LECTURI PARALELE

Elina Adam
poetă, prozatoare

„Scurtul drum al zilei către noapte”

Pentru Cornel Nistea, prozator de cursă lungă, acest nou roman, Condamnați să trăiască[1], o apariție foarte elegantă, reprezintă un salt înalt înspre împlinirea condiției sale de creator. Citindu-i mărturisirea de pe coperta întâi, „creația nu este astfel decât reflexul privirii fizionomiei sale într-o nesfârșită galerii de oglinzi de mai bună sau mai proastă calitate, care refac experiențele sale de viață și ale lumii din diferite epoci istorice”, observăm cum prozatorul alege să se dedice profesiunii sale de credință în una din formele ei cele mai valoroase, aceea de transmițător de memorie, cum foarte corect argumenta Elisabeta Bogățan, una din vocile critice foarte apropiate de proza nisteană, referindu-se la Jurnalul ce acoperă anii 2000-2012[2].

Punctul focal îl reprezintă devoalarea în tușe cât se poate de veridice a tabloului ororilor săvârșite de comuniști în deceniul cinci al secolului trecut, odată cu instaurarea noii democrații populare, când chiaburii și intelectualii erau considerați bandiți, dușmani ai poporului, elemente care trebuiau înlăturate, expulzate cu orice preț. Aceștia, odată deposedați de avere, erau trimiși în lagăre de muncă silnică, una dintre destinațiile preferate fiind Câmpia Bărăganului.

Pe fondul acesta se derulează povestea Teodosiei, fiică de aristocrat – tatăl său, Paul Aron, ales de două ori senator în Parlamentul României Mari–, care este arestată împreună cu soțul și tatăl ei într-o noapte, și care își vede toată fericirea de până atunci spulberată, într-o clipită, de brutala cizmă bolșevică.  Aceasta, împreună cu fiul ei de 4 ani și jumătate, Mihăiță, este urcată într-un tren și abandonată în mijlocul pustietății într-un loc necunoscut, pradă frigului și animalelor sălbatice, obligată să trăiască ruptă de lume, fără identitate, interzicându-i-se să ia legătura cu alți oameni, amenințată fiind că dacă va îndrăzni să facă altfel va putrezi în închisoare, iar copilul îi va fi trimis la orfelinat.

De aici încolo suntem martori la povestea supraviețuirii acestei femei, care luptă până la ultima suflare pentru a-și pune copilul la adăpost și a face față unui destin vitreg, având drept unică sursă de curaj credința în Dumnezeu și amintirile dragostei familiale.

Structurat pe patru capitole, armonios construite, romanul prezintă, stadial, asemeni unui manual de istorie adevărată, nu contrafăcută, grozăviile prin care erau obligați să treacă toți cei care refuzau să pactizeze cu noul regim. Suntem martori la evenimente-borne negre ale acelei perioade: colectivizarea forțată, deportările din Bărăgan ori crearea odiosului canal al morții, Canalul Dunăre-Marea Neagră, loc de eliminare a fostei clasei politice românești, a elitelor intelectuale, unde sfârșeau oponenții regimului instaurat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu precădere, capitolul „Cunoștință cu noua ideologie”, excelent armonizat, scoate la iveală adevărate pagini de istorie care, îmbrăcate abil în veșmântul ficțional, concură la crearea unei proze realiste, cu detalii de ficțiune istorică. Cei mai tineri dintre cititori vor lua cunoștință cu realități precum comitetul revoluționar, programul partidului pentru transformarea socialistă a țării pentru fericirea omului pe pământ, după modelul prietenului mai mare de la Răsărit, Uniunea Sovietică. În oficiosul partidului, Scânteia, apar realizări excepționale ale eroilor muncii socialiste din fermele de stat (cele create după anihilarea micii proprietăți, care, se știe, reprezentau o amenințare la adresa structurilor socialiste nou introduse la sate) care duc zootehnia socialistă pe cele mai înalte culmi. Totul se întâmplă conform unui plan foarte bine stabilit, după ideologia Marilor Dascăli, sub umbrela atotcuprinzătoare a unui cuvânt de ordine care ajunge să capete străluciri luciferice: vigilența, cu scopul înaintării pe calea victoriei socialismului și comunismului.

Fără a dezveli mai mult din povestea scrisă admirabil de Cornel Nistea, este suficient să spunem că acesta, strunind cu pricepere ori cu elan bine temperat un condei plin de sevă, demască ororile petrecute în acele vremuri (la care unii, privesc, încă, nostalgici), recuperând scene de foarte tristă amintire din istoria noastră de popor aflat sub vremi. Iată-ne, cu acest roman, în fața unei povești care pare să aibă mult din atributele prozei autobiografice – Mihăiță, copilul de atunci, rememorează după 45 de ani nefastele întâmplări –, căci, nu-i așa, cine scrie se scrie, un tip de proză în perfect echilibru, în care elemente sobre ale epicului se împletesc armonios cu gingășia și finețea descrierilor.

Limbajul este bine pus în valoare, regionalismele reverberează graiul molcom și caracterul așezat al locuitorilor satului ardelean, dar regăsim și doze de limbaj ironic ori chiar licențios atunci când narațiunea și personajele o cer. Condeiul lui Cornel Nistea este asemeni penelului unui pictor: când năvalnic, împrăștiind tușe în culori tăioase, dure, când blând și misterios, oglindind difuz realități fragile, adevărate bijuterii compoziționale. Scriitor empatic, Cornel Nistea descrie destine, analizează cu acribie stările sufletești ale personajelor sale, dar și procesele lor de conștiință.

Condamnați să trăiască ni se revelează drept un roman original, de un epic dens și foarte bine nuanțat, în care scriitorul își duce la bun sfârșit misiunea de păstrător și transmițător al memoriei. Un adevărat semnal de alarmă – tras de un vajnic luptător al condeiului–, ce se potrivește cum nu se poate mai bine vremurilor actuale când, se pare, istoria se vrea uitată mult mai repede decât ar trebui.

[1] Cornel Nistea, Condamnați să trăiască, Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2024, 242 p.

[2] https://www.viataromaneasca.eu/revista/2023/03/cornel-nistea-transmitator-de-memorie