CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Gurile Dunării – fals tratat de călătorie[1]

E cel de-al patrulea „raport scris” pe care îl întocmește Sabina Fati, după tot atâtea călătorii. Prima, de la est spre vest, a început în aprilie 2014 și a durat aproape trei luni, având drept itinerariu fabulosul și atât de riscantul Drum al Mătăsii. O femeie singură își încerca astfel destinul într-un mod temerar, dar atât de profitabil pentru un cititor pus în fața redescoperii unor istorii și realități, din antichitate și până în prezent, specifice unor popoare și unei geografii aflate încă într-o sferă a ambiguității aproape mitologice. A doua călătorie, mai-august 2016, a urmat un traseu prin toate ținuturile riverane Mării Negre, în sensul acelor de ceasornic (Mangalia-Varna), narând întâmplări, oferind rețetele unor prăjituri după care poți tânji o viață întreagă, dar mai ales repertoriind portretele unor oameni ce încercau să-și înțeleagă și să-și calibreze viața, în contextele unor violențe și abuzuri pe care istoria le revărsa peste ei cu o exultanță sardonică. A treia călătorie (vara anului 2021) a urmat, firește, obsesia Sabinei Fati născută din pasiunea ei de istoric, întrupând fantasma de-a relua, după mai bine de 2400 de ani, anabasisul și katabasisul celor 10 mii de mercenari ai lui Xenofon, plecați din Grecia spre Babilon, obligați mai apoi la drumul de întoarcere în împrejurări dramatice.

În sfârșit, a patra călătorie tocmai s-a terminat, cartea de față mărturisind dorința autoarei de-a pricepe ceea ce se întâmplă lângă noi, dincolo de mesajele editate de redacțiile presei și televiziunilor sau de postările, unele complet cretinoide, altele digerabile (dar deopotrivă pur impresioniste), pe care social media le oferă de-a valma. Cine râvnește la Gurile Dunării?, iată întrebarea și cartea capabile să ne facă să înțelegem realitatea unui război (cel din Ucraina) ce ne ține timp de doi ani ancorați într-un coșmar, stupefiați adesea de ce ne este dat să aflăm și, mai ales, îngroziți de ceea ce ni se ascunde, oarecum profilactic, pentru a nu transforma angoasa sau frica în spaimă născătoare de panică. Ceea ce aflăm de la fața locului ne poate descumpăni. Discuțiile pe care Sabina Fati le are cu localnicii, indiferent dacă e vorba despre locuitori ai Deltei Dunării, de ruși, ucraineni, moldoveni, găgăuzi sau români din Bugeac, Transnistria sau alte regiuni ale Basarabiei, concluzia este de cele mai multe ori aceeași: oamenii nu mai vor război, cei mai mulți sunt filoruși camuflați, nostalgici după un regim sovietic care a reușit, pe cei din generația vârstnică mai ales, să-i transforme pe veci în homo sovieticus, conform sintagmei lui Alexandr Zinoviev, din cartea cu același nume.

Ruskii mir (lumea rusă) este vivace, mereu ofensivă, propunând o ideologie ce nu se cramponează de valorile etice sau de dreptul internațional, ambalând motorul aceleiași propagande a Kremlinului, sfidătoare, ba chiar sfruntată. Impresiile călătoarei devin percepții, iar mai apoi se cristalizează în idei limpezi: „În drumul meu prin Delta ucraineană a Dunării am întâlnit destui care mizează pe proiectul Lumii ruse, nostalgici ai defunctului imperiu sovietic. Oameni simpli sau intelectuali aflați sub ploaia dronelor rusești, care mizează pe cultura rusă, găsesc scuze pentru rușii care le atacă țara. Cei mai mulți intre ei nu vor să fie citați cu numele lor. Le e frică de legea marțială, le e teamă să nu fie acuzați de trădare într-un război în care ei sunt de partea trecutului, dacă nu chiar de partea inamicului” (p. 26). Rândurile de mai sus descriu o mentalitate și dau argumente pragmaticilor, unor oameni ce refuză evidențele, preferând o logică a supraviețuirii în dauna unei morale a demnității. Idioții utili carpato-danubiano-pontici sunt, totuși, din altă stirpe, racolați la un oportunism al avantajelor sau la retorica grosieră a naționalismului autohton, frate geamăn cu naționalismul ucrainean.

Sabina Fati și-a început călătoria în luna septembrie 2023 și a isprăvit-o în vara anului următor, la un moment dat fiind obligată la trei luni de întrerupere a „misiunii”, din cauza unei căzături de pe bicicletă, în București, soldată cu fractura unui deget de la piciorul drept. Lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc la posibilele răutăți ale sorții, la „glumele proaste” ale ursitoarelor. A scăpat adesea ca prin urechile acului de belele grave, în toate cele trei călătorii anterioare consumate prin țări cu regimuri implauzibile, cum ar fi fostele republici sovietice devenite state musulmane (Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan), zonele de conflict dintre Turcia, Iran, Irak și Kurdistan, dar și ținutul uigurilor, mereu gata de revoltă împotriva asupritorilor chinezi. Un Înger Păzitor a ocrotit-o, acesta făcând parte, probabil, din același corp de armată al Îngerilor Păzitori de care beneficiază toți pelegrinii, indiferent de neam și de sex, poate și mai vârtos dacă ești călătoare solitară, plecată la întâlnirea cu alții, pentru a te lămuri (sau nu), într-un târziu, cine ești tu însăți. Nici de data aceasta n-a căzut pradă tâlharilor și nici n-a fost hăituită de inși patibulari, de dezaxați sau de animale oploșite în zone devastate de sărăcie și de-o frică sedimentată în secole. Necazul a înhățat-o pe o stradă din București, unde încerca să-și revină după o răceală. Dacă ar fi să punem pe talere norocul și ghinionul, cred că Sabina Fati se află într-un câștig net!

Încercând să găsesc tiparul de călătoare al Sabinei Fati nu mi-a fost greu să detectez o anume cădere în manierism. Ce i-a ieșit atât de bine de trei ori, nu putea să iasă rău la a patra tentativă. Sunt cel puțin trei planuri, trei perspective mai bine spus prin care realitatea unui loc este prinsă, este captată suficient de amplu și de profund pentru a defini o lume a acelei realități. Este apanajul doar marilor scriitori capacitatea de a transforma realitatea în lume, de a o ridica la un rang de semnificație nu doar complex, ci țintind matricea vieții. Prezentul este descris lapidar, notațiile sunt relativ seci, dar pline de sugestii, mai apoi vine stratul cu oamenii, de toate condițiile, simple schițe, cel mai adesea, sau tablouri ample, atunci când partenerii de discuție sunt prinși în raționamentele și ideile prin care se caută explicații și se construiesc scenarii cu privire la lumea ce tocmai se configurează.  Apoi vine cel de-al treilea plan. Narativul se umple cu substanță și-și desăvârșește sensul prin apelul la amplasamentul istoric al acelui fragment de lume. Sabina Fati nu are doar deprinderea de-a descrie situații și de-a zugrăvi personaje ce-ți rămân în memorie, ci are imensul avantaj al unui doctorat în istorie luat cu Al. Zub. Gurile Dunării se deschid astfel nu doar prin ceea ce sunt acum, ci mai ales prin trecutul de mai bine de două milenii, fiind invocați istorici de prestigiu pentru a pune în prim-plan episoade ale unei viețuiri cu dese răsturnări de situație, în care au fost implicate neamuri și imperii, eroi și aventurieri veniți din cele patru colțuri ale lumii. Toți au căutat ceva pentru un moment anume, dar mai ales au visat la dominații peste continente și la profituri comerciale capabile să le onoreze speranțele. Grecii, ilirii, romanii, perșii, mai apoi popoarele migratoare, rușii, polonezii, ungurii și austriecii, genovezii și tătarii, turcii și românii au construit cetăți și au folosit oportunitățile de negoț pentru a prospera. După analize laborioase ale trecutului violent cel mai adesea, oferind amănunte ce dovedesc erudiție și un pătrunzător spirit de sinteză, Sabina Fati trage concluzii ce nu pot fi puse sub dubiu: „Gurile Dunării sunt pline de meandre ale geografiei care au trasat frontierele instabile ale vechilor și noilor imperii, periferii sărace devenite zone gri ale istoriei, în care oamenii au învățat să supraviețuiască ascunzându-se așteptând mereu vremuri mai bune, jucând la două capete, ignorând zbuciumul din jur, înțelegând că uneori drumurile nu duc nicăieri și că viața lor nu se schimbă, doar se uzează” (p. 403). Nu poți vorbi în această zonă ce pare văduvită de noroc de structuri etnice cât de cât liniare, ci de oameni cu strămoși proveniți din patru sau cinci neamuri, astfel încât identitățile lor sunt fluide, fără a nutri apartenențe și fără a cristaliza atașamente. Melting pot-urile nu ajung să consolideze ethos-uri naționale, dar în schimb sunt stăpânite de viciul de-a tezauriza uri.

Ceea ce constați, împreună cu autoarea, este un anume relativism al judecăților morale, o evaluare paușală a faptelor și un îndemn sub semnul lașității de-a ratifica răul, oarecum sub spectrul fatalismului. O tipologie umană diversă este etalată de la Chilia Nouă la Bender sau Comrat, de la Cahul la Tiraspol sau Izmail, de la Periprava la Reni sau Slava Rusă, iar din zece persoane nouă doresc doar să înceteze războiul, indiferent cum, poftesc asta până și ucrainenii, ca să nu mai vorbim de lipovenii disimulați în cetățeni loiali, dar cu gândul de a-i vedea pe ruși cât mai repede pe malul stâng al Dunării. Nimeni nu stă să mai disece cauze și să atribuie vinovății, ceea ce dovedește un fapt uman poate regretabil sau poate doar natural: te înveți să conjugi cu răul fără a fi deranjat de inconfortul conștiinței. Dar nu este doar asta. Din cartea propusă aici spre discuție rezultă cu asupra de măsură cât de improbabil este maniheismul, împărțirea lucrurilor sau a faptelor în bune sau rele. Corupția din interiorul structurilor de comandă ale armatei ucrainene, faptul că niciun tânăr nu-și pune problema imoralității de-a scăpa de încorporare (un certificat medical ce te salvează de linia întâi a frontului costă 5000 de dolari), indiferența în fața anatemei de trădător câtă vreme generalii se îmbogățesc, iar profitorii de pe urma războiului sunt izomorfi cu acoliții lui Putin, toate acestea precum și multe alte nevolnicii ale condiției noastre de oameni vulnerabili indică faptul că războiul în chestiune are fațete ce ne pot descumpăni. Totuși, Sabina Fati ține drumul drept, refuzând un relativism în baza căruia răul și binele ar deveni o pastă informă, agresorul și victima s-ar descompune în entități fără contur, fiecare fiind liber la opțiuni castrate de orice impuls al demnității: „Gurile Dunării și întreaga regiune pot scăpa de capcanele Moscovei dacă renunță la starea de paralizie etică în care s-au afundat până acum și la idolatria bolnăvicioasă față de inamic simpatiile pro-ruse pe care le-am întâlnit peste tot în zonă, asumate sau ascunse, dezvăluie nu atât pericolul prezentului, cât precaritatea viitorului. O rădăcină a trecutului care nu a putut fi smulsă după atâția ani de obediență” (p. 411). Numai că nu există un program care să permită devirusarea gândirii, așa cum este cel ce devirusează un laptop. Și nici nu cred că un curs intensiv de predare a cărții lui Czesław Miłosz, Gândirea captivă, ar da roade cât de cât semnificative. Boții și trolii sunt incomparabil mai performanți.

O călătorie la Gurile Dunării te readuce cu picioarele pe pământ, la propriu și la figurat.  E ca o îmbucătură cu mâncare adevărată, după îndelungi perfuzii cu ciorbele chioare ale video-sferei - dezambiguizează și te păstrează lucid, chiar dacă drama lucidității este deja documentată, dovedită livresc și clinic. De zece ani pe drumuri, autoare a patru false tratate de călătorie, Sabina Fati încearcă să ne reabiliteze cu spiritul critic, văzând și mărturisind.

[1] Sabina Fati, Cine râvnește la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă: Transnistria, Ucraina, Basarabia, România, Humanitas, 2024 (452 pag.)