VIAȚA PRINTRE RÂNDURI

Anca Iulia Beidac
poetă, prozatoare

Cincizeci

Mă apropii vertiginos de mijlocul vieţii. Sigur, mijloc în varianta optimistă. Nimeni din familia mea nu a ajuns vreodată la o sută de ani, dar există întotdeauna un început… Cert e că, în doar câteva luni voi împlini cincizeci de ani şi am cel puţin cincizeci de întrebări sau frământări care se pare că vin la pachet cu această frumoasă vârstă, să-i zicem.

Citesc tot felul de articole şi postări pline de entuziasm ale colegelor de generaţie sau chiar generaţii mai vechi, în care se spune ce înţelepte devenim, ce selective suntem, în privinţa bărbaţilor (dar nu numai), cum creştem spiritual de la zi la zi şi de la an la an, de mă întreb de vom mai încăpea pe uşă dacă tot creştem precum cozonacii puşi la dospit.

Sigur, există şi varianta cealaltă, cele care consideră că, la cincizeci de ani, viaţa s-a cam terminat, sau cel puţin ce e mai frumos din ea, că mai aştepţi doar pensia şi apoi moartea, şi că, în fond, ţi-ai cam trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, cum se zice pe la noi. Din fericire pentru mine, reuşesc să fac slalom, cu sau fără graţie, printre reprezentantele acestui curent de opinie, aşa încât astfel de declaraţii ajung ca prin ceaţă la mine sau chiar deloc.

Cred că adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc. Sau poate ambele tabere au dreptate, fiecare în felul ei. Pentru că, de fapt, lumea nu este cum este, ci este așa cum o vedem noi și fiecare creează în fiecare zi lumea în care trăiește.

Dacă mă iau pe mine drept reper, pot spune că mă simt ca o adolescentă, de cele mai multe ori. Faţa mea e copilăroasă oricum, trupul nu m-a trădat, iar inima a fost mereu de șaisprezece ani. Singura mea dilemă apare când îmi verific CNP-ul sau mai văd foste colege de clasă care îşi scot nepoţii la plimbare. Aş fi putut fi bunică la această vârstă, cum ar veni…

Până la urmă, cred că toţi trecem la un moment dat printr-un soi de criză a vârstei de mijloc. Una în care ne întrebăm dacă am făcut ce şi cum trebuia, dacă am ajuns unde voiam şi mai ales cu cine doream, și dacă viaţa a meritat să fie trăită. Toţi facem tot felul de bilanţuri şi verificăm dacă am ieşit pe plus sau pe minus.

Pentru cei care au copii, e mai simplu. Dacă progenitura e reuşită, n-a făcut boacăne majore și are succes, părintele se poate considera împlinit. Cei care nu au copii, fac alte calcule. Unii îşi socotesc casele, maşinile sau banii din bancă. Alţii bifează anual încă două-trei ţări vizitate. Unii numără cărţile publicate, alţii concertele pe care le-au văzut.

Foarte puțini au curajul să se întrebe dacă sunt cu adevărat împliniți. Dacă viața lor până în acest punct le-a adus bucurie și dacă a mai rămas ceva din entuziasmul primei tinereți, când abia așteptau să vină dimineața și să mute munții din loc. Dacă pot să numere câțiva prieteni în loc să verifice soldul din bancă, fiindcă, deși e greu spre imposibil să trăiești fără bani, totuși lucrurile cele mai importante (cum ar fi prietenia) nu pot fi cumpărate. Și mai ales dacă se mai simt vii, dacă mai iubesc sau doar supraviețuiesc…

Pentru femei, cred că e și mai complicat. Mai ales pentru cele frumoase. În special pentru cele care se bazau pe frumusețea lor fizică și nu au mai construit mare lucru pe lângă. Când ajungi la vârsta de cincizeci de ani, începi să îți numeri mai degrabă ridurile și firele albe de păr în loc să îți socotești admiratorii.

Ce vreau să spun este că e târziu și devreme în același timp. Că era bine să fi început la douăzeci sau treizeci de ani, dar și la cincizeci poți începe aproape orice. Că sunt scriitori, muzicieni și o mare grămadă de alți oameni care s-au realizat sau au devenit cunoscuți prin ceea ce au creat după cincizeci de ani de viață. Că sunt oameni care au întâlnit sufletul pereche la cincizeci de ani sau după și au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Fericiți, desigur…

Și mai ales că niciodată nu vom mai fi la fel de tineri ca astăzi. Să ne bucurăm de asta și de fiecare zi.