INTERVIU
Carmen Neamțu,
eseistă
Mihai Coman este considerat fondatorul învățământului de jurnalism și comunicare din România. Primul decan al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București, primul coordonator de doctorat în științele comunicării, creator al seriei „Collegium. Media” și al colecției „Media. Studii și eseuri” ale Editurii Polirom. Până în 1989, s-a dedicat cercetărilor de antropologie culturală consacrate folclorului românesc. A publicat opt volume de studii de mitologie, între care o vastă sinteză referitoare la mitologia animalieră (1986, 1988, reeditată sub titlul Bestiarul mitologic român, în 1995). După 1989 a publicat volumul de referință Introducere în sistemul mass și a coordonat cele trei ediții ale Manualului de jurnalism (Polirom, 1997, 2001, 2009), devenit cartea de căpătâi a generații succesive de tineri jurnaliști. A publicat, de asemenea, numeroase studii științifice în reviste și volume colective din străinătate consacrate transformărilor mass-media din țările postcomuniste, sintetizate în volumele Mass-media în România postcomunistă (Polirom, 2003) și Media and Journalism in Romania (2006, Vistas, Berlin), acesta din urmă scris împreună cu Peter Gross.
Presa de astăzi? Între slăbiciune economică, deprofesionalizare, marginalizare socială și manipulare denigratoare
Interviu realizat de Carmen Neamțu cu prof. univ. dr. Mihai Coman
de la Universitatea București
Interviul de față recuperează, pentru memoria colectivă, drumul anevoios al studiilor de jurnalism și comunicare din România, imediat după Revoluția din 1989. Pune sub lupă starea presei românești de astăzi și vulnerabilitățile mass-media. Suntem într‑un peisaj generalizat al degenerării limbii române, al tehnicilor jurnalistice, al responsabilității profesionale. Și mai grav decât toate, al degenerării eticii jurnalistice.
Carmen Neamțu: Domnule profesor, în 1990 ați fondat învățământul jurnalistic din România, la Universitatea din București, și apoi, treptat, secții de Jurnalism s-au acreditat și în celelalte centre universitare din țară. Ați pornit de la un ideal al dumneavoastră, acela de a fi mai puțină improvizație profesională, etică și estetică în presă. Iată, au trecut 35 de ani de atunci. Cu experiența de acum, aș dori să cartografiem, atâta cât ne permite spațiul limitat al revistei, starea învățământului jurnalistic românesc și al presei de azi.
Mihai Coman: Sigur că astăzi, privind în jurul nostru și văzând că există câteva zeci de secții de jurnalism, de relații publice chiar și de publicitate, în diverse universități, că pe lângă acestea există programe doctorale în câteva din marile universități, la care am putea adăuga și instituțiile care își arogă faptul că formează specialiști în aceste domenii, instituții găzduite de trusturi de presă sau de diverse corporații – ai impresia că toate au existat de când lumea și, în consecință, nu pare ceva extraordinar să vorbim despre întemeierea acestui sistem de învățământ. Dacă ne uităm la ceea ce exista în urmă cu 35 de ani, o să vedem un teren gol, în care, într-un colțișor se aflau câteva cursuri izolate de ziaristică prin facultăți de litere sau filosofie și în celălalt colț instituția oficială a partidului comunist român – Academia Ștefan Gheorghiu – care, pe lângă secțiile care formau activiști în diverse domenii, avea și o secție cu vreo 15-20 de studenți pe an care ar fi fost pregătiți să devină ziariști. Niciuna din cele două structuri existente nu avea nimic de a face cu ceea ce însemna formarea pentru jurnalism, așa cum se configurase ea în societățile occidentale: una era numai îndoctrinare ideologică, cealaltă era numai literatură.
Am avut norocul să pot să mă aflu în acest punct crucial al ÎNCEPUTULUI și acest lucru se datorează în mare parte sprijinului profesorului Paul Cornea. Cineva mi-a relatat în 2010, când am sărbătorit 20 de ani de la întemeierea facultății, că profesorul i-a spus că, atunci când m-a văzut, într-un grup pe care el îl convocase pentru a discuta crearea unei facultăți de jurnalism, și-a spus în gând: „am știut atunci că voi paria pe calul câștigător” – și calul a tras la jug și nu l-a dezamăgit. Sunt bucuros că mi-a oferit o asemenea șansă, am avut și norocul să fiu încă tânăr pentru că, așa cum îmi spunea un profesor universitar mai în vârstă, pentru el schimbarea regimului și oportunitățile care se deschideau au venit prea târziu, într-un moment când nu mai avea timp și putere să facă ceea ce și-ar fi dorit să facă și când nu mai putea decât să regrete că istoria nu l-a lăsat să facă ce și-a dorit înainte de 1989.
C.N.: Să nu uităm că în anii ‘90 ați pornit nu doar o facultate, ci un sistem de învățământ.
M.C.: A construi o facultate și pe urmă un sistem de învățământ – și de fapt acesta e lucrul cel mai important, sistemul – nu se petrece ca în basme, lovind cu o nuielușă fermecată piatra din care trebuie să țâșnească apa. Am consumat 30 de ani de viață pentru a institui acest sistem, adeseori luptându-mă cu reaua voință din partea celor care trebuiau să beneficieze de el, adică a celor care se aflau în presă, în firme și birouri de relații publice și de publicitate, precum și a celor care ar fi trebuit să fie solidari cu mine – mă refer la diversele persoane aflate la conducerea universității sau a ministerului educației. Este ușor să construiești un curs, poate chiar un grup mic de cursuri care să contureze un program în cadrul unei facultăți, dar când pornești pe ideea de a crea un sistem (adică să instituționalizezi o formă de învățământ), atunci sunt 4 mari axe pe care trebuie să le rezolvi.
C.N.: Haideți să le luăm ardelenește, pe rând.
M.C.: Întâi un ansamblu de cursuri (o curriculă) care să conducă la obținerea competențelor pe care le cere profesia, cursuri care să combine noțiuni teoretice cu deprinderi practice și care să răspundă schimbărilor (iar în cazul nostru schimbările care afectează profesiile comunicării sunt extrem de rapide). A doua axă se referă la conținutul acestor cursuri, la identificarea și armonizarea unor liste de teme prin care studentul trebuie să treacă, de la lucrurile accesibile la cele complexe, astfel încât în final să aibă deprinderile și cunoștințele specifice unui anumit câmp de activitate. În al treilea rând este vorba de baza pe care trebuie să se sprijine primele două axe, adică de un corp profesoral format din oameni care au competența și exercițiul transformării acestor competențe în cunoștințe accesibile și atrăgătoare pentru studenți. Și, în al patrulea rând, suportul material: pe un plan este vorba de cărțile și manualele fundamentale, pe altul de dotările tehnice, de acele laboratoare, numeroase și costisitoare în perioada în care presa nu se digitalizase încă.
C.N.: Cine v-a sprijinit în ‘90?
M.C.: În acest efort am reușit să dobândesc, atunci la începutul anilor 90, sprijinul ambasadelor (și prin ele al autorităților competente) din Franța, SUA, Anglia, care ne-au pus la dispoziție fonduri pentru achiziția de cărți și apoi burse pentru cadrele didactice (cred că circa 20 de cadre didactice au fost trimise în diferite stagii de formare în aceste țări) și în final burse pentru studenți (într-o epocă în care programele Erasmus nu existau). Într-o a doua etapă, am avut contacte cu diferite fundații de la care am primit echipamentele necesare, iar mai târziu, pe măsură ce prestigiul nostru creștea și deveneam un partener căutat și respectat în țările europene și în SUA, prin tratatele pe care le-am creat o mulțime de cadre didactice au venit să predea în facultatea noastră sau au inițiat programe de cercetare împreună cu colegii mei. În plus, am beneficiat de sprijinul dlui Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom și al dlui Adrian Șerban, redactorul-șef al editurii, care au înțeles că există o „piață” a cărții de jurnalism, atunci când o mulțime de directori de edituri cu care am vorbit spuneau că jurnaliștii nu citesc cărți și nu merită să tipărească așa ceva. Astfel am putut oferi o bibliografie adecvată nevoilor școlilor de jurnalism, promovând cadre didactice si jurnaliști autohtoni și traducând texte fundamentale din literatura occidentală.
C.N.: Și „piatra de moară” care a fost?
M.C.: Da, mai există o altă față, pe care am evocat-o cumva în fugă, dar care este cea care a fost piatra de moară pe care am cărat‑o în toți acești ani: lupta cu autoritățile noastre pentru a obține recunoașterea oficială a domeniilor din științele comunicării. Astăzi, când le vedem afișate în hotărâri de guvern și ordine de ministru, precum și pe site-urile instituțiilor, pare ceva de la sine înțeles – dar nu a fost așa. Jurnalismul exista cumva în nomenclator. Pentru relațiile publice am dus o bătălie de vreo trei-patru ani în care, din fericire, am avut sprijinul Asociației Române a Profesioniștilor în Relații Publice, cu care am reușit să convingem pe de o parte, reprezentanții ministerului muncii (pentru a trece în caietul ocupațiilor activitatea de consilier în relații publice) și, pe de altă parte, funcționarii ministerului educației pentru a include această specializare în documentele oficiale. Pentru publicitate am dus un război care cred că s-a prelungit până prin 2003-2004, când am obținut includerea publicității în HG-urile oficiale. Exista o opacitate sau un stereotip, conform cărora publicitatea era considerată un fel de „chestie” intuitivă și semi-artistică, pe care poate să o facă oricine. În consecință, se spunea, nu există competențe specifice și nu există deci construcții didactice pentru a crea competențele pentru aceste activități, chiar dacă le arătam că există mii de secții de profil în universitățile occidentale.
C.N.: În paralel cu aceste eforturi, a mai existat un câmp de bătălie, aceea pentru a crea standardele de autorizare și acreditare, întâi pentru programele de licență, apoi pentru cele de master?
M.C.: Aici a fost o luptă în care sau în urma căreia probabil mi‑am făcut puhoaie de dușmani, pentru că anii 90 erau o perioadă în care înfloreau facultăți de stat și private și care se întreceau care mai de care să creeze oferte cât mai „sclipitoare”, ca să atragă studenți. Cel mai adesea, la cele mai multe nu existau nici specialiști, nici bibliografie, nici laboratoare de profil. Iar în conținut, erau facultăți de litere sau de filosofie, mascate sub eticheta de „jurnalism și comunicare”. Profit de ocazie ca să mulțumesc colegilor cu care am lucrat în acea perioadă, în prima comisie de profil a CNEEA, mă refer la profesorii Anton Carpinschi, Tudor Cătineanu, Vasile Vesa, Andrei Hoișie, Dan Pavel (și dacă am uitat pe cineva îmi cer iertare) și care mi-au susținut viziunea și structura curriculară pe care o promovam. Sigur, ulterior comisiile s-au schimbat, în timp, au apărut și alți colegi, dar bătălia cea grea a fost atunci în 1993, când s-au depus 28 de dosare de autorizare și noi n‑am acceptat decât două. Regretatul profesor Ioan Mihăilescu, președintele consiliului, a apărat propunerile noastre. Pe de altă parte, oriunde am văzut o cât de mică fărâmă de deschidere față de aceste modele curriculare noi, de inspirație occidentală, am făcut tot ce am putut pentru a sprijini dezvoltarea de secții și facultăți: am îndemnat colegii cu experiență să meargă să predea acolo, am donat cărți de profil, am sprijinit studenții cu materiale didactice și exerciții de profil etc. De multe ori mi‑am pus obrazul, am mizat pe prestigiul meu, pentru a convinge Consiliul CNEAA să autorizeze o secție. Mulți au uitat azi că sunt ceea ce sunt, pentru că la începuturi, cineva i-a ajutat să construiască programul de învățământ pe modelul modern și le-a ținut spatele în fața autorităților. Am considerat însă că era esențial să existe, în întreg sistemul, un program de formare unitar, adică o listă de cursuri, un nucleu de cursuri fundamentale și de specialitate, care dau identitatea unei specializări, cursuri fără de care un profil universitar nu este ceea ce pretinde că este: dacă între titulatura sa și conținutul său apare o prăpastie, atunci cineva poate urma o secție, la finalul căreia primește o diplomă în jurnalism, dar nu posedă niciun fel de competențe jurnalistice. Cu aceste improvizații agresive m-am luptat în toți acei ani și nu știu dacă, acum după 30 de ani, am câștigat sau am pierdut.
C.N.: V-ați documentat serios, căutând modelele de planuri, cursuri, strategii bine implementate deja în afara țării...
M.C.: Sigur nu am inventat eu această listă de cursuri, dar am strâns o cantitate enormă de planuri de învățământ din universitățile din Europa și din SUA și am cântărit specificul unora și al altora, am văzut care este nucleul comun și pe această bază am construit și impus lista disciplinelor fundamentale și de specialitate și apoi, desigur, celelalte standarde. De-a lungul timpului, pentru că au trecut 30 de ani de la acele momente, universitățile de stat și private s-au dezvoltat, instituțiile de monitorizare de tip ARACIS, CNATDCU, UEFISCU etc. și‑au schimbat adeseori criteriile, multe instanțe au învățat să mimeze standardele, astfel încât astăzi avem un peisaj extrem de eterogen, cu instituții competitive, dacă ne raportăm la planul european și altele cu un caracter, să spunem, „patriarhal”, în care adeseori combinația de discipline din domeniul comunicării și cele din alte domenii este asemenea celebrului animal dintr-o lucrare a lui Dimitrie Cantemir.
C.N.: Și celor care nu văd utilitatea unei facultăți de jurnalism în profilul lor professional ce le‑ați spune? Argumentul lor e că teoria e una și practica – de zi cu zi din redacție – e baza. Ca și cum cele două nu s-ar „pupa” în viața reală.
M.C.: În sociologia jurnalismului, disciplină științifică creată acum 75 de ani, este arhicunoscută o constantă, desprinsă din studiul diverselor media, diverselor redacții, diverselor comunități de jurnaliști din diverse țări: este vorba de o „ideologie anti-intelectualistă”, prin care breasla se promovează ca fiind mai degrabă o artă decât o profesie. Aceasta înseamnă că intuiția, norocul, deprinderile dobândite în urma unor diverse trăiri (asemenea celor ale artiștilor) sunt mai importante decât valorile profesionale, decât cultura profesională, altfel spus decât un set de competențe dobândite prin studiu și exercițiu în cadrul facultăților de profil. A spune că nu merită să faci o facultate și că mai bine să înveți la locul de muncă, prin diverse experiențe, nu întotdeauna fericite, înseamnă a sugera că deprinderile jurnalistice se dobândesc printr-o muncă asemănătoare unei calfe, care trudind orbește și trecând prin diverse umilințe, ajunge, prin repetare, să stăpânească unele deprinderi: din nefericire, acestea nu sunt altceva decât o copie a deprinderilor pe care le-a văzut la diverșii meseriași din jurul lui. Și, atenție, în acest caz vorbim de deprinderi, nu de competențe profesionale! Ajunge să ne uităm la presa de acum, din România, dominată de oameni care au fost angajați în redacție pe criterii care n-au nimic de-a face cu competențele profesionale, ca să vedem un peisaj generalizat al degenerării tehnicilor jurnalistice, al degenerării limbii române, al degenerării responsabilității profesionale și, mai grav decât toate, al degenerării eticii jurnalistice.
C.N.: Ce credeți că ignoră toți acești adepți ai calificării „la locul de muncă”?
M.C.: Ceea ce ignoră toți avocații acestor forme de deprofesionalizare, prin refuzul formării serioase pe parcursul anilor de universitate, este că învățământul jurnalistic nu este unul teoretic – cu alte cuvinte nu seamănă întru nimic cu ceea ce se face într-o facultatea de filozofie. Învățământul jurnalistic este extrem de aplicat și acest lucru se manifestă pe două paliere : în primul rând, într-o facultate serioasă, majoritatea cursurilor au un conținut practic – de la tehnicile de redactare până la cursurile de producție jurnalistică în diferitele media. Totul este concentrat asupra diverselor modalități de a face ceva, fie că este vorba de știre, reportaj, interviu, sau, pe un palier mai amplu, de emisiuni, programe, platforme, grafică digitală etc. În al doilea rând, în structura curriculară a facultăților de jurnalism, practica profesională, adică imersiunea în viață redacțiilor, ocupă un loc semnificativ și este un prag decisiv peste care studenții trebuie să treacă pentru a fi, pe de o parte, familiarizați cu ce se întâmplă în viața profesională de zi cu zi și, pe de altă parte, pentru a fi cunoscuți și acceptați de mediile profesionale.
Evident, nu vreau să fetișizez formarea în mediul universitar; există numeroși jurnaliști serioși care nu au trecut prin facultăți de profil, dar care au parcurs, singuri, prin auto-modelare (inclusiv prin lectura unor manuale fundamentale), etape ale formării conștiinței profesionale.
C.N.: Mulți analiști văd presa „la butoniera” politicului, la reverul șefilor de consilii județene, la cheremul celor cu bani și resurse de publicitate. E o judecată pripită sau o realitate?
M.C.: Situația presei este dificilă, iar la acest lucru au contribuit mai mulți factori. În primul rând, slăbiciunea economică, slăbiciune care derivă pe de o parte din absența unor conglomerate de presă puternice, care pot să compenseze deficitul de pe o piață cu surplusul de pe altă piață (să spunem, cel din presa locală cu cel din televiziunea sportivă) și, pe de altă parte, din dispariția lentă, dar constantă, a publicului, care, în ultimii 20 de ani, s-a subțiat atât în zona audio-vizualului, cât și în cea a presei scrise. În aceste condiții presa s-a confruntat cu o reducere constantă a veniturilor din publicitate.
C.N.: Deoarece piața publicității nu reușește să asigure veniturile necesare existenței stabile a instituțiilor de presă, acestea au trebuit să facă apel la alte surse de venituri, adică la alte piețe.
M.C.: Una dintre acestea, și anume subvențiile, necesare pentru a se menține o presă independentă, responsabilă, de calitate și a sprijini astfel funcționarea democratică a societății, a dispărut foarte devreme. Mă refer aici nu numai la reducerea constantă a subvențiilor pentru instituțiile etichetate ca făcând parte din serviciul public, dar și la transformarea subvențiilor de la diverse instituții publice într-o pârghie nu de sprijinire, ci de control al presei. Mă gândesc, ca să dau doar un exemplu, la ceea ce se întâmplă în presa locală, acolo unde există o piață mai mult decât subțire a reclamelor și unde finanțarea este făcută fie prin subvenții de la instituțiile publice (prefectura, primării, consilii județene și orășenești), fie în mod mascat, sub forma unor contracte publicitare de la aceleași instituții. În ambele cazuri liderii politici consideră, într-o viziune tipic feudală, că cine a primit darul trebuie să răspundă cu un contra-dar, adică supunere și elogierea stăpânului. Se ajunge astfel la dispariția presei independente, care semnalează erorile sau abuzurile puterii locale, care informează în mod corect publicul și care oferă o tribună de exprimare tuturor vocilor, nu numai celor agreate de micile centre de putere.
Probabil că și diferiți oameni de afaceri au aceeași mentalitate, considerând contractele de publicitate ca forme de obținere a vasalității instituțiilor de presă. Evident, publicul observă diferitele manifestări ale aservirii față de diverse centre de putere, își pierde încrederea în presă și renunță la consumarea acestor produse, fie ele de presă scrisă sau de presă audio-vizuală.
C.N.: Când spuneți „renunță la consumarea acestor produse” la ce vă referiți?
M.C.: Mă refer la zona de informare, la zona jurnalistică propriu-zisă. Publicul poate să rămână un consumator de divertisment, fie că e muzica de la radio, fie că sunt emisiunile de factură lejeră de la televiziuni, fie că sunt știrile senzaționale, tabloide, bârfele deghizate în informații și minciunile prezentate ca lucruri aflate „pe surse”. Dar acest tip de consum este foarte departe de consumul de informație jurnalistică, iar presa este, în acest moment, foarte departe de ceea ce ar trebui să fie o presă profesională și responsabilă.
C.N.: În aceste condiții, mai vedeți presa ca pe o putere?
M.C.: În aceste condiții este foarte greu să spunem că presa mai este a 4‑a putere sau că mai este vreo putere de orice natură ar fi ea. Presa devine un instrument de propagandă, având un statut care este extrem de asemănător cu cel al presei din perioada comunistă. Cu diferența că atunci exista un singur centru de putere, iar acum există diferite constelații ale centrelor de putere, lucru care permite adeseori liderilor instituțiilor de presă și chiar și celor care lucrează acolo să navigheze de la un stăpân la altul, în căutarea beneficiilor personale.
C.N.: Tik-tok-ul sau facebook-ul sunt relevante pentru informarea publicului?
M.C.: Publicul, dezamăgit (probabil chiar scârbit dacă ne uităm la sondajele de încredere, în care presa se află pe ultimele locuri cu niște procente derizorii), se mută spre alte surse, în general cele din social media, de unde ia firmituri de informații. Acestea sunt, frecvent, niște clone ale celor care se găsesc în produsele media, dar sunt mai ușor de ingurgitat pentru că sunt situate mai ales în zona soft news, adică în zona faptului divers, centrat pe celebrități, pe fenomene naturale ieșite din comun, pe accidente și catastrofe și, evident, pe scandaluri. În felul acesta, la capătul întregului proces, se află o viziune a vieții politice ca un carnaval permanent, în care, așa cum bine a intuit Caragiale (confruntat cu același tip de presă de altfel), se oscilează de la „pupat toți piața endependenți” la „nemernicul, nenorocitul care uite ce a făcut!”
C.N.: Ați vorbit în studiile dumneavoastră despre lenea jurnaliștilor, dar și despre zgârcenia patronilor și pauperizarea breslei. Unde credeți că ne aflăm azi și la ce mai avem de lucrat?
M.C.: Da, în studiile pe care le-am făcut, începând chiar de la sfârșitul anilor 90, am relevat mecanismele prin care se creează ceea ce am numit o „burghezie a presei”, adică procesele prin care liderii instituțiilor de presă ajung să acumuleze averi enorme, ajung să fie magnați în diverse domenii, ceea ce sigur că creează o situație contradictorie și în care cu greu ai mai putea vorbi de profesionalism și independență față de centrele economice sau politice.
C.N.: Cum vă explicați această situație contradictorie de care aminteați, de lipsă de profesionalism combinată cu o lipsă a independenței financiare/politice a mass-media?
M.C.: Acest proces a fost favorizat, între altele, de lipsa de conștiință și cultură profesională. Mă refer aici la faptul că ani de zile jurnaliștii n-au avut un sindicat al lor și, mai important, n-au avut o asociație profesională care să le promoveze identitatea profesională și interesele specifice. Asociațiile care au existat au fost mai degrabă ale patronilor și șefilor din redacții și nu ale ziariștilor obișnuiți. La aceasta s-a mai adăugat un fenomen atipic. O mișcare browniană și o migrație extraordinară a forței de muncă, foarte puțini dintre cei care ajungeau în presă având o viață lungă într-o instituție de presă sau chiar în presă în general. Acest fenomen a fost încurajat de anti-intelectualismul afișat de liderii de presă, care au refuzat sau au privit cu circumspecție absolvenții facultăților de jurnalism, care au preferat să ia oameni care nu aveau niciun fel de formare în domeniu și care, prin aceasta, erau fideli, maleabili și capabili să facă orice, numai să-și păstreze statutul gratifiant de jurnalist. În aceste condiții a fost foarte dificil să se creeze și mai ales să dureze o cultură profesională, adică un ansamblu de norme de comportament profesional, un ansamblu de valori și un ansamblu de percepte etice care nu pot fi încălcate, orice s‑ar întâmpla. Dezinteresul pentru responsabilitatea morală a jurnalistului a condus la nenumărate erori și la nenumărate abuzuri: în felul acesta, la capătul a peste 20 de ani de asemenea convulsii, suntem în situația paradoxală de a avea un sistem mass-media (adică un ansamblu de instituții de presă), dar de a nu avea jurnalism (adică un ansamblu de reprezentări profesionale și de idealuri etice).
C.N.: Sunteți optimist/pesimist în privința viitorului presei, fie ea presă scrisă, audio-vizual sau social media?
M.C.: Mi se pare greu să spun că pot privi cu optimism sau pesimism viitorul presei. Lăsând de-o parte ceea ce se petrece în și cu mass-media din România, pe plan general, se discută mult despre impactul noilor tehnologii și despre efectul acestora asupra identității mass-media. Dacă ne uităm în trecut, adică la ceea ce este o istorie socială și profesională a presei (nu neapărat acea istorie factuală a înșiruirii cronologice a apariției și dispariției unor titluri), deci, dacă ne asumăm o perspectivă mai largă, observăm că presa s-a confruntat mereu cu momente de răscruce. Unele s-au datorat, ca și în cazul de față, apariției diverselor tehnologii, care au răsturnat felul de a face presă de până atunci, altele – schimbărilor culturale care au afectat logicile de consum ale publicului. La scară mare am putea spune că întotdeauna presa a supraviețuit confruntării cu noile tehnologii, asumându-le și modificându-și modul de a funcționa. Pe de altă parte, suntem de abia la începutul interacțiunii dintre sistemul mass-media și ceea ce numim social media – este foarte posibil ca pe termen lung cele două sisteme să conviețuiască, diverse produse și tipuri de discurs circulând de la una unul la altul. Dacă privim mai atent, observăm că presa s-a confruntat cu două familii de tehnologii: cele care au transformat producția de conținuturi. Și cele care au revoluționat modul de transmitere pentru conținuturile media.
C.N.: Vă referiți la digitalizare?
M.C.: Digitalizarea și, mai recent, inteligența artificială oferă oportunități noi de creare de conținut, iar internetul aduce facilități care permit conținuturilor media o circulație extraordinar de rapidă. Dacă noile media, media digitale, nu sunt, în esență, foarte diferite de mass-media uzuală, în schimb social media oferă numeroase alternative la produsele presei. Uneori aceste alternative dezvoltă formele existente, așa cum sunt blogurile, vlogurile, podcasturile sau platformele pe care sunt urcate diverse informații. Alteori însă, apar forme care se pot substitui mass-media, „furând” de la aceasta informații, sau producând autonom informații, pe care le ambalează în formate noi. Se oferă astfel produse care intră în bătălie directă cu cele din mass-media pentru a obține atenția publicului. Mă gândesc la conținuturile informative sau de divertisment distribuite pe diversele platforme, de la (deja) clasicul Facebook până la X sau Tick-Tock.
C.N.: Care e lucrul cel mai complicat cu care ne confruntăm acum?
M.C.: Poate că lucrul cel mai complicat cu care ne confruntăm acum nu este faptul că diverse platforme și diverse formate oferă informații și divertisment, ci că ne îndreptăm spre o formă de viață socială în care una din valorile cele mai prețioase, tocmai pentru că este disponibilă în cantități din ce în ce mai mici, este atenția pe care o putem acorda acestor oferte. Ceea ce circulă în social media, fiind imediat accesibil și nu foarte complicat de înțeles, poate să aibă mai multă putere de a ne atrage atenția și de a ne face prizonierii acestor produse. Dar acestea sunt doar semne de întrebare pentru că este foarte greu să anticipăm reacțiile audiențelor, modurile în care vor evolua conținuturile, transformările tehnologice, strategiile de promovare etc. Așa încât viitorul este mai degrabă imprevizibil și, evident, orice anticipare pare mai mult o profeție magică decât o evaluare rațională și echilibrată.
C.N.: Încercați un top 5 cu vulnerabilitățile mass-media în 2025?
M.C.: Este greu să sugerez un top, adică, până la urmă, o ierarhie în care un fenomen să apară ca cea mai mare vulnerabilitate și altul să se refere la o slăbiciune mai ușor de controlat. Totuși, mi se pare că există câteva note caracteristice, care vulnerabilizează presa, dar aș vrea să subliniez, toate împreună și nu unele mai active și altele mai puțin importante. În primul rând este vorba despre slăbiciunea economică: presa noastră nu este independentă în conținut și în atitudinea ei față de diverșii actori politici, pentru că ea nu este stabilă și solidă ca o instituție. Atâta vreme cât ea nu se poate finanța într-un mod suficient de pe piața mass-media, ea va trebui întotdeauna să facă apel la resurse provenind din alte sisteme și va fi dependentă de aceste sisteme, fie că este vorba de diverse forme de sprijin de la instituții publice sau private, fie că este vorba de publicitate oferită de autorități (de la guvern până la primării), fie că este vorba de fonduri atribuite de partide (în perioadele electorale și nu numai). În toate aceste cazuri instituțiile de presă primesc bani care n-au legătură nici cu piața presei și nici cu performanța lor (de la anvergura audiențelor la calitatea profesională a produselor) și prin aceasta devin o anexă, mai precis o instanță de promovare a sponsorilor lor.
A doua slăbiciune este neprofesionalismul – mult mai corect ar fi să spun deprofesionalizarea sistematică a jurnalismului practicat la noi. Când mă refer la profesionalism nu mă refer neapărat la stăpânirea unor deprinderi de producție, deși și acestea sunt grav alterate în contemporanitate. Mă refer în primul rând la stăpânirea unei culturi și etici profesionale, elemente care dau identitate jurnalismului, care îi dau noblețea și care sunt o pavăză în fața abaterilor care ar putea proveni în urma diferitelor forme de constrângere sau de ispitire a celor care lucrează în instituțiile de presă. Deprofesionalizare a fost tehnica utilizată în ultimii 30 de ani de către cei care au vrut să controleze presa, este cea care a condus la marginalizarea instituțiilor serioase de învățământ jurnalistic, promovându-se instituțiile neprofesionale din acest domeniu, este cea care a condus la pomparea în instituțiile de presă a valuri și valuri de oameni nepregătiți, modelați după chipul și asemănarea celor care deja făceau o presă neprofesională, este cea care a condus la o totală insensibilitate față de încălcările normelor jurnalistice, de la tehnicile de redactare până la problemele de etică.
Al treilea element de vulnerabilitate provine din marginalizarea, adeseori eliminarea genurilor jurnalistice normale, de la știre la ancheta de investigație și substituirea lor cu genuri ale propagandei. Sigur, acestea uneori pot să mimeze, ca un cameleon, genurile și formatele jurnalistice, dar scopul care se află în spatele unui mare număr de materiale distribuite prin mass-media este cel propagandistic. Pentru mine este absolut șocantă violența care transpare din toate aceste produse. Propaganda comunistă (diferită de cea bolșevică din anii 50) avea ca scop fabricarea adeziunii față de inițiativele partidului, mobilizarea oamenilor în îndeplinirea sarcinilor pe care acesta le fixa și trezirea unor sentimente de devotament față de instituțiile conducătoare și față de liderii lor. În unele cazuri printr-o concentrare asupra unui singur lider și-o exagerare a limbajului care trebuia să sugereze devotamentul total față de acesta, propaganda devenea encomiastică și se reducea la formule standard („limba de lemn”) reproduse permanent. Propaganda de acum seamănă extraordinar de bine cu cea din perioada stalinist-bolșevică: este concentrată asupra fabricării și apoi amplificării dușmăniei față de anumite persoane, instituții, chiar momente istorice. Este o propagandă care seamănă ură și polarizare socială și politică. În acest scop sunt folosite strategiile, în esență primitive, ale violenței simbolice, adică etichetările simpliste, agresive, jignitoare, repetarea la nesfârșit a acestor etichetări, exagerarea, minciuna fățișă pentru a denigra, fabricarea de martori falși, punerea în scenă de situații ca să compromită pe cineva, stigmatizarea unor categorii și instituții etc. Este aproape de la sine înțeles că într-un asemenea peisaj formele de jurnalism autentic sunt periferice și au o existență nesigură.
În ultimele trei decenii a fost cultivată o atitudine de nepăsare și chiar dispreț față de publicul mass-media. Prin anii 90 circula în folclorul profesiei o formulă prin care lider al unei redacții începea ședințele de sumar: „Să vedem ce le dăm la bizoni în seara aceasta”. Ideea că publicul este o masă amorfă, căruia trebuie să îi dai produse ușor de înghițit, a fost cea care a dominat gândirea nu numai a liderilor din presă, ci și a jurnaliștilor obișnuiți.
C.N.: S-a născut astfel ideea preconcepută că publicul nu este capabil de gândire critică, de discernământ, nu are exigențe și înghite tot ce este difuzat?
M.C.: Undeva, la începutul anilor 90, după bătăliile politice și ideologice ce au urmat prăbușirii comunismului, s-a configurat ideea că nu trebuie să i se dea informații corecte (pentru că acestea nu aduc audiențe mari) și că trebuie să fie hrănit cu lucruri ieșite din comun (chiar dacă neadevărate). În felul ăsta s-a generalizat, atât în televiziune, cât și în presa tipărită, un model de tabloidizare axat pe faptul divers, pe exagerarea întâmplărilor și pe lectura fenomenelor politice și sociale prin grila scandalului și a spectacolului. O asemenea tendință a ignorat două lucruri esențiale: unul este acela că nu există un singur tip de public și că diversele audiențe au modele culturale și așteptări diferite.
C.N.: Și al doilea lucru?
M.C.: Al doilea, că întotdeauna exagerarea conduce la saturație. În deceniile care au urmat, acest model s-a impus ca o formulă de succes (deși istoria contrazice această idee), enclavele de jurnalism de calitate au fost din ce în ce mai subțiri și mai izolate, iar tonul general a fost acela specific presei de scandal. Mai mult decât atât, stilul tabloid s-a combinat cu strategiile propagandistice, ajungând astăzi să ne confruntăm cu o propagandă tabloidă generalizată. Drept urmare s-a produs o dezlipire treptată a publicului, care a părăsit mass-media, care a întors spatele mass-mediei.
C.N.: Cum s-a manifestat acest lucru?
M.C.: În două feluri: unul și cel mai vizibil, a fost scăderea drastică a audiențelor, fenomen constant în ultimii 15 ani atât la nivelul audio-vizualului, cât mai ales la nivelul presei tipărite – acolo unde cititorii au considerat că nu merită să scoată în fiecare zi, din buzunar, banii pentru a cumpăra un ziar sau o revistă și că aceștia pot fi investiți în altceva. În acest context nu trebuie să uităm că în audiovizual înmulțirea extraordinară a ofertei, datorită distribuției prin cablu, prin satelit și digitalizării acestor procese, iar mai recent datorită apariției platformelor de streaming, a creat alternative mult mai atrăgătoare decât oferta zgomotoasă, dar până la urmă goală, a presei autohtone. Pe al doilea palier – care după mine reprezintă a cincea vulnerabilitate, a fost afectată încrederea în presă. Încrederea este un capital important care, așa cum se știe, se câștigă greu și se pierde ușor. O veche povestire folclorică istorisește pățania lui Petrică, cel care păcălindu-i mereu pe săteni strigând că vine lupul și făcându-i să urce dealul până la el, a ajuns în final să constate că atunci când a venit lupul nimeni nu a mai răspuns strigătelor lui. Atunci când presa anunță mereu lucruri senzaționale, dezvăluiri uluitoare, „bomba”, „nucleara”, „mărturii distrugătoare” și alte formule de acest fel, pentru a prezenta informații banale, atunci când publicul constată că de prea multe ori ceea ce s-a spus în presă este contrazis de fapte, atunci când el descoperă că i se induce permanent panica, de la prezentarea unor evenimente meteo catastrofale până la anunțul nu știu căror schimbări politice sau a războiului care ne cotropește – și când compară toate aceste emoții induse de presă cu ceea ce s-a întâmplat în viața de zi cu zi, evident că jurnaliștii nu îi mai apar ca o categorie de oameni în care poate să aibă încredere. Generațiile mai tinere descoperă că sunt mai credibile diverse celebrități din social media, că sfaturile pe care le dau par a se potrivi mai bine cu realitatea vieții de zi cu zi, că analizele pe care le fac sunt mai apropiate de fluxul evenimentelor și că modul lor de comunicare este mult mai uman și mai credibil, mai puțin isteric decât cel al multor vedete de presă. Ajungem astfel să constatăm că presa, care în anii ’90 era în primele trei instituții în ceea ce privește încrederea (după biserică și armată) a ajuns acum la coada clasamentului, fiind penultima, cu o fărâmă înaintea politicienilor și cu un grad de încredere în jur de 25-30 %.
În acest punct este clar că nu mai poți să spui că în România mass-media este un factor esențial în funcționarea sferei publice, este o instituție responsabilă, care contribuie la menținerea democrației, este o sursă respectată de informații și opinii. Pe mine m-a frapat, cu niște ani în urmă, o replică pe care am prins‑o în zbor, în piața Obor, unde doi vânzători discutau între ei: unul citea un ziar și celălalt l-a întrebat dacă a găsit ceva acolo sau ce găsește acolo, iar cel care citea i-a răspuns: „Nu, dar mă uit și eu să văd ce mai mint ăștia aici”. Atunci când publicul consumă produsele tale fără să aibă încredere în adevărul lor, este clar că te plasează pe un palier al divertismentului facil, al promotorilor de bârfe și trăsnăi, al celor care oferă distracție de doi bani, fără a mai avea capacitatea de a se mai bucura de respectul consumatorilor.
C.N.: Și în aceste condiții, ce le-ați spune studenților/jurnaliștilor apatici, pentru ce să se mai bată azi?
M.C.: Un jurnalist apatic este, după mine, o contradicție în termeni: jurnalismul presupune, orice s-ar zice, o vocație. Sigur trebuie să precizăm că în anumite regimuri, în special în cele autoritariste și dictatoriale, în care presa este redusă la un simplu instrument de propagandă în favoarea puterii, deci acolo unde dispare jurnalismul și majoritatea textelor sunt scrise într-o limbă de lemn și conform unor formule standard, da, acolo a lucra în presă înseamnă a fi un funcționar, o rotiță în complexul aparat al propagandei.
C.N.: Mă refeream la această realitate, din presa zilelor noastre.
M.C.: A, la o presă care are o misiune precisă – a informa și a oferi forme de exprimare liberă – fără a privilegia și fără a întina niciuna dintre ele, acolo nu mai poți activa precum un funcționar, sau, mai precis, ca un jurnalist cu mentalitate de funcționar. În presa liberă și responsabilă trebuie să te bați și depinde de tine pentru ce alegi să te lupți: poți să te lupți pentru a obține o informație corectă, verificând și răs-verificând diversele surse, poți să te bați pentru a ajunge la o persoană ca să obții o mărturie sau o declarație, poți să te bați pentru a asigura participarea egală, echilibrată, a diferiților actori în expunerea faptelor, poți și trebuie să te bați pentru a apăra și pentru a promova valorile supreme ale jurnalismului: acuratețea prezentării, corectitudinea datelor, echilibrul diverselor voci, neutralitatea scrisului, devoțiunea pentru responsabilitatea publică a presei. Și tocmai pentru că este vorba despre asemenea valori importante, jurnalismul este o profesie care te consumă, te implică și te obligă la performanță! Ca un ecou al acestei situații, o facultate de jurnalism este o entitate esențială în orice universitate, deoarece ea contribuie la crearea unor asemenea competențe profesionale și mai ales a unor oameni cu gândire critică, oameni devotați valorilor majore ale democrației.