CRONICA LITERARĂ
Radu Ciobanu
prozator, eseist
Monografia unei citadele imperiale
Împăratul Franz Joseph a rămas adânc gravat în memoria colectivă a românilor banato-transilvani, dobândind dimensiuni de personaj mitologic, învăluit într-o aură mai curând de simpatie decât de distantă rezervă – „drăguțu' de-mpărat...” (!) – care s-a păstrat în amintirea generațiilor ante-postmoderne, pe de o parte prin ținuta prestigioasă autocreată, pe de alta prin anecdotele și legendele aflate în permanentă ebuliție, întreținute de anturajul său. Au survenit totodată și numeroasele tragedii din familia imperială, care au generat compasiunea colectivă și respectul prin modul discret și demn cu care le-a făcut față. Am încercat să aflu articulațiile acestor relații atât de complexe din studiul Martinei Winkelhofer, Viața de zi cu zi a Împăratului Franz Joseph și curtea sa imperială, apărut recent și la noi în traducerea dlui Alex Bärnthaler-Nebejea[1]. De la început trebuie spus că nu am reușit decât parțial și asta deoarece cercetarea, altfel desăvârșit profesională, e puțin alăturea de titlul care-i creează cititorului un orizont de așteptare diferit de ceea ce a rezultat în final. Pe scurt, investigația autoarei focalizează intens și preponderent Curtea, în timp ce Împăratul rămâne până la urmă în fundal, învăluit în aura sa enigmatică.
În Cuvânt-înainte, dl Mihai Răzvan Ungureanu ne-o prezintă pe doamna Martina Winkelhofer: vieneză nativă, conferențiară la universitățile din Viena și Praga, specializată cu precădere în istoria familiilor aristocratice ale Europei Centrale din momentul apoteotic al Imperiului Habsburgic, toate lucrările sale putând fi definite prin
„istorie socială, istorie evenimențială, detalii de curte și amănunte biografice.”
E un tip de cercetare despre care autoarea, întemeiată pe bogata-i experiență, spune că n-ar fi posibilă fără accesul nelimitat la arhive și, poate, în primul rând, la arhivele private, a căror descoperire, accesare și apoi valorificare e însă deosebit de laborioasă. E astfel cu atât mai demnă de respect reconstituirea până la cele mai aparent nesemnificative detalii a structurii administrative și a prezenței umane a uneia dintre cele mai singulare și personalizate curți imperiale. Ceea ce a rezultat din această investigație este, de fapt, o monografie a unei instituții unice care suportă analogia cu o citadelă aflată în Capitala unui imperiu din centrul Europei, ale cărui putere și prestigiu e menită să le reprezinte, să le impună, să le apere și să le perpetueze. A rezistat 600 de ani și a atins apogeul și inerenta implozie sub domnia de 68 de ani a împăratului Franz Joseph – mai lungă cu patru ani decât cea, de asemenea legendară, a reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și împărăteasă a Indiei.
Martina Winkelhofer și-a expus rezultatele cercetării în 15 capitole care abordează toate aspectele unei Curți ca la 2000 de persoane, structurată piramidal, de la Împărat până la ultimii slujitori în livrea. Într-un demers liminar însă, d-sa are prevederea de a detalia o schemă ramificată ca un arbore genealogic, ușurând astfel mult înțelegerea narațiunii care îi urmează: este organigrama Curții, așa cum a definitivat-o Franz Joseph, după modificările prin care a trecut de-a lungul secolelor. Aflăm astfel că existau patru Direcții. Prima, cea mai importantă, era condusă de marele (Ober) maestru de ceremonii al curții, celelalte trei de marele șambelan trezorier, de marele mareșal al curții și de marele maestru al grajdurilor (!). Toți acești Oberi își aveau subordonații care conduceau departamente ale relațiilor externe, administrației, contabilității, gărzilor, patrimoniului, bucătăriei etc., având și acestea subdiviziunile lor, până la oficii speciale, precum cel de vânătoare, al trăsurilor sau la cel al teatrelor. Deasupra tuturor, vreme de 68 de ani, a vegheat Împăratul, ca instanță supremă care hotăra și, totodată, aproba sau respingea inițiativele celorlalți, până la cele mai bizare. Astfel, cizmele întreținute cu cremă de ghete, care mânjeau poalele scumpelor rochii ale arhiduceselor când dansau la baluri cu marii ofițeri, au fost înlocuite cu cizme de lac numai în timp, după obținerea aprobării Majestății Sale. Narațiunea Martinei Winkelhofer e colorată cu numeroase asemenea detalii din care se desprinde foarte expresiv viața de zi cu zi și atmosfera acestei Curți. Era o lume închisă, în care coabitau, în limitele unui sever protocol, tot de Împărat stabilit, numeroasa familie imperială, cu toți cei care o slujeau, până la toți cei care asigurau funcționarea sistemului, cu tot cu familii și aceștia. Desigur erau inerente birocrația, cheltuielile enorme, corupția, șpaga și bacșișul, erau sancționați cei vinovați, dar nimeni nu era concediat. În viziunea Împăratului, singurul care decidea verdictele, un monarh creștin trebuia să-și ocrotească supușii, nu să-i oprime. Ca atare, vinovații erau mutați în alte funcții, unde nu mai puteau să-și reia vechile năravuri. Utopie. Toată lumea aceasta era însă mulțumită: nimeni nu rămânea pe drumuri, toți aveau asigurată o slujbă, o retribuție, o locuință, cum și fel de fel de bonusuri și, mai ales, o uniformă. Uniformele, dincolo de cele militare și ale arhiducilor, erau specifice fiecărei funcții și constituiau motivul principal de mândrie a unei ilustre apartenențe comunitare, iar pentru cei din afara acestei lumi, un motiv de invidie.
„Oameni se nășteau” – scrie autoarea – „munceau, își serveau împăratul și mureau la curte. Întregi generații nu considerau palatul doar un centru simbolic strălucitor al monarhiei habsburgice, ci și un cămin. Marea majoritate a funcționarilor și servitorilor locuiau împreună cu familia într-unul dintre nenumăratele apartamente de serviciu, sub același acoperiș cu familia imperială, despărțiți doar de câțiva pereți. Niciunde altundeva în imperiu nu se întâlnea un asemenea amestec social.”
În primul capitol, Martina Winkelhofer povestește cu șarm cum decurgea o zi din viața Împăratului. Cu deșteptarea, zi de zi, la ora trei din zori, cu îmbăierea într-o cadă de cauciuc, asistat de un băiaș, cu repunerea în funcție a celor din schimbul de zi, pentru ca, la ora cinci, să se afle la biroul său, în contact prin olăcari cu lumea, doar într-un târziu beneficiind de telegraf și telefon. Șaizeci și opt de ani n-a părăsit acest post de comandă decât pentru a participa efectiv la bătălii sau la ceremonii. Îmi amintesc acum de un pasaj din romanul Lumânările ard până la capăt al marelui prozator Sándor Márai, care explică prin acest stil de viață respectul pe care Împăratul l-a dobândit până dincolo de hotarele imperiului său:
„Faptul că Împăratul se culca înainte de miezul nopţii, iar dimineaţa la ora cinci stătea deja într-un fotoliu american, împletit din nuiele, în faţa mesei de scris, la lumina unei lumânări, iar ceilalţi, care îi juraseră credinţă, se supuneau obiceiurilor şi legilor, genera pentru cincizeci de milioane de oameni un sentiment de siguranţă. Fireşte, era vorba de o supunere mai profundă faţă de prescripţiile legilor. Lucrul cel mai important era ca omul să poarte docilitatea în suflet. Trebuia să aibă încredere că totul este la locul său” (subl. R.C.)
Dar dincolo de această imagine emblematică pe care o regăsim migălos detaliată de Martina Winkelhofer în primul capitol al cercetării sale, figura Împăratului se estompează, copleșită de detalierea insolitului „amestec social” care îl înconjoară. Se pare că autoarea s-a lăsat furată de complexitatea și pitorescul acestei lumi, prezența, viața de zi cu zi a Împăratului, cum anunță titlul, rămânând în umbră, perceptibilă doar prin efectul deciziilor sale. Când spun asta, mă gândesc, desigur, la trăirile sale intime, oricum greu de pătruns, dar deductibile din toate cele ce știm că s-au petrecut în lume și în propria familie în timpul lungii sale domnii, evenimente tragice care e imposibil să nu fi avut un puternic impact asupra vieții sale intime, ca și asupra Curții sale. Măcar trei dintre ele – înfrângerile de la Solferino (1859), Königgrätz (1866) și compromisul dualist din 1867 au avut repercusiuni profunde în istoria continentului, cu ecouri până în folclorul nostru, precum, bunăoară, acele versuri reciclate de Caragiale în portretul Un pedagog de școală nouă: „La Zolfărino ghe vale / Mere-un gheneral călare…” La care se adaugă, cu o regularitate fatidică, dramele din sânul familiei: în 1857 pierderea primului copil, micuța Sofia, de doi ani; în 1867, fratele Maximilian, ajuns împărat al Mexicului (!) și înnoind acea țară, a fost detronat și executat de „suveraniștii” locului, apoi adus în patrie și înmormântat în cripta imperială ; în 1889 a zguduit Europa drama de la Mayerling, unde, într-o cabană imperială de vânătoare, au fost găsite trupurile neînsufleiție ale Prințului moștenitor Rudolf și al iubtei sale de 17 ani, baroneasa Mary von Vetsera. Ipotezele – legământ de sinucidere sau atentat politic consecutiv disensiunilor dintre facțiunile austriece și maghiare din Imperiu – au rămas neelucidate, dar egal plauzibile. A urmat un epilog macabru, când mormântul lui Mary a fost vandalizat din motive rămase enigmatice, ea reînhumată, și e ușor de imaginat șocul pe care tot acest șir de evenimente l-a avut asupra stărilor sufletești ale Împăratului și ale întregii Curți ; în 1896, alt frate, arhiducele Karl Ludwig de Austria, foarte religios, într-o vizită în Orientul Apropiat, a băut apă infectată din Iordan și a murit ; o altă mare lovitură o primește bătrânul Împărat în 1898, când, agasată de viața anchilozată de protocoalele Curții, împărăteasa Elisabeta, Sissi cea iubită de o lume întreagă pentru frumusețe și sociabilitate, preferând să petreacă mai mult în călătorii, se afla la Geneva și a fost asasinată de un anarhist italian. Dincolo de șocul întâmplării e iar ușor de imaginat stresul provocat Împăratului de fastuosul ceremonial al încriptării, coordonat, ca întotdeauna în astfel de momente, de el însuși ; în fine, în 1914, la Sarajevo, un sârb naționalist beat îi asasinează pe prințul moștenitor Franz Ferdinand și pe soția acestuia, provocând astfel, cum bine se știe, declanșarea Marelui Război care a azvârlit omenirea într-o altă eră. Acest ultim eveniment este singurul pe care Martina Winkelhofer îl amintește, dar și acum numai în treacăt, în, altfel, documentata sa cercetare. Despre toate celelalte evenimente amintite mai sus, toate de anvergură, cu repercusiuni internaționale și cu puternic impact asupra conștiinței direct implicate a Împăratului, nu se pomenește NICI UN CUVÂNT.
E greu de înțeles eludarea unor asemenea secvențe de istorie care și-au avut consecințele imediate sau în timp atât asupra Împăratului cât și a Curții sale. Trecând peste ambiguitatea titlului, rămâne astfel de apreciat caracterul monografic al evocării acestei citadele imperiale a cărei reformare a început-o după moartea Împăratului, succesorul său, Carol. Un semn a fost, bunăoară, modificarea ritualului audiențelor. Împăratul Franz Joseph își primea solicitanții în picioare și nu le acorda decât trei, cel mult patru minute pentru a-și expune doleanțele. Împăratul Carol a liberalizat durata audiențelor și își poftea solicitanții să ia loc. Dar Curtea, incompatibilă cu noua eră postbelică, intrase deja în implozie.
[1] Martina Winkelhofer, Viața de zi cu zi a împăratului Franz Joseph și curtea sa imperială. Cuvânt înainte de Răzvan Mihai Ungureanu. Traducere din limba germană de Alex Bärnthaler-Nebejea. Iași. Polirom, 2024.