ARTE VIZUALE

Carmen Neamțu
eseistă

Teatrul clasic în festival sau redescoperirea unor lumi posibile

Festivalul Internațional de Teatru Clasic 2024 a adus șapte zile de spectacole diverse. Ne propunem să salvăm o parte din memoria lor, oferind selecția noastră, subiectivă desigur, la această a 27-a ediție de festival. Parafrazând titlul romanului lui Manuel Vilas, aș putea spune că în toate spectacolele asupra cărora ne-am oprit, a fost frumusețe. În doze mai mari sau mai mici, care ne-au adus bucurie.

La 2500 de ani, după Aristofan, „noi trăim tot într-un război care parcă nu are sfârșit, ci își schimbă doar forma și spațiul geografic. Suntem obosiți, subjugați și visăm doar la utopia noastră. Ce se va întâmpla? Oare se poate construi după toate acestea o lume unde toți suntem egali, unde nu este război, nu există lupte? Și dacă da, de ce nu o putem realiza?”, se întreabă regizorul Kokan Mladenović, care a montat Păsările la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara.

Păsările la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara. Regizorul Kokan Mladenović accentuează ideea de zbor, o metaforă a libertății interioare, de gândire și acțiune din fiecare
Foto: Laurian Popa

Păsările după Aristofan este o satiră politică și socială care explorează ideea unei utopii. Montarea urmărește aventurile a doi atenieni care, nemulțumiți de corupția și conflictele din cetate, decid să plece în căutarea unui loc mai bun. Ei ajung în ținutul păsărilor și, cu ajutorul regelui păsărilor, le conving să construiască o nouă cetate în ceruri, Cetatea cucului din nori. Noua cetate este un spațiu între prea-omenesc și divino-zeiesc, o ordine nouă, păsărească. Piesa ridiculizează politicienii, liderii națiunilor, aducând în discuție visurile de mărire/ control ale oamenilor și dorința lor de evadare din această lume într-o societate perfectă. Kokan Mladenović accentuează ideea de zbor[1], o metaforă a libertății interioare, de gândire și acțiune din fiecare.

Regizorul traduce, într-un limbaj scenic inteligent, teme precum ambiția, corupția, iluzia perfecțiunii și fragilitatea umană. Imaginile de grup, în care actorii cântă și se folosesc de corp pentru a crea sunete ritmate, sunt punctul forte al montării. Scări de metal-aripi-șine de tren sunt elemente de decor ingenios folosite pentru a ilustra ideea. Tablourile create de regizor, cu aripi-scări și cuiburi suspendate, sunt puternice în ansamblul montării[2].

Am putea vorbi de două atitudini care pot apărea atunci când propui, ca regizor, un text clasic. Ce faci să nu repeți montările anterioare? Fugi după text sau fugi de autor? Trupa de la teatrul arădean a folosit textul, ca pretext pentru montarea lor. Propunerea teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad a ciopârțit, la câteva pagini, Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, propunând un spectacol după textul lui Will, cu inserții contemporane ale trupei de actori. Este dificil să privești cu ochi proaspeți un text clasic, montat des. Ce să mai aduci nou, cu ce să te remarci? Regizorul Cristian Ban găsește o soluție facilă, aceea de a adapta subiectul la moda de azi, oferind o privire "pe fugă" asupra temelor shakespeariene. Adoptă un format simplist, cu inserturi de glumițe cool: feminism, parenting sexualitate incertă, interjecții[3] și apelative[4] ce anunță că "s-a întors lumea cu fundul în sus". Și nouă ne rămâne doar să râdem de ea, hăhăind.

Propunerea teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad a ciopârțit, la câteva pagini, Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, propunând un spectacol după textul lui Will, cu inserții contemporane ale trupei de actori. Regizorul Cristian Ban găsește o soluție facilă, aceea de a adapta subiectul la moda de azi, oferind o privire „pe fugă” asupra temelor shakespeariene.
Foto: Laurian Popa

Visul arădenilor propune o demitizare cool sau o spulberare a miturilor într-un mod relaxat, piesa făcând ferfeliță textul lui Shakespeare, așa cum suntem anunțați de actorul Călin Stanciu, la începutul montării, în scena pregătirii meșterilor. Visul pune în discuție convenția în teatru, aduce un Puck - Puchișor (Ștefan Dogaru are dicție și cântă foarte bine) depresiv, ce-și omoară timpul jucând sudoku nivel mediu, și aranjează cuplurile pe culori: roz-albastru. Nu mai avem text, ci pretext pentru a râde oricum. Nu mai regăsim timp pentru farmecul limbajului shakespearian, vrem totul repede, repede, gata îngurgitat. Și explicat fără pauze, fără divagații. Trăim în plină epocă a nerăbdării, amplificată de rețelele sociale. Spectacolului îi lipsește coerența, este un amalgam de idei reluate și repetate prin exagerare. E drept că nenumărate idei se deschid, dar puține se coagulează coerent.

Două spectacole în regia lui Andrei și Andreea Grosu (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, cu Scandal în culise de Michael Frayn, și Teatrul de Comedie București, cu spectacolul Căsătoria de N.V. Gogol) au mizat pe actualitatea textului, care este capabil să treacă proba timpului, actorii având mână liberă în a-l urma, cu mai mult sau mai puțin aplomb. În piesa scrisă în 1982, Scandal în culise, aceleaşi replici se aud de trei ori. Prima oară, atunci când vedem repetiţia generală pentru premiera de peste câteva ore. O repetiţie în cursul căreia, spre disperarea regizorului[5], actorii fie că nu ştiu bine replicile şi nu ţin minte acţiunile, fie uită să intre la timp sau amestecă replicile personajelor cu poveştile lor de viaţă, fie că trebuie înlocuiţi de personalul scenic auxiliar, întotdeauna bun la toate. A doua oară, când decorul din prima parte e „întors”. A treia, atunci când scandalul atinge climaxul. Scenografic, acțiunea întoarcerii replicilor e rezolvată inteligent, prin plasarea unei scene mobile, pe roți, o cutie mai mare care devine când scenă, când culisele acțiunii. Am văzut același text de Michael Frayn, în 2016, și la Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Wolf E. Rahlfs. Râsul e întotdeauna sănătos și eliberator de energii care să facă viața mai suportabilă.

În spectacolul Căsătoria de N.V. Gogol, semnat de Andrei și Andreea Grosu, pentru Teatrul de Comedie București, spațiul este regândit pentru a împrospăta povestea. Interesant este că toată distribuția de actori se află continuu pe scenă, așezată pe scaune, într-un cerc din fundalul scenei[6]. Scaunele aranjate în semicerc, vor fi aduse de fiecare actor, pentru a-și spune replica. Tudor Chirilă, în rolul lui Ivan Kuzmici Podkolesin, joacă foarte convingător rolul îndrăgostitului confuz, timid și nesigur că însurătoarea este cea mai bună soluție pentru el. Susținut de o paletă inepuizabilă de gestică și mimică, actorul stârnește râsul chiar și când nu spune nicio replică. Și ceilalți pretendenți[7] la mâna Agafia Tihonovna (jucată fad de Mirela Zeța, într-o salopetă gri, uzată[8]) intră adorabil în roluri, contribuind la "rotundul" montării.

Actorul Ionuț Caras, de la Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, a adus pe scena arădeană un one-man show, Oglinda neagră, după nuvelele Roaba și Suflul de Luigi Pirandello, în regia lui Roberto Bacci. Au fost două monologuri despre importanța privirii/descoperirii eului autentic din fiecare. În Roaba avem confesarea unei plăceri „de nemărturisit”. Mai rău decât să fii mort e să fii absent din propria viață. În Suflul, actorul își apropie degetul mare de arătătorul mâinii drepte și, suflând printre ele, descoperă puterea de a ucide. Ionuț Caras este câștigătorul Trofeului festivalului Bacău Fest Monodrame, 2023, la Arad reușind să emoționeze, oferind și o mostră de dicție la superlativ.

Teatrul Dramaturgilor Români București a prezentat Interesul general de Aurel Baranga, în regia lui Andrei Huțuleac. Piesa, scrisă în 1971, este o satiră la adresa organizării dintr-un minister, vorbind despre incompetență, oportunism, demagogie, birocrație, parvenire, responsabilitate civică, paranoia, într-un comic de situații care te prinde. Sorin Miron, în rolul directorului Toma Hrisanide, joacă cu plăcere și le aduce aminte, celor din sală, de vremurile de odinioară, când turnătorii și nomenclaturiștii își dădeau mâna pentru a servi cauza șefului.

Teatrul „Regina Maria” din Oradea a venit cu Cyrano de Bergerac, adaptare a britanicului Martin Crimp, după piesa lui Edmond Rostand, în regia lui Horia Suru. Spectacolul începe chiar din foaier, unde actorii, îmbrăcați în haine de stradă/seară, se plimbă printre spectatori. Apoi, în sală, unii dintre ei iau loc pe scaune, în loje, și intervin zgomotos în primele minute ale montării. Ideea de teatru în teatru e inteligent transpusă de regizor, la fel și scenele de grup/ luptă/ scrimă sunt atent lucrate și frumoase vizual. Cyrano, năsosul, acest geniu al limbajului, îndrăgostit de Roxane, este jucat fără vlagă de actorul Richard Balint, care e preocupat de versurile din text și pierde efervescența, plăcerea rimelor și a cuceririi femeii. Actorii orădeni au serioase probleme de dicție, singura care se aude clar fiind Alina Leonte, în rolul Roxane, care are de ales între un Cyrano plat și un Christian confuz, cu câteva accese de curaj verbal, în scenele de grup. Puterea de seducție a cuvintelor nu se prea aude în sala mare. Microfoane pentru fiecare dintre protagoniști ar putea fi o soluție.

A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul de Stat din Constanța. Un spectacol vizual și sensibil, cu o poveste foarte clar decupată și infuzată cu trimiteri la problemele lumii de azi.
Foto: Laurian Popa

Teatrul de Stat Constanța a adus spectacolul A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban. O poveste foarte clar decupată și infuzată cu trimiteri la problemele lumii de azi[9]. Regizorul sesizează această ruptură din teatrul de azi, care s-a desprins de sacralitate și s-a plasat înspre entertainment, infuzat de ideologii woke și pierzând legătura cu divinul. Ceea ce surprinde e atmosfera Ilyriei lui Andrei Șerban, o țară onirică, poetică, creată și prin costumele[10] de calitate și prin decorul cu perdele-franjuri cu reflexe multiple, în funcție de lumina proiectată. A douăsprezecea noapte este un spectacol vizual și sensibil, preferințele pentru scena înălțată, perdeaua cu irizări fantastice și muzica punctând replicile, toate au condus la o montare echilibrată. Ești invitat să intri în poveste, iar la final, când perdeaua cade la propriu, realitatea te inundă și te determină să reflectezi la ce ți-e dat să trăiești azi.

Dacă pentru David Grossman, literatura este un mod de a rezista la realitate, teatrul ar putea fi tot o formă de rezistență. La prostul-gust care ne invadează zilnic. Pentru Andrei Șerban, teatrul rămâne o întâlnire cu ceva neștiut, spre care tindem cu toții. Dacă în Grecia antică operele de artă îndeplineau o funcție sacră, azi sunt exclusiv expresia personalității celui care le creează.

"Teatrul care se practică azi e total rupt de sacralitate; între entertainement și atât, sau, la polul opus, bazat pe ideologie și probleme sociale, teatrul și-a pierdut legătură cu vechea sursă divină. Eu sunt printre cei care se simt cumva la mijloc: încerc să aparțin prezentului (căci teatrul are loc acum, în momentul prezent), dar în același timp misterul lumii vechi nu mă poate lăsa indiferent. Fără a căuta ceva ce nu știm – sensul identității, sensul trecerii noastre pe acest pământ – nu putem descoperi nimic nou. De mii de ani încoace teatrul a avut în centru revelația unei alte lumi posibile și eu cred că avem nevoie în continuare de revelație în teatru. Revelație a unei alte lumi posibile. [...] Un foarte bătrân evreu mergea de două ori pe zi să se roage la Zidul plângerii; văzându-l, o tânără jurnalistă l-a întrebat – De cât timp veniți aici să vă rugați? – De peste 60 de ani, răspunde el. – Incredibil! și pentru ce vă rugați? – Mă rog pentru pace între creștini, evrei și musulmani, mă rog pentru ca toate războaiele să se încheie și ura să nu mai existe, mă rog pentru copii să crească în pace și siguranță și să devină adulți responsabili care își iubesc aproapele. – Dar ce simțiți după 60 de ani de rugăciuni? – Am impresia că vorbesc la un zid! Anecdota exprimă situația în care ne aflăm cu toții. Avem des impresia că nu comunicăm, că vorbim la un zid. Vestea bună e că în teatru putem dizolva acest zid în 5 secunde" (s.m., Andrei Șerban, martie 2024, la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Constanța).

[1]  Trebuie să reînvățăm să zburăm, e o replică repetitivă în piesă: Din rămășițele viselor noastre să facem o țară nouă, mai bună.

[2]  Montare care strecoară și câteva elemente ușor didactice: cartoane care coboară cu textul: deus ex machina. În latină înseamnă zeul din mașinărie, un termen folosit în teatru pentru a descrie o soluție neașteptată sau improbabilă ce va rezolva o situație complicată sau fără ieșire. Termenul provine din teatrul antic grec, unde zeii erau uneori aduși pe scenă pentru a rezolva problemele personajelor, folosindu-se un mecanism, o macara specială („machina”), care îi cobora deasupra scenei. În mod simbolic, acești zei interveneau pentru a aduce un deznodământ neașteptat într-o poveste care părea fără soluție. În spectacolul timișorenilor, regizorul folosește termenul pentru a critica situațiile actuale, în care soluțiile (intervențiile politice, religioase) sunt aduse nejustificat, pentru a găsi rapid o rezolvare, care nu e neapărat și cea mai bună.

[3]  Țaca-paca, tichi-taca, ohh, vaii...

[4]  Tanti Helena.

[5]  plasat în sală, cu spectatorii.

[6]  Scenograf: Vladimir Turturică.

[7]  Alin Florea (Ivan Pavlovici Omletă), Dan Rădulescu (Baltazar Baltazarovici Jevakin), Bogdan Cotleț (Nicanor Ivanovici Anucikin).

[8]  Costumele nu sunt punctul forte al montării, în culori cenușii, ele, chiar dacă sunt atemporale, nu sunt deloc frumoase.

[9]  Rolul femeii, ambiguitatea sexelor, LGBT, tentația puterii, orbirea/dorința în dragoste.

[10]  în care doar gulerele elisabetane mai amintesc de epoca acțiunii piesei.