PRO MUSICA
Călin Chendea
redactor al revistei Arca
Universul muzical Aitor Castells – o mare de emoții
Aitor Castells este un muzician complex care pare să fi ales cu bună știință o cale discretă, în care plăcerea imensă de a compune, de a produce și de a cânta, primează în fața vizibilității comerciale. Chitarist, vocalist, compozitor și producător spaniol din zona folk-popului alternativ, Castells e o figură misterioasă a muzicii de azi. Până în prezent, niciunul dintre albumele sale – inclusiv cel mai recent, Days Later (lansat la data de 2 mai 2025), nu a fost imprimat pe suport fizic. Muzica sa este disponibilă doar în format online, pe platformele de streaming. Fără sprijinul vreunei case de discuri, dar și la adăpostul vreunei posibile direcții muzicale impuse. Mai frapant, muzicianul spaniol nu pare să beneficieze de vreo recenzie publicată în presa muzicală online, oricât de cuprinzătoare pare să fie aceasta. Mai mult, versurile pieselor sale – deși joacă un rol important în arhitectura emoțională a cântecelor – nu sunt disponibile nicăieri online. Aitor Castells își păstrează astfel lirica în spațiul strict sonor, ca o invitație la o ascultare atentă, nemediatizată. În afara muzicii, artistul a publicat poeme și aforisme, semn că expresia lui creativă nu se limitează la sunet, ci se extinde și în planul reflecției scrise.
Days Later este, așadar, un album care vine din colțul tăcut al lumii digitale, dar care merită ascultat cu toată deschiderea pe care o avem pentru muzica autentică, produsă cu talent și sinceritate.
Sea Tale e prima piesă din playlist-ul albumului. Câteva acorduri disonante de violoncel premerg un sound modern, dar elegant, al unui pop-rock cinematic.
Textura sonoră îmi aduce aminte de piesele cu vibe relaxat și subtil melancolic ale lui Mark Knopfler, acea combinație fericită dintre rafinamentul instrumental și sinceritatea narativă. Ritmul vibrant este susținut de pulsațiile bine dozate ale tobelor, care nu copleșesc, ci dau stabilitate întregii arhitecturi sonore.
Soloul chitarei electrice este unul dintre punctele de forță. Nu strigă, nu epatează, ci vine elegant, cu o energie ridicată, fără a rupe delicatețea ansamblului.
În fundal, orchestra de coarde se insinuează discret, ca un voal sonor care învăluie cu delicatețe registrul emoțional al piesei. Nu se impune, ci îmbracă spațiile dintre note, așa cum marea umple fisurile dintre stânci.
Vocea lui Aitor Castells este fără îndoială centrul de greutate al piesei: caldă, ușor răgușită, cu o fragilitate bine dozată în pasajele vorbit-cântate (spoken-sung) și cu o forță reținută, dar pătrunzătoare, în momentele de maximă expresivitate. O voce ca o briză caldă, care, în amurgul unei zile, te mângâie ușor, povestindu-ți despre un drum interior.
„Ține doar de tine să decizi/ Și poți merge pe acel drum/ doar după ce închizi ochii”. E o invitație la introspecție. Adevărata călătorie începe când închizi ochii spre lume și îți deschizi privirea lăuntrică. Marea aici nu e o întindere de apă, ci una de emoții, vastă, instabilă, profundă.
Versurile vorbesc și despre dezamăgire, despre cum speranța inițială e adesea înlocuită de conformism. „Începem plini de speranță/ și totuși devenim reflexii ale unei lumi oarbe și amorțite.” E un avertisment subtil asupra pericolului amorțirii emoționale colective, a unei desensibilizări sau împietriri sufletești. Să evităm a cânta cântecul altora, și să ne alegem propria muzică interioară, chiar cu riscul de a greși. Trebuie să-ți alegi propriul cântec./ Trebuie doar să dai cu zarul,/ chiar și atunci când pare a fi o alegere greșită.
Pentru că vindecarea nu se află în siguranță, ci în risc. În cădere, urmată de ridicare. În a învața cu răbdare să o iei de la capăt cu curaj și cu inima deschisă.
Bumper Car este o expresivă baladă indie folk-rock, construită în jurul unei instrumentații minimalist-elegante, în care chitara acustică joacă rolul de ancoră emoțională. Ritmul lent, susținut de tobe discrete, oferă spațiu suflului melodic și invită ascultătorul într-un univers interior melancolic.
În prima parte a piesei, riff-urile scurte ale chitarei electrice adaugă nuanțe subtile, fără a tulbura atmosfera intimă. E o reținere deliberată în aranjamentul muzical, menită să scoată în evidență forța centrală a compoziției: vocea pasională a lui Aitor Castells.
Piesa capătă o nouă dimensiune în a doua sa parte, odată cu intervenția unui solo exploziv de chitară electrică. Acesta amplifică tensiunea emoțională ca o extensie firească a tumultului exprimat vocal. Soloul nu este doar un moment de virtuozitate tehnică, ci și un strigăt instrumental, o prelungire a glasului uman.
Vocea lui Castells are o fragilitate controlată: plânge, dar nu se frânge. Timbrul, pe alocuri ușor răgușit, nu este abraziv, ci catifelat. Vocile secundare, aproape himerice, sunt inserate subtil în mixul sonor, asemenea unor umbre emoționale care însoțesc solistul amplificând mesajul versurilor: senzația de vulnerabilitate și rezistență.
„Bumper Car” este, de fapt, o metaforă sonoră pentru coliziunile emoționale care ne rănesc, dar ne și conturează. Despre ciocniri interioare care lasă urme, dar din care se nasc adevăruri profunde. În simplitatea sa atent dozată, balada oferă o experiență cathartică, o mărturisire intimă, reușind să atingă ascultătorul nu prin grandoare, ci prin sinceritate, echilibru și rafinament emoțional.
Metafora „mașinuței tampon”, aparent ludică, este de fapt o imagine profund psihologică. Ea întruchipează mecanismul de apărare al unei inimi rănite, un mod jucăuș și inofensiv de a se ține departe de durere, punând iubirea la adăpostul „barelor de protecție”. „Ia-mă cu tine într-o plimbare/ în mașinuța ta tampon”. Autorul versurilor vrea să fie dus într-un loc secret, pe o „lună” – o lume aparte, liniștită și îndepărtată de întregul mapamond „du-mă pe luna ta,/ în locul tău secret”.
Vine totuși și o întrebare tăcută despre depresie, despre suferința reprimată, despre remediile fabricate chimic pentru a accede la pace sufletească, la fericire, surogate ale bucuriei autentice. „Spune-mi câte pastile sunt necesare/ ca să facă stelele să strălucească/ pe tavanul camerei tale?”
Așadar, în ciuda întunericului, se simte o prezență constantă a dorinței de a sta lângă celălalt, de a intra încet, cu delicatețe, în lumea lui. Un gest de iubire adevărată, nu agresiv, ci răbdător.
Screaming Underwater e o compoziție complexă, bine echilibrată. Într-o mare de sunet, vocea lui Aitor Castells pare suspendată între tăcere și disperare. „Screaming Underwater” e un strigăt înăbușit, o rugă trimisă prin ecouri fluide spre un cer care pare să nu răspundă. Cel puțin pe moment.
Instrumentația se strecoară lin, aproape timid, ca o rază de lumină filtrată prin valuri tulburi. Delay-urile atent dozate și reverberațiile prelungi creează o cameră acustică interioară, în care gândurile ascultătorului sunt amplificate, deformate, umanizate.
Piesa se deschide ca un jurnal sonor – minimalist la început, aproape fragil. Dar sub această aparență se simte tensiunea care pulsează: un progres lent și implacabil, o acumulare de emoție care explodează într-un climax pe cât de reținut, pe atât de cutremurător.
Vocea lui Aitor mi-a adus aminte de Porcupine Tree și la Steven Wilson. Ea pare mai degrabă gândită decât rostită, adică o voce interioară care se zbate să răzbată la suprafață.
„Screaming Underwater” este și o metaforă pentru alienare, pentru acea stare în care spui totul, dar nu ești auzit. În care tu te agiți, iar lumea vede doar liniștea de la suprafață.
Dincolo de stilul alternativ/ latin-rock, piesa respiră și aerul rar al progressive rock-ului modern – acolo unde forma nu este dictată de refren, ci de transformarea trăirii. E un cântec care nu se ascultă, ci se trăiește în tăcere, cu ochii închiși și inima ușor înfrigurată. Un cântec care nu se termină, ci se dizolvă – ca un ultim geamăt sub apă.
Metafora țipătului sub apă este remarcabilă: ea exprimă disperarea mută, reprimarea emoțională și nevoia profundă de a fi auzit fără a fi expus, fără a te vulnerabiliza. Această nevoie apare ca urmare a unui compromis existențial, atât de frecvent în viețile celor care s-au confruntat cu lipsa validării autentice. Este o consecință directă a unei societăți în care valoarea este confundată cu imaginea, iar autenticitatea devine o povară: „ești dispus să devii/ oricine altcineva în afară de tine, doar ca să fii «cineva»”
Vindecarea devine posibilă atunci când vocea unui prieten, a unui terapeut sau chiar a sinelui profund reușește, în cele din urmă, să străpungă zidul apărării: „Îmi place cine ești./ Aș vrea să te vezi prin ochii mei.”
În esență, versurile devin o poezie a vindecării tăcute. Despre prăbușiri, despre tăceri sau țipete mute. Și despre cum, într-un târziu, poți începe să te regăsești, prin curaj, prin acceptare și printr‑o privire autentică îndreptată , de data aceasta, spre interior.
Albumul conține și o piesă cu nume de fată, compusă evident pentru ea, pentru Veronique. Este o baladă delicată, ce pornește cu un aer de folk clasic, construită pe sunetul cald al chitarei clasice, ce țese întreaga textură a piesei.
Când bateria intră cu pulsații discrete, dar constante, melodia capătă un ritm optimist, aproape radiant. Chitara electrică se alătură și ea, aducând eleganță și intensitate. Soloul acesteia, rafinat și expresiv, amintește de blues-rock-ul lui Eric Clapton, cu inflexiuni emoționale și controlate.
Vocea lui Aitor, ușor gravă dar catifelată, transmite o adresare sinceră către o persoană dragă, o mângâiere transpusă în cuvinte și sunete. Intensitatea emoțională crește firesc, fără a aluneca în patetism.
Veronique apare aici ca un suflet înstrăinat de sine, „atât de departe de centrul ființei sale”. Captivă în propria sa voce critică și în traume care îi subminează încrederea („demonii care te vorbesc pe la spate”), este îndemnată să-și regăsească lumina interioară: „focul naște atâta miracol încât e imposibil să nu îl vezi”.
Vocea care îi vorbește alternează între protecție și provocare: „așteaptă, să nu arzi prea repede” – sfat pentru o ființă fragilă, care riscă să se consume în propria neliniște – și o invitație la curaj: „pornește grabnic… în cele din urmă sunt multe lucruri de aflat”.
Remarcabilă e și o mică dojană: „De fiecare dată îți zugrăvești pereții în altă culoare/ Dar mereu te răzgândești”. La prima vedere e un gest aparent capricios, poate chiar banal, dorința de a schimba, de a colora mereu altfel propriul spațiu exterior. E ca un ritual repetitiv prin care cineva încearcă să își exprime neliniștea sau dorința de transformare, dar fără să își asume adevărata provocare – schimbarea interioară. Zugrăvirea pereților devine o formă de evitare, un mod de a da impresia că ceva se mișcă, când de fapt în adânc, totul rămâne la fel. Cu toții avem tendința să căutăm să reparăm prin gesturi vizibile ceea ce necesită practic o vindecare la nivel sufletesc. Și ne răzgândim, pentru că nicio culoare nu poate ascunde neliniștea sinelui nostru.
Veronique este, în esență, un poem muzical despre fragilitate, răbdare și despre privirea celui care știe să iubească fără constrângeri. El i se adresează cu o răbdare și o tandrețe coheniană, ca un Leonard vorbind cu Marianne, încercând să îi mângâie neliniștea, fără a-i forța ritmul: „.. eu întotdeauna am fost al tău Leonard/ Veronique, tu vei fi a mea Marianne[1].
Piesa Away începe cu câteva acorduri melodioase de chitară clasică, care ne introduc imediat într-o atmosferă intimă și caldă. În scurt timp, un riff plăcut de chitară electrică se insinuează repetitiv, ca o temă principală simplă dar memorabilă, pe care se sprijină întreaga piesă.
Ritmul este moderat, de pop-rock, susținut de bătăile moi și ritmice ale tobelor, care aduc o mare doză de vibrații pozitive. Întregul sound este, așa cum ne-a obișnuit Aitor, foarte bine produs – echilibrat, aerisit, cu detalii subtile, perfect pliate pe calitățile sale vocale.
Away este piesa de pe album în care muzicianul spaniol își etalează poate cel mai convingător calitățile de tenor liric, prin modul echilibrat în care abordează atât pasajele medii, cât și pe cele acute, reușind totodată să păstreze intensitatea emoțională.
Versurile sunt un tablou al unei crize relaționale și de identitate. Egoul autorului se vede pe sine ca pe cineva incapabil să mai susțină și continue relația. Istovit de lupta cu propriile voci interioare („glasurile tristeții și îndoielii”), care îl secătuiesc, acesta nu mai găsește sensul iubirii („basmul nostru se stinge”) și își pierde treptat respectul și stima de sine („mă privesc în oglindă și îl disprețuiesc pe cel care mă privește înapoi”).
Foarte puternică este și tema rușinii și a sentimentului de inadecvare: „credeam că pot să arăt lumii că sunt într-un fel în care de fapt nu pot fi”.
În același timp, versurile transmit empatie față de parteneră („mă doare să te văd că suferi”, „durerea pe care nu o meriți”), ceea ce arată că despărțirea nu vine din răceală sau lipsă de iubire, ci din neputința de a gestiona propriile slăbiciuni și greutățile inerente unei relații – din incapacitatea de a se jertfi pentru celălalt și de a dărui fără a aștepta nimic în schimb.
Mai mult, protagonistul conștientizează că e pe cale să se întoarcă înapoi, într-un neant psihologic, poate chiar într-o lungă și apăsătoare stare depresivă: „acolo unde merg eu nu există cunoaștere”.
Este un text vulnerabil și curajos, care arată cum iubirea poate fi sacrificată nu pentru că dispare, ci pentru că cel care o oferă simte că nu mai are forța să înfrunte durerile inevitabile ce vin la pachet cu bucuriile. E vorba de acele mici disconforturi, aparent banale, aduse de interacțiunea cu celălalt, ce pot fi percepute, paradoxal, drept cele mai dificile și mai greu de suportat.
Imaginea care însoțește albumul pe platformele de streaming pare să fie concepută în prelungirea piesei Away. E vorba de o grafică, un desen în creion care înfățișează o siluetă feminină ce îmbrățișează un contur masculin aflat în dezintegrare, risipit de un stol de păsări. Îmbrățișarea și destrămarea se întrepătrund, iar păsările devin simbolul eliberării, dar și al inevitabilei pierderi. Este o metaforă vizuală a ceea ce Away povestește în sunete și versuri – că iubirea rămâne, chiar și atunci când noi cedăm sub greutatea propriilor frici și neputințe.
Piesa omonimă, Days Later, e o altă compoziție elaborată a albumului, cu sonorități complexe, specifice progressive rockului modern. Arhitectura instrumentală, rafinată și stratificată, precum și timbrul melodios, deosebit de plăcut și liniștitor al vocii lui Aitor, m-au dus bine cu gândul la universul sonor al lui Steven Wilson, cu precădere la albumul său Hand. Cannot. Erase.
Pulsațiile molcome ale tobelor, într-o țesătură bine definită și colorată, deschid piesa. Aproape instantaneu, un saxofon sopran își face simțită prezența cu un motiv muzical amplu și expresiv, ridicat apoi la rang de laitmotiv de chitara electrică.
Versurile surprind conflictul dintre ideal și realitate și o împăcare cu imperfecțiunile umane, tocmai surprinse pe tărâmul cel mai fragil și frumos, iubirea. E foarte inspirată invocarea miturilor romantice – acele basme din copilărie sau acele filme hollywoodiene și melodii siropoase ultradifuzate, care ne-au „învățat” că iubirea adevărată ar fi o stare continuă de fericire și armonie perfectă.
„Dar ceea ce am crezut că știm/ am împrumutat de fapt din filme, cântece și basme...”
Ni s-a insuflat astfel ideea că doi oameni care se iubesc vor „trăi fericiți până la adânci bătrâneți”. Astfel de așteptări sunt foarte periculoase. Pun o mare presiune pe relație, și nu ne pregătesc deloc pentru momentele inevitabile de criză.
Ceea ce trăim atunci când se naște pasiunea reciprocă, e într-adevăr magic și are o intensitate care ne face să credem că va dura la nesfârșit
Pe măsura trecerii timpului însă, această intesitate se estompează într-un mod firesc. Dacă cei doi nu reușesc să accepte această transformare, dacă rămân prizonieri ai miturilor, riscă să piardă tot ceea ce au construit.
O iubire matură cere dăruire necondiționată, sacrificiu, empatie, curaj, răbdare. Pentru că odată ce „furtunile care ne răvășesc” lovesc cu adevărat, iluziile împrumutate din basme se destramă. Aici apare însă și frumusețea născută din depășirea momentelor de criză: „nu e sfârșitul lumii/ e doar începutul”. E începutul unei iubiri mai profunde, mai asumate, mai conștiente, care nu se mai hrănește din idealuri false, ci din adevăr și vulnerabilitate.
Blândețea, compasiunea și tandrețea se păstrează totuși intacte, în ciuda acestei treziri la realitate: „tu îmi ești atât de dragă”, „niciodată nu a venit la mine o ispită mai dulce ca dragostea ta”. Toate astea arată că luciditatea nu anulează iubirea, ci o purifică.
Confruntarea cu realitatea nu este sfârșitul poveștii de iubire, ci adevăratul început al unei relații între două ființe imperfecte, dar hotărâte să se descopere și să se regăsească una pe cealaltă, într-un proces de învățare continuă. Pentru că iubirea nu doar se simte, ci se și învață.
Finalul piesei culminează cu un solo lung de chitară electrică, care, susținut de tobele discrete, rămase ca un ison în fundal, propulsează ascultătorul într-o veritabilă călătorie sonoră. Este un final cinematografic, cu un crescendo elegant, dar reținut, ce lasă impresia unei povești care continuă dincolo de ultimele acorduri.
Albumul Days Later poate fi interpretat ca un jurnal scris cu sunete, o confesiune tandră și curajoasă despre ce înseamnă a trăi autentic, cu toate rănile și frumusețile care însoțesc acest drum. Compozițiile lui Aitor Castells se așază ca o briză ce mângâie și zguduie deopotrivă, chemându-ne să închidem ochii și să ascultăm nu doar melodiile și versurile, ci și ecoul propriilor noastre emoții. Days Later reușește să creeze un univers intim, în care sinceritatea emoțională primează asupra oricărei tentații comerciale, iar muzica devine un spațiu sigur pentru introspecție, vindecare și regăsire. Days Later ne amintește că în ciuda căderilor inerente, drumul spre sine și spre celălalt merită mereu parcurs.
P.S. Recent, într-un reel publicat pe contul său de Facebook, Aitor Castells a anunțat că în octombrie 2025 urmează să lanseze albumul Salvaría el Fuego, cu melodii în limba spaniolă, la @bigden.records. Muzicianul spaniol își continuă astfel căutarea frumosului într-o lume care, prea ocupată cu zgomotul și graba ei, uită adesea să-l mai vadă sau să-l prețuiască.
[1] O aluzie explicită la „Leonard” și „Marianne” – cuplul legendar din viața și cântecele lui Leonard Cohen.