RESTITUIRI
I. Funeriu
lingvist, eseist
„Misoginismul” lui Caragiale[1]
Cu ani în urmă, la seminarul de literatură, o studentă m-a provocat să dau un verdict ex cathedra asupra unui subiect care o frământă privindu-l pe Caragiale: fost-a scriitorul nostru misogin, ori ba? Iată ce-a ieșit:
… Când ataci un subiect vizând personaje feminine, te gândeşti imediat la excesivele atitudini etico-literare cu care, de-a lungul vremii, a fost tratată femeia – „eterna poveste” – de la vergilianul: Varium et mutabile semper femina din Eneida, la verdianul: La donna è mobile qual piuma al vento, în viziunea ducelui de Mantua din Rigoletto; de la Dalila biblică şi, dacă vreţi, eminesciană, din Scrisoarea V: „piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila”, până la Cleopatra lui George Bernard Shaw, ezitantă între calităţile intelectuale ale lui Cezar şi cele atletice ale lui Antoniu; toate acestea, între multe altele, de factură cvasimisogină. Pe de altă parte, nonconformistele reacţii feministe ale lui George Sand („les mains dans les poches et fumant la cigare”) sau protestele din Al doilea sex al doamnei Simone de Beauvoir, niciodată… madame Sartre, se străduiesc să echilibreze cumva balanţa. Te aştepţi, aşadar, reflectând asupra subiectului în opera lui Caragiale, la poziţionări subiective în prelungirea unor atitudini, de-a lungul timpului, polare. Găsim însă la Caragiale o atitudine echilibrată, întrucât scriitorul nostru, fără să cadă în adulaţii petrarchiste, priveşte cu îngăduinţă, ba uneori chiar binevoitor, până şi imoralitatea feminină. El a înțeles exact că „o femeie liberă este opusul unei femei ușoare”. Căci, aşa cum par să ne sugereze amănunte din biografia și scrierile sale, infidelitatea femeii rezidă în condiţia ei de fiinţă de gradul al doilea, predestinată domesticului şi constrânsă în epocă la alianţe matrimoniale împotriva sentimentelor sale. (E cazul, între atâtea altele, al Veronicăi Micle, căsătorită la 14 ani, cu Ștefan Micle care avea vreo 44.) De altfel, la Caragiale, femeia nici nu înşală, nici nu trădează, nici măcar nu trișează, ea… traduce, ceea ce este indulgent până şi etimologic: trans + ducere = „a te duce dincolo”, eventual în vederea unor… ,,mici economii”.
Condiţia ancilară a femeii din vremea lui Caragiale marchează puternic reacţiile acesteia, din tinereţe până la senectute; atât numai că principiul feminin, în ciuda statutului său social de rang secund, reuşeşte să-şi atingă ţelul, recurgând la cele mai diverse stratageme – izvorâte dintr-o experienţă seculară – cu ajutorul cărora nu de puţine ori surclasează bărbatul. Joiţica, din O scrisoare pierdută şi Efimiţa din Conu Leonida faţă cu reacţiunea sunt emblematice în acest sens. Inventivitatea şi hotărârea doamnei Trahanache dejoacă planurile lui Caţavencu, după care îşi savurează victoria, umilindu-şi inamicul; cu bonomie până la urmă, căci îl salvează de la rigorile justiţiei; justiţie care, în ţara asta, şi atunci ca şi acum, nu-i decât moft. „Moftul român”. Nu găsim, oare, la al doilea Caragiale, Mateiu, elocventul motto din Craii de Curtea-Veche, extras din pledoaria avocatului Raymond Poincaré la un celebru proces de corupţie de la noi: „Nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”? Descoperim, în atitudinea Joiţichii, o mostră a mentalităţii balcanice, mai subtile, căci mai înţelegătoare cu natura umană, decât cea occidentală, cum constata odată Alexandru Paleologu. Într-adevăr, deşi învingătoare, madam’ Trahanache nu e, totuşi, o doamnă de fier, precum în veacul abia trecut Lady Thatcher, şi aceasta pentru că Joițica nu împinge imboldul vindicativ până la capăt (cum a procedat Iron Lady cu irlandezul Bobby Sands, lăsându-l să moară în închisoare); Zoe nu-şi anihilează adversarul, ci, dimpotrivă, îi acordă acestuia şansa reabilitării, cu condiţia – inacceptabilă pentru spiritul britanic – să-şi calce pe onoare şi să-şi asume, ignobil, umilinţa publică…, ceea ce Caţavencu acceptă bucuros că astfel scapă de rigorile justiției. Bărbată, bărbată, cum s-a străduit a fi, urmând îndemnul lui Tipătescu, ea rămâne totuşi femeie, şi nu oricum, ci îndreptăţind concluzia lui Pristanda: „…că-i damă bună”.
Pe de altă parte, Efimiţa – post jucundam juventutem, dar, în contrast cu Leonida, înainte, totuşi, de jenanta senectute – e conştientă de superioritatea sa în ordine raţională şi atunci îşi antrenează soţul într-un joc pe care aceasta îl câştigă în plan logic, deşi îl pierde voluntar în planul expresiei. Departe de a fi retardată mintal cum crede Leonida: „cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?”, Efimiţa e o fiinţă raţională; întrebările sale sunt logice şi de bun-simţ: „de unde să dea statul leafă dacă nu plătim bir?” şi alte asemenea. Nu de puţine ori, explicaţiile absurde ale lui Leonida sunt admise socratic, Efimiţa exhibând admiraţia necondiţionată faţă de consortul omniscient: „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!”. E de observat aici că replica acesteia vine ca o reparaţie a prestigiului masculin pierdut, imediat după ce spaimele lui Leonida privind reacţiunea s-au dovedit iluzorii şi nu mult după ce Efimiţa îl gratulase cu replica letală: „A fost lăsata, secule!”. Preeminenţa masculinului, prezentă formal, e subminată şi de subtext cu un rafinament stilistic demn de Caragiale: Leonida i se adresează Efimiței cu apelativele: frate, domnule, în timp ce aceasta îi zice soro! Să se remarce că până şi prenumele, Leonida, are aspect formal feminin întărit de vocativul Leonido, prin terminaţia -a, respectiv -o, în timp ce vocativul celălalt, Miţule (nu Mițo!), închipuie, tot formal, masculinul. Transferul (interşanjabil) al genurilor creează o ambiguitate stilistică freudiană care sugerează nu atât estomparea treptată a diferențelor morfologice dintre sexe, consecuţie fatală a senescenţei, cât, mai mult, recunoaşterea tacită a supremaţiei femininului în disputa pentru dominaţie. (Excepțională premoniție!)
Că numele proprii nu-s, la Caragiale, întâmplătoare a demonstrat acum un secol Garabet Ibrăileanu. Cât o priveşte pe cealaltă Miţă, din D-ale carnavalului, aceasta, în contrast cu prima, se impune prin forţa brută, și atunci e botezată Mița Baston; ea „se reprezintă, onomastic, instantaneu […], nu întâmplător, căci această alăturare [Miţa & Baston] evocă, hazliu, comportamentul electricei ploieştence, dornică de a face dreptate cu orice preţ, dar mai ales prin recurgerea la forţă, la violenţă” (Ioana Frunzescu). S-ar mai putea constata, lăsând la o parte pudibonderia, că, dincolo de haz, bastonul (măciuca, toiagul) e încă mai mult decât simbolul violenţei fizice, câtă vreme, în tipologia feminină, personajul caragialian e plasat, alături de alte câteva personaje, de aceeaşi esenţă, în categoria „nesăţioaselor erotice”.
Fără să cadă în exaltări petrarchiste (cum scriam mai sus) ori în cavalerisme donquijoteşti, Caragiale reflectă eternul feminin în manieră proprie: ironizează superficialitatea culturală, marchează conciliant derapajul etic şi înfăţişează caricatural impostura ca reflex al snobismului și al educației precare, dar le acompaniază cu înţelegere, evitând trivialul expresiei, aşa încât, în opera sa, nu vom găsi, oricât am căuta, elemente de stilistică agresivă la adresa femeii. Cât de departe e, în această privință, Caragiale de unele excese misogine ale congenerului său, Eminescu[2]!
Vorbind despre misoginismul scriitorilor interbelici, Ioana Pârvulescu ne recomandă să privim chestiunea cu relaxarea pe care ne-o permite distanța istorică, apoi remarcă o fină glisare semantică pe care, dacă o ignorăm, riscăm să nu ne mai putem înţelege. Etimologic, termenul misogin(ism) provine din două cuvinte greceşti: misein ,, a urî” şi gynè ,,femeie” (cf. ginecolog, ginecologie); prin urmare misogin este cel care urăşte femeia pentru că este femeie și pentru că reprezintă în conștiința sa vehiculul răului pe lumea aceasta, simbolul păcatului originar al Evei biblice și câte altele. Astăzi, după ce statutul femeii în societate s-a modificat radical, iar formele de discriminare sunt sancţionate de lege în Europa și America, misogin nu mai e doar cel care „urăşte femeia”, ci și acela care ,,nu o preţuieşte îndeajuns”, fapt ce schimbă radical perspectiva analitică. După această ultimă precizare, spre sfârşitul orei, i-am rugat eu pe studenţi să-şi spună părerea despre eventualul misoginism al lui Caragiale, fapt ce a produs dezbateri contradictorii. Am profitat de confuzie şi am revenit cu pedagogie la subiect, vorbindu-le de pericolul ambiguității termenilor cu care operează judecata critică. Din perspectiva secolelor trecute, când misogin era cel ce urăște femeia, Caragiale nu e nicidecum misogin, pentru simplul motiv că n-a urât niciodată femeia în „calitatea” ei de aparținătoare a sexului opus. Din perspectivă contemporană – dar oare avem noi dreptul să-l judecăm pe Caragiale după standardele actuale? – scriitorul ar putea fi considerat misogin, însă numai în măsura în care acesta acceptă tacit statutul social de rangul al doilea al femeii, cu alte cuvinte, fiindcă nu o prețuiește îndeajuns. Dar chiar și această ultimă perspectivă se arată șubredă, întrucât este de multe ori contrazisă de personaje memorabile precum ironica Efimița, superioară în ordine rațională față de consort, sau… „bărbata” Zoe, „dama bună” care, într-o lume a bărbaților, face și desface toate jocurile.
[1] Textul a fost publicat întâia oară în „portalul” Contributors. Cf. În dialog cu cititorii, EUV, 2024, p. 288 și urm.
[2] Confer, d.e., postuma Femeia, măr de ceartă: „Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă / […] Cu-nfricoșate patimi […] Și astă nerozie, cruzime întrupată / În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată?” etc.