EDITORIAL

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca

Cultură și „lucrătorul în cultură”

Disociez între Cultură (scris cu majusculă) și divertisment cultural. Nu neg folosul celei de-a doua forme de consum și manifestare culturală, de regulă, ca să nu spun exclusiv, colectivă. E o nevoie organică a omului, o șansă de reîmprospătare interioară, psihică după un timp de consum energetic intens. De regulă divertismentul cultural se consumă instant și colectiv. Dai pe dinafară tot ce ai adunat toxic sau neplăcut într-un timp măsurat. Dar, ea, această formă zisă culturală este, mai întotdeauna și una de manipulare ascunsă, sub promisiunea niciodată explicită, a ștergerii cu buretele a unui stres acumulat. De exemplu după o săptămînă de lucru. Sau, de ce nu, la o sărbătoare religioasă mult așteptată. Sau la una privată a ta sau a familiei tale. Ceea ce mă îngrijorează este că „divertismentul cultural” a ajuns, și nu numai la noi, să substituie cu totul Cultura, cea care ne articulează valoric de cîteva mii de ani încoace. Chiar să o anihileze. Și încă, și asta e tare, cu o aroganță împinsă spre dispreț și agresivitate. La călcarea ei în picioare, „divertismentul cultural” a devenit, treptat-treptat, și un instrument politic plăcut celor care îl organizează, în momente nu doar electorale, ci și de promovare personală ca lideri locali sau centrali. O fac pe față sau din umbră. „Divertismentul” traduce, prin starea de ebrietate emoțională colectivă, idei fără succes altfel propuse. Adică pe șleau.

Cultura, în schimb, tot mai rară, se adresează omului în starea sa reflexivă și empatică emoțional și estetic, nu unei colectivități instant consumatoare. Cultura creează întotdeauna ceva nou, nu imită, nu fură ceva deja creat. Ea își caută discret, de multe ori solitar, destinația în mintea și înțelegerea omului solitar și interogativ raportat la propria-i condiție și destin. Ea, Cultura, a născut noțiunea „omului de cultură”, una tot mai vetustă parcă astăzi. Dacă el n-a dispărut cu totul, în cărți autentice, dar cu tiraj umilitor, în reviste adevărate de cultură, dar care supraviețuiesc, vai de mama lor!, în arhive, biblioteci și colecții, atunci e oricum o specie rară, pe cale de dispariție. Rara avis! Să fim sinceri, întotdeauna condiția lui socială, a omului de cultură, era precară îndurînd disprețul și, nu o dată, suficiența celor avuți. Avuți în ambele înțelesuri: și material, și cu funcții de putere temporare sau eterne. Comuniștii îl numeau cu dezgust și amenințare elitist. Elitist era o înjurătură cu pedeapsă la purtător. Pedeapsa însemna excluderea elitistului din planul social și economic al establishmentului. I se mai spunea, cu dispreț, și apolitic, ceea ce nu însemna explicitarea corectă din DEX-ul limbii române despre înțelesul acestui cuvînt, ci, pur și simplu, „dușmănos”. Iar creația lui era clasată: „greu de înțeles de popor”, a unuia care trăia „într-un turn de fildeș”.

În lumea liberă, democrată de astăzi, condiția de singuratic, de ființă socială exterioară a „omului de cultură”, e parcă și mai transparentă. El strică, cu fumurile lui intelectuale și artistice, atît de personale, ordinea curată și eficientă a unei societăți desăvîrșit clădite. Ca atare va fi obnubilat (a cîștigat doar ceva: că nu mai e pedepsit social, politic). E doar substituit cu o nouă specie, surprinzătoare: lucrătorul în cultură. Unul calificat rigid social, docil și, mai ales, eficient în mecanismul subtil și folositor al întregului complex economic, social și politic. „Omul de cultură” este astăzi unul vetust, din vremuri apuse. E, domnule, vintage! Prestigiul lui public a dispărut, este acum aproape nul, tot mai rar receptat. E substituit, instant, de o forță de nimeni anticipată: Inteligența Artificială. Shakespeare, Cervantes, Dante, Dostoievski, Eminescu, păzea! Vremea voastră a cam apus. Vom avea un nou Hamlet, ca la carte, unul nou-nouț, poate la Casa Albă, un Don Quijote de la Mancha adaptat la ingenuități electronice ale zilei, un Dante cu un Infern aneantizat prin gîndirea woke, un Dostoievski în sfîrșit spășit, un Luceafărul eminescian adaptat la ultimele explorări cosmice cu oameni concreți, nu visători, ci reali, în carne și oase, chiar pe Luceafărul de dimineață.

În fine, toată viața m-am străduit să nu ajung și eu cumva această făcătură numită atît de neinspirat, „lucrător în cultură”. Ci să încerc cumva să creez, dacă pot, cultură. În plus, e prea tîrziu să mă întorc din drum. Experimentul puterii vechi, de dinainte de 1989, pentru mine, ca pentru atîția alții, numărabili totuși, a eșuat. Acum se repetă, iată, în alte haine, fascinînd sofisticat tînăra generație. Cred că e la fel de caduc precum a mai fost odată, în pofida mijloacelor digitale sofisticate. Și nu doar pentru că e prea tîrziu. Iar timpul crește-n urma mea, vorba poetului. Știți care.