LECTURI PARALELE
Emilia Poenaru Moldovan
poetă, prozatoare
„Visătoare de meserie”
Ana Herța, o tânără scriitoare cu trei volume la activ (De nerostit, poezie, 2021, Copilăria mea, proză, 2021, Visătoare prin vremi, poezie, 2022) și un prestigios Premiu de debut al Uniunii Scriitorilor din România, care o propulsează direct în rândurile acesteia, publică în acest final de an 2024 la Editura Limes, cel de-al treilea volum de poezii, Poeme de lut[1], o carte cu două părți, Șotron și Tandrețuri, cu texte însoțitoare pe coperta patru semnate de scriitorii Constantina Raveca Buleu și Mircea Petean și cu unsprezece ilustrații de Laura Poantă (care semnează și coperta).
Dacă am fi tentați să întrebăm de ce unsprezece, răspunsul e chiar în primul poem din volum: „era 11 martie 1989/ sâmbătă dimineața, ora 5:00/ când mama a murit prima dată.” (11 martie 1989, pag. 7) – data nașterii poetei, care e obsedată de acest număr. Nu știm ce alte lucruri mai face poeta zilnic de unsprezece ori, dar e sigur, după propria mărturisire că citește câte unsprezece poeme ale poeților consacrați din timpurile mai vechi și moderne, incluzând aici și colegi de generație și de filială. Ana Herța are îndrăzneala de-a fi ea însăși, tocmai pentru că este în contact permanent și de multă vreme cu ceea ce se scrie azi în literatura română (Ana Herța are îndrăzneala, poate și din lipsa contactului prea strâns cu lirica la modă, de a fi ea însăși – scria Horia Gârbea despre debutul ei), asimilând eventualele influențe în articulațiile unei gândiri de o extremă mobilitate și adâncime.
Poeta, având o tinerețe de o genuină efervescență, prezintă poezia ca un mod de a crea un univers privilegiat în care au loc lutul primordial, copilăria, satul, iubirea, moartea, nu neapărat în această ordine. Ea se întoarce la lut nu ca la o origine de care nu se poate rupe, ci ca la o materie primă lirică: „Tu ești poemul din lut/ pe care-l scriam cu bățul/ în spatele casei copilăriei mele.” (Poemul de lut, pag. 38).
Așa cum remarca și Irina Petraș la lansarea volumului poetei, Ana Herța nu se preface că reînvie viața de la țară, ci aceasta este mereu cu ea: „pe aceeași bancă stau câteodată la sfat/ cu toți bătrânii care nu au ieșit vreodată din sat/ stau, le privesc mâinile și îi ascult/ la umbra părului de foarte multă vreme tăiat”(Călătorie în jurul lumii, pag. 31).
Străbunicii, bunicii, părinții din satul și din copilăria poetei o însoțesc în ceremoniile ei de modelare a energiei latente, interioare care se strecoară în povestea spusă în poeme: „De amiază/ străbunica Victoria mă culca pe pământ/ cu o pală de fân sub trupul firav – /flori trecute prea devreme prin moarte - /.../ după decenii/ din când în când mă întind cu ochii spre soare/ iar florile îmi povestesc cum este lumea de dincolo” (Victoria, pag. 8) sau „Străbunicul s-a dus în luna lui cireșar/.../ la mult timp de la acea plecare moartea îmi întoarce/ favoarea/ se joacă cu mine/ dezbrăcată/ și devine cu fiecare an din ce în ce mai ușor de găsit” și de asemenea îi servesc ca motive de afirmare a valențelor estetice ale morții. Lumea de dincolo, lumea cealaltă („totuși, nu aveți o carte poștală pentru lumea cealaltă” – Trei ani am urât ploaia, pag. 11) sau („dar eu îmi continui mersul repezit/ prin pădurea de mesteceni tăcuți/ nu știu ei pesemne, că din când în când/ vine cineva de pe lumea cealaltă/ și-mi sare bucuros în brațe” - Împărțire, pag. 19) sunt toposuri, care, departe de a provoca înfricoșare, sunt discret întrețesute cu firele vieții și ale dragostei, făcând existența suportabilă.
Eul liric se ferește de lamentații, de patetisme inutile, chiar dacă în discursul poetic apar mici protuberanțe ale unor suferințe reale, frământări ale unei magme (a se citi lut) sufletești din care acesta a apărut. Ne referim în primul rând la acele daddy issues pe care se pare că le scot la iveală aproape toate poetele tinere, mai mult sau mai puțin inventate. La Ana Herța totul e veritabil și de o simplitate zguduitoare: „haide tată, strânge apa din mare/ într-o cană de tablă/ și limpezește-mi părul/ ca înaintea plecării tale/ căci de-atunci n-am mai știut să fiu copil vreodată”(Îndreptar pentru tata, pag. 20). Plecarea tatălui, asociată morții, influențează decisiv afectele care impregnează poezia: „Voi merge la târg și-mi voi cumpăra un tată/ va fi bun și blând/ cu mâinile pe alocuri crăpate/ atinse de vânt/ seara mă va așeza pe umeri și-mi va arăta acoperișul lumii/ de pe care voi privi în voie/ stelele murind”. (La târg, pag. 25)
„Temelia neliniștilor mele” (Globuri, pag. 16) se extinde și asupra mamei care, crede poeta, și-ar fi dorit o altă viață, nu cea din copilăria ei: „pe pulpele tale cărnoase stăteau să curgă/ lacrimile tuturor femeilor din neam” și nu-și poate închipui că pe mama ei n-o poate salva frumusețea, așa cum a descoperit ea însăși prin sublimarea durerii în poezie pură: „mamă/ de ce frumusețea nu te-a vindecat?” (Mamă, pag. 14)
Viața, ca un joc de șotron „jucat mereu cu o piatră crăpată în buzunar” continuă în universul citadin al instanței poetice, care păstrează, transfigurate, toate alcătuirile de lut, urmele satului copilăriei (cuprinzând și mormintele): „Mi-am lăsat satul în urmă/ locul unde îmi afundam picioarele goale/ să-mi crească iarbă din tălpi/ am privit de multe ori peste umăr/ și peste dealuri/ cărările de acum mă vor căuta/ cu fiecare moarte/... / uneori, noaptea, ies prin oraș/ în buzunar doar cu luna/ răscolesc fiecare clădire/ și caut în zadar/ mărul sub care adormeam”.(Urme, pag. 32)
Dragostea, locuitoare a universului privilegiat amintit mai sus, își extinde, la maturitatea poetei, puterea, dar nu până la intensitatea de catharsis: „am crezut că moartea devine o lentilă/ în fața dragostei” (Frica de întuneric, pag. 37). Lutul atârnă greu încă, invadând cu nervurile lui pietrificate modul de existență a eului poetic, bazată pe sensibilitate și reflecție: „În noaptea aceea de iarnă/ l-am căutat cu ghearele pe tata în tine -/ visătoare de meserie cu/ câteva amintiri strânse într-o pungă jerpelită”. (Tandrețuri, pag. 57)
„Frisonul elegiac, meditativ” (Adrian Popescu) care străbate toate poemele din volum este și acesta unul natural, netrucat, ceea ce face din Ana Herța, „visătoare de meserie”, poeta care a confirmat debutul excepțional ce i-a adus premiul Uniunii Scriitorilor, una din vocile lirice de luat serios în seamă în peisajul literar românesc actual.
[1] Ana Herța, Poeme de lut, Editura Limes, 2024