EDITORIAL

I. Funeriu
lingvist, eseist

Aniversându-l pe Eminescu[1]

O minimă exigență morală ne obligă să exprimăm un adevăr ori, mă rog, un crez, chiar dacă acesta e neplăcut sau dureros. Oricum, un adevăr, fie el și ofensator, e preferabil unei minciuni agreabile. Din păcate, acest lucru este riscant prin părțile noastre, iar zicerea că „adevărul umblă cu capul spart” nu-i vorbă goală. Și, dacă nu mă înșel, nu străinii au inventat-o.

În rândurile următoare vreau să răspund la întrebarea: „de ce nu se mai citește Eminescu?”. Sau, poate mai exact, „de ce a scăzut simțitor interesul pentru poet?” Căci trebuie să recunoaștem: Eminescu nu mai este nici citit și nici iubit ca acum 40–50 de ani. Generația mea îl știa pe dinafară. Pe mulți tineri de azi numele poetului îi lasă rece, ceea ce nu-i împiedică să mimeze entuziasmul în circumstanțe aniversare. Eu nu judec această realitate. O constat doar. Și e greu să fiu contrazis. Cu câțiva ani mai în urmă, am avut nefericita idee să fac un sondaj în rândul studenților filologi întrebându-i în ce împrejurări și când l-au citit ultima dată pe poet „de plăcere”, așadar nu pentru teze și examene. Sub protecția anonimatului aflându-se, nu am motive să cred că studenții au fost nesinceri. Am înțeles astfel că, dintr-o grupă de studenți filologi, o singură studentă a deschis un volum de Eminescu în acel an. Explicația ei? O redau textual, cu riscul să vă șochez, precum, la rându-mi, șocat am fost și eu: „Eram în baie și mă plictiseam”. Așa încât, până la urmă, cea mai mare dezamăgire a venit tocmai de la unica studentă care l-a citit pe Eminescu…

Ca să fiu bine înțeles în ceea ce vreau să spun în continuare, doresc să fac o precizare, încă de la început: dacă ar fi să-l numesc pe cel mai important scriitor român din câți au existat vreodată, n-aș ezita să pronunț simplu și fără să clipesc: Mihai Eminescu. El a produs, ca nimeni altul, o mutație colosală în literatura noastră.

Că am sau nu am dreptate, aceasta este totuși premisa de la care pornesc discuția și aș vrea să fie bine reținută pentru a nu da loc la polemici inutile mai târziu. Aserțiunea mea explicită nu mă împiedică să recunosc că în opera eminesciană există și versuri (puține, e drept) care nu mă entuziasmează, precum: „Ca cercei din el să facă cariul care-i meșter faur” sau: „Când degerând atâtea dăți/ Eu mă uitam prin ramuri/ Și așteptam să te arăți/ La geamuri” ori: „De mi-i da o sărutare/ Nime-n lume n-a s-o știe/ Căci va fi sub pălărie/ Ș-apoi cine treabă are?” și mai sunt. Există apoi pasaje pe care le înțeleg în contextul lor istoric, dar la care astăzi nu ader. N-am să uit niciodată scena de coșmar pe care am trăit-o în Piața Operei din Timișoara în zilele lui decembrie 1989: în timp ce timișoreni, nu neapărat înfometați, înfulecau pe întrecute franzelele proaspete împărțite lor din două camioane umanitare, unul sârbesc și celălalt unguresc, din balconul operei răsunau apocaliptic versurile poetului rostite de un actor ocazional: „Cine-au  îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia/ […] Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spânzurătorile!”. Atât numai că până să apară câinii care să ne sfâșie inimile, noi le înghițeam pâinea și nu ne stătea în gât! Nu-mi plac, prin urmare, nici excesele naționaliste din articolele sale politice, extremismul ideilor, intoleranța și în general radicalismul extrem. Mă deprimă de-a dreptul romanțele lacrimogene și tânguirile lăutărești care se folosesc — la nunți și la botezuri — de versurile poetului. Cântată, Mai am un singur dor e banală, deși versurile sunt sublime. Îmi place în schimb liedul Revedere (în interpretarea lui Nicolae Herlea, acompaniat de pian), precum și Sara pe deal ori Somnoroase păsărele (acestea din urmă interpretate de corul Madrigal). Detest recitările sforăitoare ale unor cabotini cu trecere la bobor, care, vorba lui Geo Bogza: „trag aer pe nări ca un cal, scrâșnesc din dinți, și își dau ochii peste cap” iar, drept răsplată, se așteaptă să le descuie Sfântul Petru porțile raiului. Ca să nu mai vorbesc de un 15 ianuarie de pomină, când un actor de ocazie, spre miezul nopții (atunci „se dau” emisiunile culturale, când se mai dau), rostește veciNÍcă în loc de VÉCInică (veșnică) mutilând versurile: „Cine e nebun să ardă în cărbuni smarandul rar/ Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?”, recitându-le în cheie freudiană (sado-masochistă): „a lui veciNÍcă s-o strivească în zadar”. E apoi greu de crezut că un actor (Adrian Moldovan) a putut rosti, recitând Oda în metru antic, HAINĂ, trisilabic, cu hiat și accentul pe I, în loc de HAINĂ, bisilabic, cu accentul pe A. (Rog cititorii care nu mă cred să urmărească pe You Tube recitarea cu pricina la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=GWXS4omou44).

Nu-mi rămâne, așadar, decât să subscriu la cuvintele lui Petru Creția, câtă vreme recitările curente „sunt când patriotic-retorice, când total străine de muzica din adânc a liricii eminesciene, care nu trebuie teatralizată […] nici năprasnic urlată sau insinuant șoptită sau îndurerat plânsă, ca și când n-ar fi vorba de un profund eu liric, ci de unul strident și grosolan empiric.”

Nu-mi plac manualele școlare și cu atât mai puțin unii profesori — aici, fără misoginism, parcă aș zice mai degrabă: profesoarele — care fac din poet un obiect de cult a cărui rectitudine (morală) le provoacă indescriptibile voluptăți. Sanctificarea și idolatrizarea asfixiază spiritul critic, iar o cultură căreia îi lipsește spiritul critic este condamnată la stagnare în mediocritate. Ca să nu mai vorbim de buimăcitoarele comentarii literare, care au circulat ani în șir printre elevi sub formă de samizdat, cu fraze prolixe și cuvinte bombastice învățate pe de rost de niște copii năuciți și astfel pe veci lecuiți de Eminescu. Cred că cel mai mare deserviciu pe care l-am putea face astăzi poetului ar fi să-l urcăm pe soclu și să-l contemplăm ca pe o statuie, felicitându-ne că ne-am făcut datoria față de el. Mortificarea e garantată. Câteodată, din nefericire, școala contribuie copios la mumificarea lui Eminescu prin comentariile impuse de patriotismul de paradă al unor dascăli ignari. Demitizarea literaturii e, după părerea mea, la fel de necesară ca aceea a istoriei, căci nu văd de ce l-am sanctifica(t) pe Ștefan cel Mare, câtă vreme numărul copiilor din flori presărați, fără preferințe demografice, „Din Hotin și pân’ la mare”, îl surclasează pe cel al mănăstirilor durate de dânsul după fiecare izbândă ostășească împotriva Semilunii. E suficient că-i MARE, de ce trebuie neapărat să fie și SFÂNT?

Pe mine, articolele de acum vreo 30 de ani din „Dilema” (minus, desigur, teribilismele de acolo) m-au făcut să-l recitesc și să-l îndrăgesc și mai mult pe poet, căci i-am redescoperit dimensiunea umană, pe când adularea encomiastică și festivistă ce ne-abate (vorba Eminescului) „ca la păsări, de vreo două ori pe an”, o dată iarna și o dată vara, mă condamnă „să rămân la toate rece”. Aceasta nu înseamnă că poetul nu trebuie sărbătorit. Din contră, el trebuie sărbătorit „…și fără un soroc anume. Dar nu așa. Relația cu el nu trebuie să se transforme în acte de cult, ci, cu deplină căldură a inimii și răceală a intelectului, în acte de cunoaștere… Aceasta e adevărata sărbătoare” (Petru Creția).

Din tot ce am scris până aici s-a putut observa că scăderea interesului pentru poezia lui Eminescu în zilele noastre stă în cauze multiple din care cele mai multe nu-l privesc direct pe poet, ci sunt consecințele triste ale unui cult ignobil și ipocrit. Eminescu devine astfel, în cele din urmă și fără voia lui, victima inocentă a evlavnicilor de fațadă, a bigoților literari și a ritualurilor contrafăcute. Pe Eminescu însuși „laudele acestora l-ar mâhni peste măsură”, căci el înțelegea prea bine efectul lor nociv în plan literar și moral:

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Îmi aduc aminte, vag, că în urmă cu ani buni o revistă oarecare (?) i-a rugat pe câțiva poeți și critici ai momentului să numească cea mai valoroasă poezie a lui Eminescu. Întrebarea mi s-a părut atunci stupidă. Cum să pui pe cântar sufletul poeziei? Dintre cei chestionați, singur Şerban Foarţă a ironizat întrebarea, subtil cum numai el știe să o facă, citând o poezie de circumstanță (Cristalografie) spusă de Eminescu, în glumă, la o petrecere bahică și găsită de Perpessicius rătăcită printre manuscrisele poetului. Tocmai un catren al cărui ultim vers – lipsindu-i o silabă – șchioapătă:

Când aduce blonda Liză
Socoteala unei vedre,
Universul cristaliză
Hexacontetraedre.

Dar, dacă tot e Ziua culturii române, sărbătorită sub auspiciile lui Eminescu, vă propun să-i dedicați câteva momente poetului citind, „cu deplina căldură a inimii“, prea puțin cunoscutul sonet Coborârea apelor, o meditație adâncă asupra destinului omenesc sau, dacă vreți, o variantă, în manieră tradițională, a Odei (în metru antic):

Din munți bătrâni și din păduri mărețe
Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,
Deprind pe rând oceanica lor limbă
Și sunt în codri pustnici cântărețe.

Spărgând prin stânce albia lor strâmbă,
Se legăn line și fac valuri crețe.
În drumul lor ia firea mii de fețe –
Aceleași sunt, deși mereu se schimbă.

Dar cu adâncul apei s-adâncește
În glasul lor a sunetului scară.
Devine tristă – rânduri-rânduri crește,

Pân’ ce urnindu-se în marea-amară
– Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugește –
Al tinereței dulce glas demult uitară.

[1] De ziua lui Eminescu, redau mai jos, actualizat, un text mai vechi publicat prima oară în „portalul” Contributors.