CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiţă
poetă, eseistă

O altă Antigona trecând prin cutia neagră a singurătății[1]

Debutul poetic în volum al Gabrielei Gheorghișor s-a lăsat așteptat, deși este bine cunoscută amprenta sa lirică cu note stilistice de mare forță expresivă. Scriitoarea este un redutabil critic și istoric literar. Apreciată pentru volumele de critică literară: Monograme. Configurări ale prozei românești contemporane (2012), Monograme. Configurări ale poeziei românești contemporane (2014), Cristian Popescu. Arlechinada tragică (2015). Gabriela Gheorghișor este o prezență fermă în literatura de azi, aducând prin scrierile sale un suflul nou în paginile revistei craiovene Ramuri, unde este redactor-șef adjunct.

Cu cartea de poezie a Gabrielei Gheorghișor, Văduva plătește dublu, intrăm în spațiul tragediei grecești în care eul liric, o altă Antigona, înfruntă destinul nemilos, „cutia neagră” a lumii și a propriilor sentimente. Admirabilă, în tragismul ei, este asumarea cu demnitate și franchețe a sublimului disperării, singurătății, a iubirii neîmplinite, a feminității necompensate. Confruntarea eu-tu (mai curând o absență râvnită) presupune trecerea prin voaluri, armuri, patul lui Procust, pânza Penelopei, zidul plângerii dinlăuntru, tranșeele inimii „cu moartea pe dragoste călcând” (Destrămare). Până când „Nu va rămâne din mine decât carapacea asta/ din cuvinte vag potrivite.”, mărturisește lucid-ironic poeta.

Tragediană în expresie, Gabriela Gheorghișor se introspectează priveghindu-se minuțios. Își disecă stările afective și de conștiință văzute prin fețele și interferențele destinului: „Să-ți găsești punctul de fugă din tine”, să te „învârți în jurul punctului”.

Procedeul literar folosit este percepția lumii extrasenzoriale prin intermediul unor voaluri/ văluri interpuse între eu și celălalt. Procedeu întâlnit la Lucian Blaga în poemul Din părul tău. Voalurile/vălurile ascund pe jumătate și invită la cunoaștere în același timp, lăsând să pătrundă lumina filtrată, transfigurată și ea: lumina blândă, amețitoare, putredă, sprințară, aurorală, arzătoare. După cum se știe, vălul este o țesătură fină, transparentă cu care femeile își acoperă capul sau își înfășoară trupul. Taină sau cochetărie? Vălul, în semnificația sa, desparte două lumi, între cel ce caută și cel ce e căutat. O permanentă vânătoare. Scoaterea vălului presupune cunoașterea revelată, revelarea lumii, dar și modalitatea de a te vedea pe tine însăți prin „dezvăluirea ascunsului, a vălurilor simțurilor”: „Când îmi scot vălurile,/ pielea mea strălucește ca mătasea.” (Destrămare, p. 7)

Stilistic se remarcă seria sinonimică, cu multiple sensuri și semnificații, pornind de la văl, văluri, voal de mireasă, jihab, la basma de lumină, eșarfă albă  și până la masca venețiană, lunecând treptat înspre macabru voaletă neagră, giulgiu.

Îndărătul acestor „înfățișări părelnice” se ascund sfâșieri și neputințe. Un strigăt surd, interior, trecut prin diferite stări de conștiință, din care răzbate tensiunea lirică a unei personalități complexe, nesățioase în cunoaștere. Livrescul este și el o stare de spirit, un amestec între real și fictiv, un narcotic: „Îți arunc pietricele ca Hänsel și Gretel,/ să găsești mereu drumul spre mine”.

Cele trei părți, acte ale propriei drame, care alcătuiesc cartea Gabrielei Gheorghișor, văluresc spre dezvăluirea sinelui, trecând prin toate experiențele și formele de cunoaștere: ereditară, cunoașterea prin celălalt, cunoașterea prin propriile interfețe (alter ego).

În prima parte, Destrămare (pp.7-19), se descoperă vederii un dramatic „paradis în destrămare” sporit de laitmotivul: „Sufletul meu destrămat/ deșirat”  combinat cu o serie de comparații într-un crescendo răvășitor: „ca o dantelă veche”, „ca pânza Penelopei noaptea”, „o velă putrezită de corabie eșuată la mal”, „ca un ciorap de mătase”, „ca un voal de mireasă/ aruncat într-o tufă de mărăcini”. Urmează versul-sentință: „nu mai poate înveli niciun suflet”. Construit după tehnica filmului de lungmetraj, poemul sfârșește în plină incertitudine: „Sufletul meu destrămat/ ca o cruce de lemn putrezită/ se mai poate iar aduna?”.

Perspectiva lirică transpune derularea abracadabrantă a evenimentelor biografice și a trăirilor lăuntrice: „Treci dintr-un film în altul/ până când ajungi la imaginea însorită... o lumină arzătoare, grea ca mierea/ care șterge contururile/ și aruncă un văl auriu peste lume, o muzeifică ”(p. 10). O vedere deformată, distorsionată, neclară  „ca într-o fotografie blurată” (Oglinda, p. 29). Totul se învârte caleidoscopic în stări și percepții: „Realitatea a ajuns un film psihedelic/ și nu ai niciun zid să te aperi”.  Zidul, ca motiv literar, e invocat fie ca scut protector, fie ca obstacol în calea fericirii.

Singurătatea, hăul interior, se estompează în afară cu „Masca mea venețiană (e) impasibilă ca un sfinx” (p. 19), culminând cu nevoia aprigă de eliberare: „Mi-am aruncat vălurile și am început să levitez”. Constată însă că „În orice levitație este o perversiune”(Levitația, p. 33). Mediul ostilizează, ceilalți provoacă suferință și chiar se bucură de suferința altuia.

Partea a doua a cărții (pp. 23-51) deschide „Cutia neagră” a singurătății, catalogarea traumelor, oglindirea lor ca exercițiu de dezinhibare, nevoia de ieșire din „clișeul psihanalitic” în care holograma tatălui, efigia lui, domină obsedant. Absența tatălui devine o continuă căutare în toți bărbații, o așteptare permanentă a iubirii necondiționate : „Te-am căutat întâi/ în întunericul minții mele,/ dar nu te-am găsit.// Te-am căutat apoi în fotografiile alb-negru/ îngălbenite de vreme,/ erai un străin frumos ca actorii de cinema,/ și nu te-am găsit.// Te-am căutat mai târziu în amintirile celorlalți... (Poem pentru tata, p. 43). „În numele tatălui am așteptat iubirea necondiționată/ și-n numele tatălui m-am răzvrătit/ când iubirea era bleagă.”(Intrarea în clișeu, p. 32).

Tabloul ereditar pe linie maternă este completat în Moșteniri: „Am moștenit bolile din familia mea/ furia sângelui și gheara în gât”, „Am moștenit și puterea femeilor din familia mea/ lacrima, tămâia, rugăciunea.../ am învățat să trag după mine moartea/ ca un copil care se chinuiește/ să înalțe un zmeu zdrențuit.”

Propria naștere „prea greu de reconstituit”, despărțirea de mamă, capul spart cu cicatricile vizibile, moartea bunicii reprezintă „tetralogia copilăriei”, un Catalog al traumelor zguduitor. Experimentând dramatic toate astea, poeta concluzionează între ludic și sumbru: „sunt un copil care desenează cu degetul pe geamul ferestrei/ semnul de recunoaștere pentru Moș Crăciun.” Sau „Scriu cu degetul pe geamul aburit/ până când se vor șterge toate.”

Poemul care dă titlul cărții Văduva plătește dublu este expresia unei tristeți sfâșietoare, a condiției femeii văduve „singură, înșelată de toți”, care „trebuie să plătească și prețul singurătății” și „prețul de a nu fi singură”. În acest dat al sorții, văduvită de prezența ambilor părinți: „eu mă îngrop în cărți,/ iubitul meu e un golem de hârtie,/ iar melancolia ține locul dramei.” Actul scris, poezia, este un modus vivendi :

Scriu să-mi negociez pacea
cu mine, cu ceilalți, cu Dumnezeu.

O armată de soldăței umblă prin celulele mele
și distruge un țesut fluture.
Sunt un general care a pierdut controlul
asupra propriului corp de luptă.
Apărătorii au luat-o razna,
ca niște mercenari îndopați cu halucinogene
care nu mai recunosc inamicul.

Flutur o eșarfă albă în fața lor,
dar pânza îngheață ca o rufă în ger.
Flutur o coală albă de hârtie. (Scriu să-mi negociez pacea, p. 35).

Partea a treia, intitulată Bătălia (pp. 55-89), dezvăluie o altă ipostază a eului liric, o Medeea gata de confruntare, de mutilare, de nimicire, de arta cruzimii. Răzvrătită și resemnată într-o acceptare senină: „M-am pregătit de război[...] / Nu, nu voiam să cuceresc nimic/ te așteptam pe tine [...] doar ziduri uriașe creșteau în fața și în urma ta./ Dincolo de ziduri nu eram decât eu.”

Prinsă în schema-tip a riturilor de trecere precum căsătoria, moartea, poeta încearcă un alt mod de a fi, o ieșire din clișeu: „Te vei cuibări în sufletul meu/ și vei vedea prin voaleta neagră, /cum corul bocitoarelor va rânji ca la bâlci,/ o mulțime de oameni va deveni o mare de ciocli/ croncănind după leș”. (Rit de trecere, p. 60)

Tragismul atinge apogeul în poemul Doliu. Sub privirile tuturor, pe scena vieții, o femeie își dezbate eroic destinul îndoliat, își veghează mortul înainte de a muri: ,,mortul încă îl veghez noapte de noapte./ Nu știu cine a murit sau pe cine am omorât./ Când mă uit la tine, nu ştiu dacă te privesc de dincolo/ sau de dincoace”. Își plânge iubirea mutilată, acoperindu-i urmele cu basmale sau sfâșiidu-i giulgiul.

Iubirea trăia în orbitele goale.
Azi mi-au crescut ochi uriaşi
şi genele mele mătură pământul.
Când vreau să merg înapoi,
acoperă urmele, blând,
cu basmale. (...)

Sunt singură şi n-am inventat nimic.
Nici măcar poezia.

Un lirism dramatic se instituie în Arta cruzimii, unde o altă Medeea își transcrie durerea: „Trecutul l-am tăiat cu satârul în fața ta,/ carnea lui se desprindea de pe oase ușor/ după ce l-am fiert în oala sub presiune/ cât să ascult o simfonie de Beethoven.” Accentuând că „tăietura mă doare”.

Schimbând perspectiva, privind  printr-o basma de lumină, ar fi putut fi altfel:

„Vedeam lucruri care ar fi putut fi frumoase
Dacă le-aș fi putut atinge.
Dar nu le-am atins niciodată și niciodată n-o voi mai face.
Erau ca gheața fragilă sau sticla...” (Destrămare, p. 9)

Lectura acestei cărți te pătrunde până la oase, ca în fața consumării unei tragedii grecești pe o scenă de teatru, storcând toate emoțiile până la paroxism. O însoțești sau treci cu eroina cărții prin toate stările, admirând forța de transfigurare artistică, expresivitatea cuvântului care pare că vrea ”de suflet să se prindă”. O carte de trecere dintr-o mână în alta.

[1] Gabriela Gheorghișor, Văduva plătește dublu, Editura Cartea Românească, 2024, 96 p.