ESEU
Cosmin-Victor Lotreanu
eseist
Levantinii din Imperiul Otoman: Istorie și identitate
„Aparțin Levantului. Sunt levantin. Dar o parte din mine povestește o altfel de istorie. Cea a originilor mele genoveze îndepărtate și a exilului corsican, a orașelor Constantinopol și Basra. Nu o reneg. Mă reprezintă. Precum partea mea levantină. Nu sunt unul sau celălalt ci sunt unul și celălalt.”
René Otayek[1] (”Le Levantin”)
Trecerea inexorabilă a timpului, acel fugit irreparabile tempus al lui Vergiliu dintotdeauna actual, înseamnă nu numai nostalgia a toate care au fost ci, deopotrivă, are și rolul de a sedimenta cunoștințe, dar mai cu seamă „oameni, fapte, întâmplări”. Relativ recent am redescoperit cuvântul levantin și mi-am reamintit imediat anii petrecuți la țărm de Mare Egee, într-un oraș în care, mai mult poate decât oriunde, această expresie a fost și poate mai este o istorie continuă și un mod de viață. Într-o mare măsură, precum ultimele cuvinte din motto-ul articolului: „Nu sunt unul sau celălalt ci sunt unul și celălalt”.....
Levantin (levantenler în turcă) a fost un termen utilizat de venețieni în secolul XVI pentru a-i descrie pe cei din Orient, din locul „de unde răsare soarele”. Inițial, conotația acestuia a fost una particulară, sinonimă cu abilitatea comercială însă, pe parcursul secolelor, levantinii și Levantul au devenit „leagăn al religiilor, culturii, științei și democrației.”[2] Au fost denumiți levantini rezidenții non-otomani (non-musulmani[3]) cu activitate preponderent comercială din Imperiul cu același nume. Aceștia au beneficiat din plin de prevederile așa-numitelor „Capitulații”[4] (în turcă Ahidnâme), prin care au fost scutiți de impozite, s-au bucurat de libertate religioasă precum și de privilegii comerciale. În secolul XIX numărul levantinilor din Imperiul Otoman a atins cifra de 120 de mii. Atunci a fost perioada lor de apogeu, mai precis odată cu debutul reformelor „Tanzimat”-ului[5] și a Hatișerifului de la Gülhane (1839). Cumva dintr-o dată, începând cu declanșarea primului război mondial, ralierea Imperiului Otoman la Puterile Centrale, respectiv abolirea „Capitulațiilor” din septembrie 1914, s-a produs emigrarea masivă a unui mare număr de levantini. Astăzi numărul acestora a scăzut până la cifra de câteva mii. În prezent, preponderent în Istanbul și Izmir, mai trăiește o comunitate redusă de levantini, mărturie a veacurilor din urmă. O comunitate între Orient și Occident, în spații și timpuri în care nici în ținuturile strămoșilor dar nici în cele de adopție nu a fost pe de-a întregul....acasă.
Și totuși, care au fost momentele fondatoare care au permis această coexistență, timp de secole, desigur cu episoade de confruntare dar parcă mai mult de cooperare, între levantinii franci sau latini[6] și populația musulmană majoritară? Cel mai probabil de referință au fost două: „Chrysobulla” împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1082), respectiv „Capitulațiile” sus-menționate, din secolele XVI dar mai ales XIX. Urmare acestora, după cum voi detalia în cele ce urmează, mai multe valuri de europeni s-au instalat nu numai în Constantinopol ci și în toată partea litorală mediteraneeană a Imperiilor Bizantin și ulterior Otoman: Smirna/Izmir, Beirut, Mersin, Adana, Alexandria, Alger etc. Catolici (italieni, francezi) și protestanți (olandezi, englezi), au exercitat o influență comercială și politică semnificativă de-a lungul timpului, ajungând până la a determina, cum a fost cazul bancherilor Lorando și Turbini (1901), intervenția flotei franceze la Bosfor ca instrument de presiune pentru rambursarea unui împrumut contractat de sultan.[7] „Chrysobulla”, document emis de împăratul bizantin sus-menționat, a fost actul fondator al privilegiilor imperiale acordate Veneției. Explicația acestei concesii rezidă în situația dificilă a Imperiului Bizantin de secol XI, amenințat la est de turcii selgiucizi, iar la nord-vest de normanzii lui Robert Guiscard, care asediau portul Durazzo.[8] Gestul politic al lui Alexios I Comnenul a venit în concordanță cu interesele Serenisimei la Marea Adriatică, deloc dispusă să permită intruziunea normandă în acest areal. Prin „Chrysobulla” în cauză s-a permis practicarea de către negustorii venețieni a comerțului neîngrădit și fără taxe în anumite zone din Imperiul Bizantin. Totodată, au fost extinse districtele venețiene (Perama) din Constantinopol, au fost instituite plăți anuale către bisericile venețiene (în special „San Marco” din piața celebră cu același nume), precum și stipendii acordate celor patru biserici venețiene din Constantinopol.[9] În același timp, în mod simbolic, dogele venețian a primit titlul de „Protosebastos”[10]. Privilegiile enumerate au fost urmate de acte similare acordate celorlalte Republici din spațiul italic (îndeosebi Pisa și Genova), iar una din consecințele firești a fost creșterea numerică a populației latine din Constantinopol (60 mii persoane) la momentul ciocnirilor între aceștia din urmă și locuitorii capitalei imperiale bizantine (1182). A urmat din păcate bine-cunoscuta deturnare a Cruciadei a IV-a către Constantinopol, cucerirea și jefuirea orașului (1204), urmată de instalarea ca basileu (dacă se poate numi astfel) a lui Baudouin IX de Flandra, revenirea bizantină cu ajutor genovez (1261) precum și, mai târziu, confirmarea privilegiilor genovezilor din viitorul cartier Galata, printr-un firman, de către sultanul otoman Mehmet Fatih[11], cuceritorul Constantinopolului.
Levantinii au devenit o prezență constantă în lumea otomană, iar aportul lor la modernizarea de durată și treptată a societății în care au trăit a fost unul fundamental. Astăzi Rinaldo Marmara, unul din ultimii levantini, voce respectată și autorizată a acestui fenomen istoric,[12] punctează câteva aspecte relevante privind particularitatea acestora: diferențierea între latini, născuți și locuitori ai Imperiului Otoman dar deținători ai naționalității statului de origine, respectiv posesorii naționalității otomane (armeni, greci, evrei). Era numit levantin doar cel născut și crescut în cultura locului dar care a păstrat naționalitatea înaintașilor. Cu timpul însă, noțiunea de levantin a cuprins, cum era și firesc, locuitorul creștin din Imperiul Otoman devenit, într-o măsură însemnată, o sinteză între lumea occidentală și cea otomană. Un rol deosebit l-a jucat organizarea politic-instituțională și socială otomană: așa-numitul „Millet”[13]. A existat un „Millet Rum” condus de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (greci), un „Millet” al evreilor având ca lider un Mare Rabin („Hahambași”), precum și unul al armenilor odată cu înființarea, în anul 1461, a Patriarhatului Armean al Constantinopolului. O nuanță importantă: comunitatea latină nu a fost supusă Sultanului, Papalitatea fiind în afara Imperiului Otoman. Latinii au avut și păstrat statutul de străini. Rețin atenția și cei numiți „venețieni levantini,”[14] descendenți ai familiilor de comercianți, bancheri, notari, diplomați, instalați în orașele Mediteranei Orientale. Aceștia și-au menținut limba italiană și catolicismul și au avut un lider numit „dragoman”. Cu sediul în Constantinopol, din părinți italieni, acesta a fost în același timp interpret, ghid, intermediar sau mijlocitor al raporturilor între statele europene și Poarta otomană. Cu toții însă, cu nuanțele de rigoare, au constituit Levantul și lumea levantină. Desigur, istoria nu a fost lipsită de conflicte, au existat episoade de confruntare, de intoleranță, însă este cert că levantinii au fost o prezență constantă și multiseculară în Imperiul Otoman, pionieri ai modernizării, cu activitate susținută în domeniile bancar, comercial, al transporturilor etc. De exemplu, influența arhitecturală este și astăzi una vizibilă, în cartierele Bayrakli, Bornova și Buca din Izmir sau în Pera din Istanbul. Un exemplu sugestiv este studiul asupra cartierului Bornova din Izmir.[15] Menționat de cartograful italian Giacomo Castaldi la 1546 sub denumirea de Burnoa, vechiul Prinovaris, odinioară (secolul XIII) teritoriu sub autoritatea bizantină a catedralei „Sfânta Sofia” din Constantinopol, devine Bournabat (în franceză), Bournovas și, în final, Bornova. Evoluția demografică este interesantă: dacă în anul 1853 în Bornova erau 4 mii locuitori (700 familii grecești, 80 otomane, restul latini, evrei, armeni), în anul 1920 erau 15 mii locuitori (7500 greci, 5500 turci, 2000 străini de altă naționalitate). Momente importante în istoria acestui areal teritorial au fost vizita sultanului Abdulhamid (1850), oaspete al bancherilor levantini Yohannes Papasian și George Baltazzi, întâlnirea dintre sultanul Abdulaziz, însoțit de ministrul său de externe Fuad Pașa și Charles Whittal (de origine engleză, membru al unei familii levantine cu o îndelungată prezență în Izmir) urmată de vizitarea bisericii protestante, precum și vizita la Bornova (1886) a Ducelui de Edinburgh, prințul George de Wales. Demne de semnalat sunt și însemnările lui Maximilian de Habsburg[16] din lucrarea ”Mein Erster Ausflug”/ „Prima mea călătorie”: „Alături de Consulul nostru General, am intrat în grădina și casa unui bancher, persoană interesantă, Brussich, triestin de origine.”[17] Iată cum orașe-port la Marea Adriatică de nord-est, respectiv Marea Egee, descopereau și redescopereau, de ce nu, fragmente de istorie comună. Poate și în acest context expresia istoricului Fernand Braudel, „Mediterana, o lume comună”, își demonstrează justețea. Inclusiv atunci când sunt lecturate numele familiilor levantine importante din Izmir, pot fi regăsite analogii istorice interesante: Lafontaine și Andria (domeniul manufacturier), Balladur și Clarke (produse industriale), Baltazzi, Brussich și Papasian (domeniul bancar) sau Mavrocordat, Giraud și Matheis (navigație). Édouard Balladur, prim-ministru al Republicii Franceze (1993-1995), s-a născut la Izmir, iar familia Mavrocordat a dat mai mulți domnitori în Țările Române, cu precădere în secolul XVIII (Nicolae și Constantin Mavrocordat).
Mă apropii de finalul acestui articol prin ilustrarea, în opinia mea, a celei mai pregnante moșteniri culturale a lumii levantine, vizibile și astăzi: Izmir, orașul lui Homer. Cosmopolit dintotdeauna, cu o istorie multimilenară, otoman din anul 1426, păstrează și în prezent același parfum de simbioză a mai multor lumi. Este suficient să amintesc că așa numita ”Big House” (”Carlton Estate”) este astăzi sediul Rectoratului „Universității Egeene” sau că ”Bari Villa”, clădire reprezentativă a arhitecturii italiene de secol XIX, este restaurantul aceleiași instituții de învățământ superior[18]. Izmir reprezintă însă mult mai mult decât atât. Și nu mă voi referi la Victor Hugo și ale sale versuri: „Smirne este o prințesă/Cu a sa frumoasă pălărie/Primăvara fericită, fără încetare/Răspunde chemării sale”, la descrierea lui Alphonse de Lamartine: „Dimineața întrezărim Smirna, ascunsă de o colină imensă plină de chiparoși, de-a lungul golfului....de mii de ori mai pitorească decât Dardanele”, oraș „ce aparține Orientului și Occidentului totodată”, sau la cuvintele guvernatorului general al Austriei Charles de Scherzer: „Smirna iluminează ca un far celelalte provincii ale Imperiului Otoman”. Voi mărturisi mai degrabă că împărtășesc fără rezerve cele scrise odinioară de omul politic francez François Guizot fiicei sale Henriette: „Cineva mi-a vorbit de un Cer și o Mare întotdeauna albastre, ce se unesc și se confundă atât de firesc la orizont încât nu distingi unde se sfârșește Marea și unde începe Cerul”. Și, fără a șubrezi frumusețea acestui, pentru mine, neasemuit oraș, cred că, revenind strict la tema acestui articol, cele mai sugestive sunt cuvintele autorului Willy Sperco[19]: „Producătorul turc Ali Agca vinde grâu și struguri exportatorului englez Whitemor prin intermediul domnului Cohen, evreu. Aceste produse sunt încărcate pe vase olandeze de Sior Mifsod, maltez, iar agenția de shipping a acestora este condusă de Sperco, italian. Asiguratorul Serafim este armean, iar bancherul care finanțează întreaga operațiune este grec.” Dinamism economic, spirit antreprenorial, cosmopolitism, toate acestea purtătoare inclusiv ale unui mesaj cultural la fel de puternic, relevat de Frederick Millingen[20]: „O familie levantină putea călători în jurul lumii fără să se miște de la locul său” sau, poate cu o notă înduioșătoare și nostalgică, de Irfan Orga, în volumul său „Portretul unei familii turcești”. Acesta din urmă, nu întâmplător și cu siguranță datorită componentei levantine a metropolei egeene, va mărturisi că „aș vrea să pot găsi cuvinte ca să zugrăvesc farmecul straniu al Izmirului... ce și astăzi arată ca un oraș din străinătate - un oraș cosmopolit, în care numai moscheile, cu minaretele lor ascuțite, îți mai amintesc că te afli în Turcia”[21]. Quod erat demonstrandum...
[1] René Otayek, ”Le Levantin”, ed. Victor Le Brun, Paris, nov. 2020.
[2] Conform Valentin Ilie, https://institutlevant.ro/istoria-culturilor-si-civilizatiei-levantului/levantul-leaganul-religiilor-culturii-stiintei-si-democratiei/
[3] În principal francezi, italieni, englezi, austrieci, creștini catolici, născuți în Imperiul Otoman dar păstrători ai naționalității de origine, conform Melineé Le Priol, în https://www.la-croix.com/Religion/Levantins-vestiges-chretiens-lEmpire-ottoman-2018-08-30-1200964934
[4] „Convenție prin care un stat stabilește un regim de privilegii pentru cetățenii străini aflați pe teritoriul său”, conform https://dexonline.ro/definitie/capitula%C8%9Bie
[5] Tanzimat/Reorganizare, mișcare reformistă din Imperiul Otoman, cuprinsă între anii 1839-1876, în timpul domniei sultanilor Abdulmecit I, respectiv Abdulaziz (n.a., diverse surse bibliografice)
[6] Conform Rinaldo Tomaselli, ”Qui étaient les Levantins ?”, în https://form-idea.com/2019/11/01/qui-etaient-les-levantins/
[7] Idem.
[8] Astăzi Durres, oraș din cadrul Republicii Albania. (n.a.)
[9] Penna, D. (2012). ”The Byzantine imperial acts to Venice, Pisa and Genoa, 10th - 12th centuries, A Comparative Legal Study.” [Thesis fully internal (DIV), University of Groningen]. Eleven International Publishing, pag.26-29.
[10] Titlu onorific cu rang împărătesc, s-ar traduce prin „primul venerat”. (n.a., multiple surse bibliografice)
[11] Sultanul Mahomed al-II-lea Cuceritorul (n.a.) Firmanul prin care au fost reconfirmate statutul și privilegiile genovezilor din Galata a fost emis la 1 iunie 1453.
[12] Doctor al Universității ”Paul Valéry” din Montpellier, istoric în cadrul Vicariatului Apostolic din Istanbul, director al Centrului de Cercetări privind relațiile diplomatice dintre Sfântul Scaun și Turcia din cadrul Universității ”Bahceșehir” din Istanbul, conform Gisèle Durero-Koseoglu, în https://lepetitjournal.com/istanbul/rinaldo-marmara-lactf-que-signifie-etre-levantin-386460
[13] Millet-comunitate străină supusă Sultanului dar autonomă din punct de vedere social și al vieții religioase, conform Gisèle Durero-Koseoglu, op.cit.
[14] Alberta Belussi, ”Lo sai chi sono i veneziani levantini? Una storia di grande fascino”, disponibil la https://www.ilcuoreveneto.it/lo-sai-chi-sono-i-veneziani-levantini-una-storia-di-grande-fascino/
[15] În studiul lui Alex Baltazzi, disponibil la https://www.levantineheritage.com/note54.htm
[16]1832-1867, Arhiduce de Austria și împărat al Mexicului, frate mai tânăr al împăratului Franz Josef, guvernator general al Regatului lombardo-venețian (https://www.britannica.com/biography/Maximilian-archduke-of-Austria-and-emperor-of-Mexico)
[17] Alex Baltazzi, op.cit.
[18] ”Ege Universitesi” din Izmir, Lucrarea ”Turcs d’hier et d’aujourd hui”, apud ”Gecmisten Gunumuze Levantenler/Levantines From the Past to the Present”, edited by Fikret Yilmaz, Izmir, 2011, pag.127.
[19] Lucrarea ”Turcs d’hier et d’aujourd hui”, apud ”Gecmisten Gunumuze Levantenler/Levantines From the Past to the Present”, edited by Fikret Yilmaz, Izmir, 2011, pag.13
[20] Idem, pag.84. (englez de origine, ofițer în armata otomană)
[21] Irfan Orga, „Portretul unei familii turcești, o poveste din Istanbulul de altădată”, București, editura Polirom, 2014, pag.380.