CRONICA LITERARĂ
Radu Ciobanu
prozator, eseist
Cultul amintirii
Într-una dintre scrisorile trimise din Anglia nepoatei sale Monica, Pia Pillat își exprima admirația pentru familie, văzută ca un concept fundamental al coeziunii spiritelor atunci când au conștiința privilegiului de a fi împreună:
„Ce lucru ciudat e familia. E ca un univers alcătuit – în miniatură – din corpuri cereşti unice şi de sine stătătoare, fiecare cu lumea lui circumscrisă, atotcuprinzătoare în sfera personală şi […] complet unică, originală. Şi totuşi aceste corpuri puse împreună (sbl. RC) în cadrul unei familii, dezvoltă o extraordinară coeziune atât interioară, cât şi exterioară, păstrându-şi printr-un miracol fiecare anatomia şi o fizionomie total distinctivă.”[1]
Trebuie menționat însă că starea de a fi împreună, – deoarece poate fi și conflictuală – e o condiție necesară dar nu și suficientă pentru ca o familie să existe ca un miracol al coeziunii. Mai e nevoie și de comuniune, iar comuniunea familială e înainte de toate întemeiată pe sentimentul apartenenței și pe iubire. Mi-au fost suscitate aceste considerații de noul volum – Ion Pillat, Familia din vers[2] – dedicat de Carmen Brăgaru lui Ion Pillat, de data aceasta însă în fericită colaborare cu nepoata poetului, ultima descendentă a familiei, Monica Pillat, al cărei aport profund personalizat la realizarea volumului nu mai lasă nicio îndoială că iubirea este liantul care a asigurat întregii lor familii coeziunea, forţa morală şi frumuseţea spirituală grație cărora a răzbit nu doar în timp, ci și prin vitregiile unui răstimp al terorii și urii. O regăsim peste tot, iubirea, explicită sau difuză, de-a lungul abundentei și prodigioasei opere literare a membrilor săi, așa cum și Carmen Brăgaru o vede în cometariul d-sale: o veritabilă dinastie literară, unică în literatura română.
Am precizat mai sus că volumul de față este realizat de data aceasta în colaborare, deoarece personalitatea lui Ion Pillat se dovedește a fi preocuparea de o viață a doamnei Carmen Brăgaru, cercetătoare tenace, care i-a dedicat până la cartea de azi, două volume: Ion Pillat european în țara sa, român în Europa (2013) și Ion Pillat, Primele versuri. Poezii inedite și variante timpurii (2024). Ambele sunt exponențiale ca acribie în cercetare și expresie și au dobândit statură de fenomen într-o vreme a fușerelii și a rezolvărilor expeditive. Comentându-l la vremea sa pe cel de al doilea, l-am numit încă din titlu O performanță filologică[3]. Cu atât mai îndreptățit mi se pare, așadar, să recomand cititorului noul volum, Familia din vers, ca fiind O capodoperă filologică. Se recomandă astfel întâi ca aspect: o care-obiect artistic pe care nu l-ai mai lăsa din mână – cum Editura Spandugino ne-a obișnuit deja – succes absolut al artei tipografice: calitatea hârtiei, tehnoredactarea aerisită, permițând o lectură confortabilă, varietatea ilustrațiilor alternând cu textul – fotografii de familie cu valoare de document istoric și luminoase reproduceri din picturile Mariei Brateș-Pillat, soția poetului, una dintre ele ilustrând și eleganta supracopertă. Capodoperă apoi grație ingeniozității cu care cele două colaboratoare au conceput această, la urma urmei, antologie, reușind să evite o simplă, uscată înșiruire de texte, pentru a oferi, în schimb, o selecție tematică, inteligent comentată, cu relevarea unor nuanțe care, dispersate de-a lungul întregii opere a poetului Pater Familias, ar fi putut rămâne insesizabile la o lectură neavizată.
Textul inaugural al antologiei – Ion Pillat și cultul amintirii – semnat de doamna Monica Pillat, nu este o prefață în accepția comună a cuvântului, ci un eseu pe cât de concis pe atât de tulburător, deoarece Ion Pillat este bunicul pe care nepoata nu l‑a cunoscut, dar care, totuși, trăiește atât de viu în amintirea ei. De fapt citim niște subtile reflecții asupra modului în care se naște și se întreține – se cultivă! – amintirea ascendenților necunoscuți și totuși percepuți ca alcătuitori ai comuniunii familiale. Monica Pillat a trăit și încă trăiește fenomenul și reușește să identifice căile prin care amintirea devine comuniune cu cel pe care a apucat să-l venereze, deși nu l-a cunoscut. Întâi a fost bunica, Maria Brateș-Pillat. Încă din copilărie, de la ea a auzit Monica primele poezii ale bunicului. E greu de presupus cum le-a înțeles ea la vârsta aceea, cert e însă că a simțit intuitiv atmosfera lor și, la modul inefabil, au tulburat-o „îngândurările” din poemele pillatiene, generate de fatalitatea ireversibilului. De altfel, lectura în familie s-a perpetuat ca mod ideal de comuniune, după cum îmi mărturisea Monica Pillat în volumul-dialog Dincolo de așteptare, pe care l-am scris împreună[4]:
„Îmi aduc aminte de serile în care, la lumina lămpii de pe biroul tatălui său, [Dinu Pillat] ne citea mamei și mie, din cărțile lui iubite. Vocea lui caldă și melodioasă era acompaniată de gestul mâinii care dirija muzica poemelor [...] Lectura cu voce tare venea dintr-o tradiție a familiei, inițiată de bunicul meu, Ion Pillat, care obișnuia să citească apropiaților nu doar propriile poeme ci și din marea poezie a românilor și a lumii [...] Ascultându-l pe tata în acele seri de neuitat, aveam iluzia nemuririi, într-atât se amplificau dimensiunile secundei.”
Greu de imaginat că azi, în era funestă a tiktokurilor, s-ar mai cultiva o astfel de nobilă și eficientă cale de comuniune familială. În familia Pillat, ea a fost însă doar una, și dintre cele mai importante, căi prin care s-a instituit, ca de la sine, cultul amintirii. Au mai fost astfel poveștile, alcătuind o saga familială, venite dinspre ascendenții Monicăi, – bunica Maria, tatăl Dinu, mama Cornelia, mătușa Pia – și având același areal al desfășurării, de la Miorcani și Florica, până la actualul apartament de bloc bucureștean, în care au fost salvate obiectele-vestigii, încă active și cu o mare pondere în cultul amintirii. În familiile solidare, care nu și-au pierdut conștiința propriului trecut, însemnătatea obiectelor cu „sarcină mitică”, cum ar zice Lucian Blaga, e cunoscută de toți, cum se poate deduce și din aceleași scrisori ale Piei Pillat către Monica:
„Sunt sigură că în locurile unde au trăit, au iubit şi au fost împliniţi, cei ce pentru noi nu mai există continuă să dăinuiască şi după moarte. Nu numai în sufletele noastre, dar închişi între pereţii caselor lor, cuprinşi în lucrurile lor, invizibil, imponderabil, răspândiţi ca un parfum [...] Cu privire la răsfrângerea fiinţelor în lucrurile lor, eu cred că şi un obiect purtat şi iubit de cineva îi conţine esenţa, într-un fel, ca şi cum s-ar vrea o osmoză între om şi obiect.”[5]
Eseul acesta cu care Monica Pillat deschide antologia Familia din vers începe cu amintirea, vie încă din copilăria ei, a biroului bunicului care trăiește prin obiectele evocate acum printr-o fastuoasă enumerare:
„...dulapul breton, cu încrustații fine, cadou de nuntă de la părinții lui, două farfurii ornate cu pești roșii, atârnau de o parte și de alta a unei icoane pe sticlă, aburită de tristețea Maicii Domnului, cu Isus pe cruce, în fundal, o căprioară de porțelan, cu urechea spartă, caravela în miniatură a lui Columb, așezată pe grațioasa bibliotecă de la fereastră...”
și așa mai departe, obiecte de artă în melanj cu kitschuri duioase, care duc în final la mărturisirea unor misterioase trăiri:
„...toate îmi trezeau în suflet, încă din copilărie, jindul după o vreme netrăită, ale cărei ecouri mă străbăteau, însă, continuu.”
Dincolo de toate acestea, însă, dovada cea mai elocventă a comuniunii familiale sunt poeziile pe care Ion Pillat le-a dedicat Piei și lui Dinu. E vorba de niște manuscrise, adică, aici, poeme copiate „de mână”, ca niște plachete de sine stătătoare, alcătuite cu o evidentă grijă pentru aspectul estetic. Nu pentru caligrafie, pe care Ion Pillat oricum o deprinsese încă de pe vremea când caligrafia era „materie” școlară obligatorie, ci pentru ceea ce Monica Pillat observă a fi
„...rolul esențial al calofiliei care, pe de o parte, ne ajută azi să înțelegem mai bine opțiunea poetului pentru un stil de viață sublimat în artă, iar pe de alta, se constituie într-o armă civilizatoare a omului de cultură în lupta împotriva barbariei și a haosului.”
Anticipând interesul pe care l-ar suscita editarea într‑un volum a celor două manuscrise, Monica Pillat și Carmen Brăgaru au convenit că ideea „familiei în vers” n-ar fi deplină dacă volumul nu s-ar deschide cu o selecție a poeziilor dedicate de Ion Pillat soției Maria, „tovarășa mea de viață și de artă”, împreună cu care au alcătuit o întrepătrundere osmotică și complementară de talente. La acestea s-a adăugat apoi buna idee de a încheia antologia cu o selecție a poemelor care și-au dobândit celebritatea, dedicate de Ion Pillat ascendenților și propriei copilării. Astfel, scrie în preambulul său Monica Pillat,
„Până la urmă, prezenta antologie s-a structurat într-un cvartet menit să ofere cititorului de azi accesul la universul afectiv domestic al unui poet care a ținut să sustragă ireversibilului și să păstreze în scris tot ceea ce a iubit mai mult pe lume.”
Eseul Monicăi Pillat e urmat de un Argument editorial, semnat de Carmen Brăgaru. După titlu ne-am fi așteptat la un text mai „tehnic”, dar cine e familiarizat cu stilul autoarei știe că talentul ei literar îmbogățește un text, oricât de arid, cu valențe eseistice ce țin de problematizare și expresivitate. Și, într-adevăr, comentariul său pornește de la mărturisirea fascinației cu care a urmărit cum, în poezia lui Ion Pillat, tot ceea ce e intim, personal devine evanescent și se sublimează în „universal și general uman.” De aici presupunerea că fenomenul ilustrează discreția funciară a unui „suflet aristocrat”. Cu atât mai mult o surprinde curajul cu care, împreună cu Monica Pillat, s-au încumetat să alcătuiască această antologie care parcurge, de fapt, „drumul invers” printr-o tentativă de a convoca „familia din vers”, inițiativă echivalentă cu devoalarea fondului intim, privat, disimulat de poet în versurile sale. În „argumentul editorial”, Carmen Brăgaru detaliază profesional modul în care a procedat la includerea celor patru secțiuni, care sunt ele însele niște mini-antologii, în antologia finală, Familia din vers, fără ca poeziile să se repete și urmând, orientativ, un fir cronologic, evident mai ales prin nota de subsol care însoțește fiecare titlu. Aceste note de subsol, impuse de nemaipomenita acribie a spiritului detectivistic, configurat în timp, pe terenul profesionist al cercetătoarei, fac parte dintre acele performanțe filologice de care, cu zisa cronicarului, „să sparie gândul”. Cu modestie, dar ca pe ceva firesc, de la sine înțeles, Carmen Brăgaru menționează:
„Pentru că majoritatea poeziilor din prezenta antologie au suferit, de la bruioane și ciorne la manuscrise consecutive, schimbări interesante de titlu și arondări versatile în ciclurile și volumele antume, ni s-a părut benefic să specificăm la finalul fiecărei [sbl. RC] poezii, câteva lămuriri privind datarea, eventualele precizări existente în manuscrise sau texte memorialiste semnate de Ion Pillat, revistele, ciclurile și volumele anume în care au apărut, tribulațiile titlului și dedicațiile inițiale [...]”,
o mulțime detalii pe care conștiința profesională nu și-a îngăduit să le lase nerelevate, și care intimidează și impun un imens respect pentru travaliul benedictin pe care i l-au impus și pe care DEX îl traduce prin „Muncă intelectuală intensă și de mare erudiție”. După cum precizează cercetătoarea, probleme specifice deosebite în stabilirea textelor reproduse n-a avut și, în general, a respectat particularitățile lingvistice ale poetului. Dar, în finalul acestui preambul editorial, Carmen Brăgaru ne mai rezervă o surpriză, mărturisind că, atunci când volumul era conturat și împlinit, a apărut tentația de a-i adăuga într-o mică addenda și câteva poezii pe aceeași temă, scrise de Monica Pillat, într-un arc peste timp. Astfel, antologia aceasta, realizată printr‑o fericită colaborare și comună investiție empatică,
„îi reunește pe toți membrii veritabilei dinastii literare pillatiene, unice în literatura română, un caz singular de consonanță lirică prin care se adeveresc spusele poetului: «Ca timpul și ca moartea e mai tare / Doar versul».”
Cum doamna Monica Pillat observa în finalul preambulului d-sale că azi, în 2025, se împlinesc vârste amintitoare ale trecerii în neființă a ascendenților săi cuprinși în această antologie, salutăm și noi apariția Familiei din vers, nu doar ca pe o lectură sub toate aspectele delectabilă, ci și ca pe un nobil gest de omagiu comemorativ.
[1] Pia Pillat, Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pagini de corespondenţă cu familia Pillat. Ediţie de Monica Pillat. Bucureşti. Humanitas [Convorbiri. Corespondenţă. Portrete]. 2009.
[2] Ion Pillat, Familia din vers. Antologie de Monica Pillat și Carmen Brăgaru. București, Spandugino, 2025
[3] Vd. Arca, nr. 4/ 2024.
[4] Monica Pillat – Radu Ciobanu. Dincolo de așteptare. Dialog în larg. Ediția a doua, Florești Cluj, Limes, 2024, p. 36.
[5] Pia Pillat, op. cit.