Uneori mă gîndesc la mîngîierea
insectelor care se aprind.
A fi zeu e un mic joc
și regretăm că-l încercăm.



Fărîmițez castelul de orez cu furculița
drumul de mărgăritare. Marine. 
Nu spun cuvîntul corect.
Nu există mai mult decît acest mic gest.
Să adori ziua. Să celebrezi răsăritul.
Să mulțumești. Să te rogi.
Uneori meditez, dărîm turnul alb
ca și cum s-ar putea separa
ceea ce n-a fost niciodată unit.



Curata îndrăzneală
de a-ți arăta cine sînt. Rana
expusă așa.
Am fire albe în părul auriu.
Visez coșmaruri uneori.
Mă exasperează absența
celui ce este deja absent.
Pentru că lipsei
îi dau lipsa.



Tot albastrul din lume
în flori ascunde
zile în care ne temem.
Sîntem responsabili
să îngrijim acest mic templu
unde jurăm să nu murim
și ne cuprinde astfel noaptea.
Cîntecul sălciilor
ne amintește casa noastră.



Al cui era muntele acela
pe care urcam într-o zi de vară
înainte de iarnă
cu vîntul făcut din flori
și tinerețea în mine?
Era al meu atît cît îl simțeam
eu, regina momentului,
sau poate că munții n-au niciodată stăpîn?
Este al meu muntele pe care nu-l uit
cel care în acea zi
m-a făcut să-mi deschid brațele pe culme
și să spun aici sînt
ca o pasăre sălbatică, precum vîntul liniștit
ca aștrii care aleargă.
Nimeni nu va putea lua
nici acea amintire
de cînd am fost atît de liberă
și doream atîtea. Și acum
crește și îmi spun:
există o pădure unde m-a lăsat să merg.



De ce se ascunde soarele
numai noaptea, aceasta
pe care nu o uităm?
Este nevoie de întuneric profund
pentru ca această stea
să scrie constelațiile.
Este nevoie de o frumoasă distanță
pentru a le interpreta.

Din zăpadă
ies flori primăvara,
m-am gîndit. Însă acolo iarna
încă îngheață lacul.



Ce arbore atît de verde, ai spune,
ca și cum ar fi primul din lume
sau niciodată altul așa sau altă primăvară.
Eu m-aș opri
și aș privi pînă sus
căutînd unicitatea
în orice cărare. Poate
că este aceasta, doar aceasta
ființa uimită:
Să vezi ce mereu a fost acolo
ca un sentiment
care ai prefera să înflorească.



Îți dăruiesc un cîntec
pe care acum nu-l poți auzi
cum soarele ți-a dăruit acea rază
care s-a furișat azi pe obrazul tău.
Poate că nici o pasăre
nu cere permisiunea cerului
sau că timpul
în care un val se îndepărtează și se întoarce
face să se mențină mișcarea
care unduiește misterios marea.
Trebuie că un cuvînt
ascunde universul
precum o recipisă
precum un limbaj sigur.

Poate c-această iasomie
de-atît de albă catifea
nu-ți parfumează iarna?

Universul există numai dacă îl numesc.



Cineva pe care nu-l cunosc
e mereu între noi
și tu ai mers în locul acela
gîndindu-te că mă vei întîlni.
Ieri un poet mi-a spus:
nimeni nu poate trăi în inima celuilalt.
Albastră era piatra pe care mi-ai dăruit-o
imperfectă sau semiprețioasă.
Nu am vrut să te văd
de aceea am plecat înainte să ajungi.
Le-am spus prietenilor mei să te salute.
Îmi amintesc culoarea tristeții tale,
blîndețea ta sau sălbăticia.
Nu știu dacă aș vrea să simți
că în vreun fel puteam să ne intersectăm.
Nici nu vom mai fi aceiași.
Ceea ce nu se vede
pare să nu existe.
Piatra are puncte aurii
reflectă lumina. Lumina
pictează lucrurile.



E trei dimineața
și ascult muzica de la bar unde
cîntă The Cure și îmi spui că ești
închis în baie și nu poți ieși.
Mă așez la etajul casei mele și
știu că deși ai vrea
nu ai ști la ce sonerie să suni
pentru că nu există loc unde să ți se îndepărteze
ceea ce simți înauntru.
Îmi ceri să îți citesc un poem
pe care l-am scris cu ani în urmă și eu
îți jur că nu mai gîndesc așa despre iubire,
acum știu că e o decizie
care se ia în fiecare zi.
Poate că cea mai importantă.
Nu vrei să mergi la tine acasă, insiști,
dar nici nu știi dacă există alt loc.
Nu ai nici cum nici zei
gata să te scape de această fantasmă.
Rămînem tăcuți și știu
că există atîtea persoane
cărora le-am dăruit cuvinte
și atît de puține cu care          
am putut să tac.
Îmi amintesc un cîntec
pe care nu-l știi și nu contează.
Într-o zi vom ajunge să omorîm limbajul.
E trei dimineața, spui tu.
Eu rîd și-ți răspund:
Prietenii mei pot suna la ora aceasta
cînd sînt încuiați într-o baie.
Mă întrebi dacă dormeam și
mă întrebi dacă sînt tristă.
Acum, uneori.
Spui că tristețea nu mi se potrivește.
Tristețea, cred eu, e o formă a strălucirii.
Afară unele ferestre rezistă deschise
și sîntem copilărie și animale
încă de la trecerea acestui timp.
Cineva lovește ușa
de unde ești închis și îți spun
că ușile care nu permit intrarea
nu permit nici ieșirea.
Mă întrebi cum se simte
să știi că poți muri.
Îți răspund:
Precum toate lucrurile frumoase în mîinile tale
și apoi, cînd viața,
dorești numai
toate lucrurile frumoase.
Îmi spui că vei merge acasă
și nu poți nici să plîngi
dar că vei ieși. Și înainte
mă faci să-ți promit
că îți voi scrie un poem.
Numai de la înălțime se vede ieșirea
din orice labirint.
Afară e frig, mă gîndesc.
Și îți amintesc.
Toate lucrurile frumoase
erau în tine.



Îți vine să crezi? Această apariție
acolo magică. Incompletă
toate diminețile în care nu ne trezim împreună.
Îți vine să crezi că acolo, acolo erau
acea pietricică roz
pe care am luat-o din rîu, rîul
trunchiul care îl traversa, picioarele mele
unul în fața celuilalt pînă la celălalt mal,
culoarea buzelor
sau căldura iernii? Ce dulce
e căldura aproape citrică și crescută
a fructelor unui copac
pe care nu l-am plantat împreună.
Moartea fiecărei semințe
pe care o aruncăm pe mal.
Există ceva mai frumos
decît ceea ce nu s-a-ntîmplat niciodată?

Ieri am visat cu Adrian, îți amintești
de Adrian? Muzica sa savuroasă,
pe care dansam fiecare în casa lui.
Așa, fiecare în casa lui,
îți amintești? Îți vine să crezi
că dacă nu ar fi fost
ceea ce a fost, să presupunem că nu
că nimic din acestea nu s-ar fi întîmplat
ar avea piele vocea sa
vertij brațul care aruncă
strigăt geamătul care tace?
Ar fi posibil? O fi posibil?

Ard ramurile toamna
văd născîndu-se mlădițele lămîiului
unduiesc cercurile apei
la scufundarea pietrei
în timp ce dansăm pe cîntecul lui Adrian
ca și cum n-ar exista ceea ce-a fost cu-adevărat
îți vine să crezi?

Traducerea:
Ana-Maria Clep