CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca

Aici am ajuns: și Dante poate fi cenzurat![1]

Adrian Popescu este, dar niciodată, recunosc, nu avem măsura sigură-sigură pentru a ști exact valoarea unui mare scriitor comparativ cu a celorlați asemănători lui, unii chiar congeneri – așadar Adrian Popescu este cel mai convingător, de la o carte la alta, și complex scriitor clujean de astăzi. Deși concurat, nu fără șanse, de alte patru-cinci nume foarte bune. Întotdeauna, de altfel, în ultima sută și ceva de ani, Clujul a strălucit cultural, inclusiv literar, cu cîte un grup compact de cinci-șase personalități ilustre deodată, de vîrf. Azi îi avem, alături de Adrian Popescu, pe Ion Mureșan, recent septuagenar, Ion Pop, Dinu Flămând, Marta Petreu. Înaintea lor, doar cu o promoție, sau chiar în intreriorul aceleiași (primii doi prea devreme repauzați): Marian Papahagi, Petru Poantă, Eugen Uricaru, Ion Mircea. Firește, și aceștia au fost precedați, încă în perioada dictaturii și cenzurii artelor, a literaturii în special, de Lucian Blaga și întreaga lui Școală refugiată în timpul Dictatului, în Cercul literar de la Sibiu: Ion Negoițescu, Radu Stanca, Nicolae Balotă, Petru Creția, Ion (Ioan) Alexandru – toți, interesant lucru, întîmplător sau nu, absolvenți ai Liceului clujean „George Barițiu.”

Iată că Adrian Popescu, în pofida temperamentului său blînd și tolerant, pune pentru o clipă jos harpa și intră temerar în plină tulburare a Culturii – nu doar de la noi, dar și la noi! – cea a corectitudinii politice, a progresismului, a unei doctrine de gîndire și evaluare ideologică agresiv de stînga, ruptă parcă direct din coasta marximului, născînd social o întreagă mișcare severă: woke. Prilejul nefericit oferă poetului Adrian Popescu momentul nedorit al unei reacții intransigente și neașteptate dinspre un astfel de temperament. Fiindcă intolerabilă, scandaloasă a fost atacarea, din direcția corectitudinii politice, a unui monstru sacru al culturii universale: Dante Alighieri. Și încă într-un moment festiv al numelui acestuia: împlinirea a 700 de ani de la nașterea lui (n. 1265). Astfel, Adrian Popescu își numește cartea de microeseuri, cu curaj și îndrăzneală neclintită, Și Dante poate fi cenzurat? Scînteia care i-a dat foc spiritual a fost o traducere a capodoperei Divina Commedia în olandeză aparținînd traducătorului Lies Lavrijsen. Ce a făcut traducătorul pus sub presiunea noii doctrine ultrastîngiste? „...A eliminat pur și simplu versurile unde Mahomed, despicat, suporta chinurile celor care dezbină pentru «schisme și zâzenii» (...) Nimeni nu s-a gândit însă să cenzureze Cântul al XIX-lea, unde papii simoniaci, Nicolo al III-lea, Bonifacio al VIII-lea, Clement al V-lea sunt osândiți să ardă în bolgie cu picioare în sus.” (p. 9).

De la acest punct nodal pornește cartea lui Adrian Popescu care cuprinde 43 de microeseuri concentrate în trei secțiuni: I. Urmele lui Dante, II. Portrete în cărbune și III. Spiritualia. Cu excepția primei secțiuni, polemica la starea vremii de astăzi în Cultură, așa-zicînd, în gîndire, în literatură, în ideologie, în celelalte secțiuni sînt adevărate exerciții de admirație la diferite personalități ilustre ori din trecutul nu demult apus, dar încă nociv, comunist. Astfel, Urmele lui Dante, prima parte a cărții este „...un fel de drojdie miraculoasă care face să crească aluatul umanității, pus la proba focului”. În a doua secțiune, Portrete în cărbune, sînt acele deja pomenite exerciții de admirație care venite din partea unui spirit rar și exemplar ca Adrian Popescu, sigur contează. Primul portret este al criticului literar Nicolae Manolescu, mai ales cel din Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a revăzută și revizuită, plus compendiul ei, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Este admirat spiritul intransigent, neabătut al lui Nicolae Manolescu în apărarea și promovarea literaturii exclusiv pe criteriul estetic, dincolo de orice asociere socială, politică, temperamentală, de grup, generație sau promoție. Apoi ceilalți scriitori din proximitatea lui Adrian Popescu, cu o aplecare mai insistentă spre cea clujeană, dar nu numai: despre profesorul, poetul și liderul unei generații, Ion Pop, despre criticii literari Petru Poantă, Mircea Zaciu, Dan Cristea, despre poeții Dorin Tudoran, Eta Boeriu, Ion (Ioan) Alexandru, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu.

Ultima secțiune a eseurilor, Spiritualia, cuprinde texte febrile care angajează însăși credința creștină a autorului, și personalitățile exemplare care aderă la ea. Sînt rînduri unice în limba română despre Papa Ioan Paul al II-lea, despre Papa Benedict al XVI-lea (dar și despre același, gînditorul Josef Ratzinger). Rînduri intense emoțional sînt oferite cititorului despre cei șapte martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice.

Îndrăzneață și îndreptățită este și reflecția lui Adrian Popescu în eseul Theologia serva philosophiae?, la cartea lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu (Humanitas, 2020). Mai ales la aserțiunea apodictică a acestuia potrivit căreia „Dumnezeu este un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus.” (p. 107). Adrian Popescu o aseamănă cu celebra și, atît de agresivă, dacă nu criminală prin consecințele atee, spusă a lui Marx însuși: „Religia este opiul popoarelor.”. „Nu pot admira, spune poetul Adrian Popescu, postura de avocat al diavolului pe care și-o alege Gabriel Liiceanu, opusă răbdării hermeneutice și compresiunii vaste a lui Andrei Pleșu într-o carte cu același subiect creștin. Oricum, inversarea unei cunoscute sentințe medievale, Philosofia ancilla theologiae nu mi se pare salutară.” (p. 109).

Cartea de eseuri splendide ale poetului Adian Poprescu se termină cu cel ce-i lasă și lui un gust amar. Cel privitor la Uzurparea Crăciunului și transformarea lui Moș Crăciun într-un agent exclusiv comercial: „Peste tot dai de Moșul cu sac roșu, sau Santa Klaus, de reni sau case cu nea, pahare cu șampanie, globuri multicolore etc., toată această invenție fadă a globalizării laiciste. Nici italienii nu mai excelează, ca altădată, în cartoline di Natale, trebuie să le cauți bine pe internet pe cele religioase, ca și cum Il Natale, Nașterea Domnului, ar fi devenit stânjenitoare pentru unii.” (p. 139).

Și Dante poate fi cenzurat? este, cu siguranță, o carte rară în producția editorială, ne pare rău să o spunem, tot mai nesăbuită de astăzi.

[1] Adrian Popescu, Și Dante poate fi cenzurat?, Cartea Cărții de Știință, 2024, 144 p., Cluj-Napoca