LECTURI PARALELE

Liviu Franga
eseist, traducător

O nouă artă indecantabilă, sinestezică

Cultura literelor românești contemporane a deschis, în 2024, un capitol aproape inexistent până acum, editorial vorbind. Cea care l-a inaugurat, efectiv, a fost noua carte a profesorului, scriitorului și pictorului-grafician Ion Codrescu, semnificativ, dar și modest intitulată Pagini de haibun / Haibun Pages.[1]

Poezia și proza românească din spațiul contemporan își sunt, cum lesne se poate observa de la o primă și simplă vedere, sieși suficiente. Cuvântul se deschide spre imaginar doar prin el însuși, oferind numai sugestii policrome sau simfonico-muzicale. Ficțiunea literară nu se lasă convertită în alte universuri ficționale non-literare, pentru că – fatalitate sau nu? – poezia, proza, textul dramatic își asumă, complet și integral, condiția de artă a cuvântului: rostit (inclusiv interior, mut) și scris.

O carte precum Pagini de haibun / Haibun Pages face istorie în câmpul literelor românești de astăzi, anunțată deja de cealaltă carte a lui Ion Codrescu, apărută în anul 2023 tot la Eikon, Epistole către Ovidiu (și ea, o ediție bilingvă). Face istorie, pentru că deschide, așa cum spuneam, un capitol – deci, un drum – nou în atât de frecventatul, bogatul și polimorful spațiu literar românesc contemporan.

În cuvântul, pe temeiul căruia se înalță întregul edificiu al cărții, se con-substanțializează forțele înmănuncheate ale unei arte sinestezice care aduce împreună penetranța imaginativă a poeziei, simbolistica infinit deschisă a picturii și volutele în cascade sonore ale muzicii. Un cuvânt trivalent prin cele trei dimensiuni fundamentale ale sale – cea semantică, cea vizuală și cea muzicală – naște un text de o frumusețe indecantabilă, pentru că este produsul unei sinteze sinestezice.

Cartea de azi a lui Ion Codrescu este, așadar, una totală. Ea aspiră spre integralitatea absolută a sintezei artistice, cuvântul fiecărui text construind un sens global, deschizând o panoramă interioară, totodată adâncă și vastă, rostogolind în cavalcade sonore ritmuri și tempo-uri altminteri ascunse.

Pagini de haibun scriu un capitol nou de literatură română contemporană nu pentru că aclimatizează în câmpul literelor românești un produs bio-climatic extrem-oriental, în speță japonez (cum s-a întâmplat, de pildă, la propriu vorbind, cu flora sau vegetația niponă: trandafirul, cireșul sau arțarul japonez, de pildă, și-au găsit la noi o a doua patrie primitoare), ci pentru că aduc un timbru cu totul nou în poezia și proza română de azi și, dacă ne uităm bine, și de ieri și de oricând. 

Proza haibun-ului autorului român – care pornește, evident, de la modelul nipon asumat – naște poezia unui haiku distilat în esențele celor 17 tradiționale silabe, dar, la Codrescu, proza naște poezie și dincolo de haiku și de limitele sale impuse. Proza este, deci, poezie. Iată două mostre.

Să ascultăm, mai întâi, următorul flux sonor-imagistic:

izvor izolat –

vocea apei

printre pietre[2]

Și, apoi, pe următorul, din același text:

Adiere de vânt. Vârfurile copacilor

se leagănă. Mireasma pădurii

devine mai puternică.[3]

Dacă am ignora sau aboli regula celor 17 silabe și, necitind, doar ascultând, nu am vizualiza cele două mici texte (al doilea fiind nu doar un extras), ce diferență am putea sesiza între ele? Despre care dintre ele am spune că este un haiku și despre care am spune că nu este?

Poezia naște proză, proza se vădește a fi o poezie eliberată de corsajul metrico-silabic, textul se deschide liber spre imagini văzute mental și, de aici, către pulsiuni muzicale. Prin doar câteva exemple, lăsăm cititorul-ascultător să încerce a decanta între diverșii stimuli estetici: sens, imagine, sunet.

după aversă

parfumul florilor de salcâm

până departe[4]

fiecare

strop

ia

cu

el

din

țurțure

lumina

lunii[5]

chiar

.       prin

.             ceață

.                     lumina

.                              își găsește

.                                             drumul –

.                                                         clopotul

.                                                                   vechiului

.                                                                                templu[6]

O artă complexă, poli- și sin-estezică.

O artă nouă, indecantabilă.

Iată ce capitol, extrem de rar frecventat, dacă nu chiar, practic, necunoscut literaturii române de azi deschide cartea lui Ion Codrescu.

[1] Eikon, 2024 (cu o prefață a autorului, Drumul meu spre haibun / My Way to Haibun, o a doua Prefaţă / Preface, aparținând lui Rich Youmans, un Cuvânt înainte / Foreword semnat de Itō Isao și o Postfață / Postface purtând semnătura lui Liviu Franga).

[2]  Mesteacănul, p. 125.

[3] Ibidem.

[4] Profesorul, p. 111.

[5] Grădina Ryōan-ji, p. 118. Se remarcă dispunerea vizuală, mimetică, a cuvintelor, în formă de țurțure.

[6]  Templul din munți, p. 131.