LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă

„Irinelul lui Tomozei”

Cartea aceasta[1] n-ar fi apărut dacă mai multe entități, literați atașați de fenomenul literar și o revistă să „comploteze” la ivirea ei. Este vorba de Ionuț Vulpescu, realizator al podcastului „Avangarda”, de ultima soție a poetului Gheorghe Tomozei și de revista „Secolul 21”. Scrisorile și unele fotografii din carte au fost comunicate de Cleopatra Lorințiu, acestea făcând parte din Arhiva Tomozei, moștenită de fiul poetului, Maximilian, fotograf talentat, stabilit la Paris. Celelalte fotografii fac parte din arhiva revistei „Secolul 21”, al cărei director este Adina Ledeanu. În carte sunt inserate, de asemenea, un poem, singurul poem scris de Irinel Liciu (p. 23-26), alte câteva amănunte din viața celor trei personalități (unele de-a dreptul nimicitoare!) și un interviu inedit cu Ștefan Augustin Doinaș, la centenarul nașterii sale, publicat postum sub egida podcastului „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu” și inserat într-un volum omagial, apărut la Fundația culturală Secolul 21, în 2022.

În preambul, Ionuț Vulpescu rememorează povestea de iubire dintre Ștefan Augustin Doinaș (pe numele său adevărat Ștefan Popa) și prim-balerina Operei din București Irinel Liciu (Lia Voicu). Cei doi au fost împreună timp de 44 de ani. Au stat despărțit doar doi ani, cât timp Doinaș a făcut închisoare pentru omisiune de denunț. Refuzase să-și trădeze un coleg, participant la un miting anticomunist organizat cu prilejul revoltelor din Ungaria anului 1956. S-au căsătorit în 1958, după eliberarea poetului. Iubirea lor a traversat două perioade distincte. La început, Maya Plisețkaia a României a strălucit pe scenă, în timp ce poetul a trăit în umbra ei, fiind numit prinț consort sau domnul Irinel. Când Irinel își pregătea retragerea de pe scenă, el a devenit tot mai cunoscut, adulat pentru Mistrețul cu colți de argint și apreciat pentru traducerile din Goethe și Nietzsche, primit în Academie, propus pentru premiul Nobel și ales senator în mandatul din anii ‘90.

Ionuț Vulpescu reușește să creioneze portretele celor doi din câteva tușe care să țin minte: „Ea avea o frumusețe totemică, o eleganță emoțională, o vulnerabilitate sufletească, fără a fi excesiv de feminină. El avea un exces de raționalism, pasiuni curtenitoare și un condei care putea răpi și o inimă de femeie și un titlu de Academie. Tocmai de aceea, iubirea lor a fost posibilă.” (p. 11). Mai mult, în ziua de 26 mai 2002, se năștea un mit: Mitul iubirii insuportabile în absență sau singurătate. După dispariția lui Ștefan Augustin Doinaș, Irinel s-a sinucis la câteva ore distanță, lăsând o tulburătoare mărturisire: „Domnul și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu... O prea mare iubire ucide.” În opinia autorului cărții, publicarea scrisorilor balerinei către poetul Gheorghe Tomozei, „nu va aduce atingere” mitului iubirii eterne dintre Doinaș și Irinel. Căci „o iubire prea mare ucide. Oricare altă iubire, oricât ar durea, îți lasă poftă de viață” (p. 17). Acest demers este „o anchetă literară, istorică, un gest omagial, menit nu să romanțeze, ci să umanizeze și mai mult povestea de viață a unora dintre cele mai importante personalități ale culturii literare a ultimului secol.” (p. 14).

La rândul ei, Cleopatra Lorințiu este convinsă că n-a făcut un act de impietate, mai ales că, de fapt, povestea de dragoste dintre Irinel Luciu și Gheorghe Tomozei (la momentul acela căsătorit cu actrița Liliana Tomescu) n-a fost secretă, lumea literară a știut de această pasiune puternică. În al doilea rând, cei doi protagoniști ai poveștii nu erau oameni obișnuiți, ea o mare, genială dansatoare, el un om de o cultură extraordinară, un scriitor fascinant. Și apoi: „Fără aceste iubiri care vin, și care ne luminează și care ne trag în sus, și care ne distrug, și care ne fac să fim, literatura nu ar fi.” (p. 16). În sfârșit, aceste scrisori n-au fost distruse, ci au fost păstrate de Tomozei, el însuși le-a bătut la mașină, spre a exista în posteritate.

Scrisorile sunt expediate de la Bruxelles în țară, prin destinatari intermediari. Pentru ca nimeni să nu afle de relația lor (Irinel obținuse o bursă în Belgia, cu marele Maurice Béjart). Sunt compuse de o femeie îndrăgostită care trăiește sub imperiul distanței, al absenței. Nerăbdătoare, temătoare, capabilă să-și mărturisească sentimentele, în ciuda faptului că s-ar putea isca un scandal (mai ales că, se pare, în Belgia o însoțea soțul), îndurerată, descumpănită și disperată: „Adamo mă sfâșie în fiecare zi, dureros și indiscret; Sunt tristă, am slăbit mult. Mi-e dor de tine și tu nu ești nicăieri; Mi-e sufletul încărcat de tine și de-abia mi-l târâi după mine de atâta greutate.” Insistentă, când răspunsul întârzie: „Ciudat comportament, ciudat sentimentul de a urla în deșert. Trei scrisori nici un răspuns. Să nu fi găsit oare niciun mod de a comunica nimic; Mâine fac pe dracu' în patru să te văd.”

În capitolul Însemnări, pe marginea acestor scrisori se precizează anii de iubire ai celor doi: 1967 - 1968. Ecouri ale poveștii vor apărea în cărțile lui Gheorghe Tomozei - Filigran, Patruzeci și șase poezii de dragoste și Suav anapoda. El o numește „Laleaua albă, domnița cu gât de vioară și femeia-pasăre.” Însemnările cuprind mărturisiri târzii despre Irinel Luciu ale partenerului ei de dans Gabriel Popescu, o cronologie a poveștii de dragoste și, în sfârșit, fragmente din Jurnalul intim al poetului Gheorghe Tomozei, episodul marcat de întâlnirea cu Irinel Luciu. Din notațiile poetului transpare dorința de a o avea în preajmă: „Cred că aș fi vrut s-o iau cu mine. Mi se pare bizar faptul că se întoarce la casa... ei.” Într-o zi o vede de două ori și, încântat, exclamă „Ce regal!”. O caută mereu și, când n-o vede, e trist. Are îndoieli: „Voi putea s-o păstrez?”. Într-o zi, după ce se despart cu nesperată durere îi face un portret încărcat de poezie: „Are o stranie frumusețe, suav și în același timp violent-mistică, fiară stilizată până la confundarea cu iarba și zăpada, cu spaime teribile și viclenii candide, infinit mai speriată de sine decât de ceea ce o asediază, cu îndrăzneli cenzurate de perspectiva incertă, e drept, a urâtului, ori a «păcatului»”. (p. 80).

Singura piesă care lipsește din acest pas de deux pour tous sunt scrisorile poetului trimise balerinei. Poate ea le-a distrus, poate există într-un fond al familiei și ar putea să apară cândva. Deocamdată, doar scrisorile lui Irinel Liciu și notațiile din jurnalul lui Gheorghe Tomozei recompun imaginea unei povești de dragoste interzisă, „cu prea multă seducție și prea multă tăcere” și de aceea nefericită.

[1] Ionuț Vulpescu, Laleaua albă Scrisori și iubiri în viața balerinei Irinel Liciu, Note de Cleopatra Lorințiu, Editura „Litera”, București, 2024