ESEU

Livius Petru Bercea
eseist

Fețele veacului XX[1]

Dacă, imprudent, aș fi ales pentru cronica de față titlul Fețele unui veac riscam să fiu linșat de d-na Emilia Șercan care ar fi descoperit imediat că plagiam titlul cărții de eseuri din 1926 al lui Lucian Blaga, inclus în volumul-antologie Zări și etape, (acesta – pregătit pentru tipar în 1944, dar apărut abia în 1968 la Editura pentru Literatură). Fiind eu un anonim, eram, oricum, o pradă insignifiantă pentru Domnia sa. Când un prieten mi-a adus cele trei volume ale cărții, mi-am imaginat efortul și plictisul meu la lectura lor. N-a fost deloc așa. Autoarea (Doina Smaranda Domide) a știut, „dozând” inteligent și proporțional informația pentru o asemenea lungă narațiune (cu o acțiune acoperind un veac din istoria românilor), să elimine aproape tot ce putea constitui o piedică în calea receptării textului. E „povestea” unei familii multinaționale din Banat (așa cum au fost multe în veacul 20), înstărită, cu numeroase ramificații și legături, o familie urmărită în raport cu evenimentele istorice ale trecutului veac 20 și în raport cu particularitățile societății căreia i s-a integrat. Tot ce scriu aici sunt impresii aparent disparate de la lectura acestei cronici de familie. Există în carte un simbolism circular: „acțiunea” începe prin fixarea asupra unui personaj orfan (Ana) și se termină, simbolic, cu moartea ultimei Ana (Nuși) din galeria personajelor esențiale ale narațiunii. Se încheie un cerc, acela al personajului feminin, dominant în cronică. Un fel de istorie, care se repetă doar în unele privințe, în special grija pentru întemeierea unei familii și importanța supraviețuirii ei. De remarcat că fiecare etapă din istoria acestui colț de țară (Banatul) este dominată de o „pereche” (familie) formată dintr-un Nicolae și o Ana, niște nume parcă predestinate să stea mereu la temelia altor generații. Istoria e un fundal pe care se mișcă, mai rapid sau mai lent, actori care se constituie mereu în cupluri determinante pentru un moment sau altul al vremii. Marile momente istorice la care eroii sunt martori (dar și, parțial, făuritori) sunt, cronologic: finalul primului război mondial și integrarea – firească – a Banatului (râvnit și de austrieci, și de unguri, și de sârbi) în hotarele României Mari; manifestările xenofobe și cruzimea mișcării legionare; venirea la putere a mareșalului Antonescu; hăcuirea trupului României de către marile puteri ale timpului (Uniunea Sovietică, Germania, Italia, Ungaria), în special prin Diktat-ul de la Viena plecarea din România a regelui Carol al II-lea; episoade (în general, semnificative prin tragismul lor) din participarea României la al doilea război mondial; efemeritatea și artificialul acțiunilor comuniste în această perioadă; impunerea, apoi, a aberantului regim comunist la cârma României; episodul revoluției maghiare antisovietice (anticomuniste) din 1956 și solidarizarea studenților timișoreni cu această mișcare; nefirescul (inumanul) regim comunist din România deceniilor 6-9 ale veacului 20; începutul revoluției (mișcării anticomuniste?) din decembrie 1989 la Timișoara. Personajele acestei cronici de familie sunt, în general, purtătoarele unor valori morale care au făcut din Banat una dintre cele mai prospere provincii românești: spiritul de inițiativă, corectitudinea, cinstea, demnitatea, moralitatea raporturilor dintre membrii societății; toate sunt reliefate în roman, toate contribuie la bunăstarea (ridicarea material-umană) a regiunii. Și toate... constituie motiv pentru ca puterile mai sus menționate să dorească să aibă Banatul în componența uneia sau a alteia dintre țările vecine. Istoria acestei părți de țară a impus locuitorilor multi-lingvismul, respectarea celuilalt, toleranța față de aproapele tău. În familiile mixte, din perspectivă națională, unul din membrii cuplului învață limba celuilalt. În casele familiilor de aici se dezbat chestiuni politice la ordinea zilei; se emit opinii privitoare la repercusiunile evenimentelor istorice asupra comunității din Banat; viața de familie nu se rezumă la stricta conviețuire materială, deși grija pentru avere nu lipsește din structura bănățeanului; școala e considerată utilă, e prețuită și frecventată; copiii sunt învățați să aprecieze munca; viața culturală e și ea la ordinea zilei; ziarele și radioul sunt mijloace curente de informare asupra evenimentelor timpului. Totul pare a fi astfel întocmit încât locuitorii orașului (la un moment dat, povestea are doar Timișoara drept cadru) să trăiască în armonie. Dar...istoria vine să bulverseze ordinea stabilită și dorită, să răstoarne valorile, să frângă destine. Evreii emigrează, vilele (casele) familiilor înstărite sunt vândute, legionarii (și apoi – comuniștii) instituie regimuri teroriste, orice manifestare de neacceptare a regimurilor totalitare e reprimată brutal. Autoarea cronicii cunoaște Timișoara în detaliu: străzi, personaje reale, case, instituții și plasează desfășurarea narațiunii în locuri care pot fi ușor identificate de către cititori, facilitând astfel receptarea mesajelor textului. Dialogurile (cele trei volume ale cronicii au ca „punct forte” exprimarea directă, prin intermediul conversației) constituie, nu o dată, modalități exemplare de apreciere a desfășurării și semnificației evenimentelor istorice, de caracterizare indirectă a personajelor implicate în conversație, uneori și de descriere a ambientului. Autoarea a reținut, pentru „miezul” cronicii (mă feresc, mereu, să spun „roman” sau să încadrez cartea în vreo specie literară a prozei), doar evenimentele majore ale epocilor la care s-a referit autoarea și să le caute semnificațiile mai apropiate sau de perspectivă. Amintesc un singur asemenea exemplu de alegere: un proaspăt racolat la ideologia comunistă și ajuns șef e întrebat de un cunoscut ce atribuții are în noua funcție. Răspunsul aparține zonei absurdului. „Nimic” răspunde noul șef comunist, „doar să-i supraveghez pe cei din subordine” (probabil pentru a nu se abate de la linia partidului). Mulți dintre noi am trăit ani de zile în plin absurd... Câteva cuvinte despre Lili, un personaj complex, care iese, oarecum, din tiparele personajelor feminine din această cronică. E o răzvrătită și, deși rebelă, se conformează, parțial, cutumelor epocii și mediului. E printre puținele personaje care își asumă riscurile divorțului (deși Rusalin, soțul, o diviniza), e predispusă la sacrificii, uneori mai presus de puterile ei (v. episoadele de la Spitalul de copii și apoi, la moartea surorii, Nuși). O singură observație privește aspectul formal al textului și această observație o fac din perspectiva filologului din persoana mea: am regretat mereu, în anii de după 1989, că editurile nu-și onorează întotdeauna niște minime obligații, între care cea dintâi e respectarea corectitudinii lingvistice a textului încredințat spre tipărire. O fi o restricție de ordin material (să nu plătească și un corḕctor necesar acurateții textului) sau o bună practică românească, guvernată de; „merge și așa”? În ciuda nemulțumirii mele, rămân convins că Lili rămâne o carte-document despre un fragment din istoria semi-recentă a Banatului și o mărturie emoționant-veridică asupra vieții Timișoarei și un succes literar al autoarei.

[1] Doina Smaranda Domide, Lili. Cronică de familie, 3 vol., Ed. Sfântul Ioan, Brăila, 2023.