CRONICA LITERARĂ
Florin Ardelean
eseist, prozator
Minunile, icoanele și puntea[1]
Încarcerat multă vreme în fervorile sonetului (și încă e captiv!), Pașcu Balaci nu și-a menajat pana, fie că a fost vorba de producții lirice sau de cărțile ce-i dovedesc apetența pentru proză și teatru. Titluri după titluri s-au adunat pentru a confirma faptul că scriitorul bihorean a mâncat literatura pe pâine, încă din junețe. Avocat, ziarist, publicist, poet, prozator și dramaturg a știut să fructifice oportunități, unele dintre cărți (zeci și zeci, ilustrând un palmares pestriț) fiind rodul unor proiecte ce și-au avut izvoarele în împrejurări cu o anumită încărcătură senzaționalistă, bizară chiar (ca exemplu, romanul epistolar Scrisorile secrete ale tovarășului Ivan din Ștei către iubita sa din Moscova). Fiind atât de „multidextru”, a avut de înfruntat ricanările prea multor haruri, de aici o infidelitate funciară față de un gen literar anume. Zburdalnic și dezinhibat, a preferat degustări, fără a stărui, poate cu excepția sonetului (dar asta este o boală endemică aici, pe Crișul Repede), pe o direcție și într-un orizont creativ pe care să-l excaveze în profunzime. Un pelerinaj la Sfântul Munte Athos nu face decât să confirme un traseu de scriitor politropic, gata să se avânte înspre tărâmuri de unde vine un zvon suficient de straniu, interesant sau copios pentru a-i angaja sensibilitatea aflată mereu în stare de insurecție. Pentru a-l înțelege și a-l dezvălui, mai trebuie spus că autorul de față este un entuziast într-un chip special. Are puterea de-a ipostazia iluzia în temeritatea gesticii ce face plauzibile lucruri și împrejurări față de care cei mai mulți rămân letargici. În ultimă instanță, în baza acestui context temperamental, Pașcu Balaci are nu doar aviditatea de-a întâlni minuni, ci de-a le repertoria astfel încât să disloce normalitatea și să sufoce banalitatea unei existențe de toată mâna. Pentru el, vestiarele lumii sunt o sursă de magie. Iată de ce, pornind spre Muntele Athos nu a făcut decât să-și ducă spre împlinire propriile simulacre. Mai mult, chiar, să le dea consistența unor obsesii.
Pelerinajul săvârșit în grup, în octombrie 2015, nu ne înfățișează un om căzut în evlavie, bisericos și covârșit sub greutatea unei credințe cu accente de bigotism. Pașcu Balaci nu se poate îndepărta de fire nici chiar pe itinerariul athonit, rămânând ceea ce plămada sa spirituală l-a definit cu asupra de măsură. Înainte de-a fi un pelegrin avid de sfințenie el este un impenitent reporter. Pe Muntele Athos fiind, nu contemplă, cât mai degrabă consemnează. Mereu are disponibil un carnețel în care își notează lucruri, astfel încât să le poată reda cu exactitate unui prezumtiv cititor. Ipostaza de mărturisitor îl pândește și-l mobilizează. O singură rușinare îl cuprinde, la un moment dat, una de om de lume: ar fi vrut să fie asemenea călugărilor „subțiri ca niște nuiele” – „Abia în comparație cu ei, acum îmi dau seama cât sunt de mătăhălos și de greoi” (p. 194), constată pelegrinul, comparația provocându-i mai degrabă un disconfort de evaluare fizică, remarca sa putând fi considerată un puseu de cochetărie masculină, un contrapunct frivol față de îndumnezeirea pământului pe care tocmai pășea. Își propune chiar un canon, după ce face un portret succint al monahilor demni de-a fi, într-un decor secularist, manechini pe podiumuri de prezentare a veșmintelor create de casele de modă:
„Agili, subțiratici, cu pas vioi, dar mereu tăcuți, strecurându-se pe lângă ziduri sau magazine cu cuvioșie, ca și cum ar vrea să nu supere pe nimeni, pun în gând ca la viitorul meu pelerinaj în Sfântul Munte să debarc în portul (arsanaua) Daphne, având o cu totul altă înfățișare” (p. 194-195).
Reporterul înnăscut își face mereu loc, orice tentativă de a-l reprima se soldează cu eșecuri. Spiritul locului întâlnit în redacțiile pe care le-a frecventat l-a marcat definitiv, aplicația la eveniment, detaliile care-i fac mereu cu ochiul, instinctul narativ, descriptivismul cu tușe adânci surclasează pioșenia, pun un bemol pe emoțiile adiate de sfințenie, iar misterul, cum vom vedea, miracolele mărturisite la fiecare mănăstire de către icoane făcătoare de minuni sunt estompate de cel ce venise din lumea mireană gata „infectat” de o cultură asimilată robace. Chiar și atunci când pare a-l covârși naturelul sensibil, lacrimile îi sunt provocate prin medierea memoriei cu fundament istoric. Un intelectual are acces limitat la stratul hierofanic al existenței. Iată momentul de „cutremurare”, cel ce ne-ar putea induce în eroare:
„preoții se grupează și încep să cânte: Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu..., moment în care simt cum îmi curg nestăvilite lacrimile pe obraji, o emoție de nestăpânit mă cuprinde în biserica pe care o văd pentru prima dată în viața mea și parcă pășesc aici pe o altă lume, a iertării, a smereniei, a lepădării de sine, a regăsirii purității copilăriei, a recunoștinței față de pronia cerească atotputernică, automilostivă” (p. 105).
Totul pare autentic, scena convinge, doar că starea ce-l cuprinde acolo, la Mănăstirea Constamonitou vine după ce îl invocă pe ctitor, fiu al lui Constantin cel Mare, dar mai ales după ce-i aduce în discuție pe Constantin Brâncoveanu și pe un urmaș al acestuia, trăitor în Londra. Memoria secretă lacrimile, nu sufletul. Citind notele sale de călătorie, mi l-am amintit pe Pașcu Balaci, în prima parte a anilor ’90, ziarist în redacția cotidianului Crișana. I-am citit micile reportaje, nu despre miracolele de pe Muntele Athos, ci despre nevolniciile tranziției. Un articol mi-a rămas în minte, fiind, cred, cheia prin care poate fi citit scriitorul a cărui carte a avem în discuție. Titlul lui – Raskolnikov în Țara Beiușului. Întâmplarea din anul 1994 l-a avut drept erou pe un hoț rămas nedescoperit, acesta intrând pe un geamlâc în biserica dintr-un sat și sustrăgând odoare (două cădelnițe, o cruce, doi prapuri și o pictură din altar). Peste doar câteva nopți, a revenit, a lăsat toate obiectele jefuite în biserică, dar a mai pus ceva, de la el, un fel de ofrandă prin care o fi vrut să-și răscumpere fărădelegea – romanul Crimă și pedeapsă. Un biet articol de ziar, ați putea zice, numai că aplombul reporterului, felul cum a pus în pagină istoria cu pricina îl diferențiază net de alți reporteri care ar fi expediat totul într-o știre de zece rânduri. Iată de ce am temei când spun că a urcat pe Sfântul Munte reporterul, iar credinciosul l-a urmat, obedient și oarecum cu un statut tacit de subordonare.
Structura de rezistență a cărții e dată de două elemente: pe de o parte, colecția de povești despre icoanele făcătoare de minuni, având densitate fabuloasă, fiind practic prezente în fiecare mănăstire sau schit. La un moment dat, ai impresia că există chiar un fel de întrecere între lăcașele de cult, fiecare încercând să-și impună icoana într-un clasament sui generis al minunilor, cam în felul în care marile muzee ale lumii concurează pe o piață a capodoperelor din artele plastice. Fiecare poveste reprezintă o legendă, fiecare icoană are rostul ei, anume acela de-a domoli urâțenia și violența lumii reale, inducând sentimentul că nu e totul pierdut, că forțele ascunse ale Binelui veghează și chiar intervin punctual, dar, totuși, nu atât de vizibil încât să ne tulbure hârjoneala și să ne inhibe urile ce nasc mereu tragedii și orori. Din acest punct de vedere, a fi pelegrin pe Muntele Athos poate însemna și o binevenită psihoterapie. Și pentru că există o luxurianță a minunilor săvârșite de icoane, în ce mă privește o prefer pe cea de la Mănăstirea Pantocrator, anume icoana cu numele Gherontisa. Se spune că Maica Domnului, zugrăvită într‑un chip neînchipuit de frumos, și-a îmbătrânit și întunecat cu de la sine putere și voință chipul de pe icoană, astfel încât să nu-l tulbure prin frumusețea ei și să nu smintească un tânăr diacon ce prinsese obiceiul să cădelnițeze mereu în preajmă, firește, atras fiind de chipul ce-i instiga simțămintele dincolo de smerenia trăirilor sfinte. Iată o interferență între sacru și profan pe o altă dimensiune decât cea despre care ne vorbește Rudolf Otto.
Al doilea element de rezistență e reprezentat de armătura spirituală a călătorului. Zilele petrecute pe Sfântul Munte, relatările în regim reportericesc sunt agrementate cu dese și lungi digresiuni. Nu aș spune că avem de-a face cu un erudit (câtă vreme erudiția nu se rezumă la o cantitate apreciabilă de cunoștințe, ci excelează prin interpretare și speculație), ci mai degrabă cu un intelectual posesor de cultură generală în doză semnificativă. Astfel, minunile se îngemănează cu fapte și episoade din istoria lumii și din sfera culturii. Nu lipsesc referințele la evenimente traumatice legate de istoria recentă a spațiului ex-iugoslav, cu tragediile din ultimul deceniu al veacului și mileniului trecute, simpatia autorului îndreptându-se, evident, spre vecinii sârbi. Apetența pentru subiect a fost atât de mare încât s-au insinuat repetiții supărătoare, redundanțe care diminuează valoarea cărții. Adesea logoreic, prolix, Pașcu Balaci a căzut în păcatul limbuției, boală a reporterului, cel mai adesea, astfel încât, dacă va fi posibilă o a doua ediție a cărții aș îndemna la o revizie drastică, renunțând, de pildă, să-i tot atragă atenția cititorului, de zeci de ori, că arsana înseamnă port, sau că diamonitirion‑ul este documentul, un fel de pașaport, prin care unui creștin (obligatoriu bărbat) i se permite accesul pe Munte. Mai merită apoi menționate digresiunile legate de episodul legat de Biserică în chestiunea iconoclasmului, a Marii Schisme sau împrejurările în care are loc creștinarea rușilor, sub cneazul Vladimir. Bun cunoscător al istoriei, Pașcu Balaci nu ratează povestea celor zece mii de greci mercenari, ale căror peripeții sunt relatate de Xenofon, legându-le (oportun) de cuvântul cu încărcătură izbăvitoare pentru orice grec – Thalassa! –, cum de altfel sunt des invocate episoade din istoria națională, cu trimiteri în prezent, până la personaje precum Traian Băsescu și Gigi Becali (printre multe altele, mai ilustre și mai demne de pomenit, poate). Nu aș putea spune că m-au încântat peste măsură gândurile autorului cu privire la credință și globalism sau cele privind balansul dintre limbile greacă și latină, în schimb a fost binevenit comentariul cu privire la tihna sau lenea specifice mănăstirilor ortodoxe (în contrast spiritual cu ordinele călugărești catolice), fiind invocat cât se poate de pertinent Paul Lafarge, cu cartea sa Le droit a la paresse, nu neapărat ca o scuză pentru monahii de pe Muntele Athos, ci ca o pledoarie pentru un stil de viață mai bine calibrat sufletește, într-o lume a zilei de azi ce excelează prin nevroză și un pragmatism ce ruinează complet ceea ce se înțelege prin sintagma savoir vivre.
Toate așezămintele athonite păstrează în istoria lor multiseculară intervențiile voievozilor și domnilor valahi și munteni, de la Mihai Viteazul la Matei Basarab și de la Constantin Brâncoveanu la fanarioți, astfel încât e prilej de frustrare faptul că românii nu au decât un schit pe Sfântul Munte. Daniile au fost numeroase, călugării români sunt prezenți în număr mare la toate mănăstirile, doar că, în afară de greci, doar rușii, sârbii și bulgarii se pot lăuda cu o reprezentare la nivel instituțional de vârf. Dar poate că asta nici nu e atât de important, câtă vreme vizitatorii nu par a fi bântuiți de trăiri reziduale sub conotații etnice:
„Ce caută pelerinii? Să se apropie de cele sfinte, să se roage, să se smulgă o clipă din marasmul vieții lor de zi cu zi, să caute o patrie cerească spre care să se îndrepte și să tindă mereu sufletul lor, ca după paradisul cel pierdut prin păcatul originar” (p. 110).
E bine ca românii să meargă acolo și să dorească a deveni cetățeni virtuali în „patria cerească”, măcar două-trei zile. Ca fin cunoscător al istoriei, nu cred ca Pașcu Balaci să nu știe de proasta impresie lăsată în Valahia și Moldova, până după Alexandru Ioan Cuza, de mănăstirile grecești, de cele închinate Muntelui Athos (grecii erau disprețuiți chiar mai mult decât turcii!). Comportamentul cu totul deplorabil manifestat, jaful la care au fost supuse cele două principate, episodul cu roabele țigănci și exploatarea lor sexuală în mănăstirile cu pricina au lăsat în mentalul nostru colectiv o traumă pe care, poate, nostalgia paradisului pierdut și minunile icoanelor vor avea forța să o estompeze. Pentru că uitarea răului poate fi (și) binefăcătoare.
Și acum neajunsul cel mai important al cărții (dincolo de repetiții, redundanțe și digresiuni în exces) – finalul ratat. Cartea se termină ca și când un eveniment intempestiv i-a luat autorului condeiul din mână, obligându-l la abandon. Ultimul punct, ca semn grafic, cade precum o ghilotină. În loc să mai scrie și despre cel de-al doilea pelerinaj, cel din 2017, fără să aducă plusvaloare cărții, cred că s-ar fi cuvenit un final în care să fie folosit, prin reamplasare, episodul de la început, cel în care vajnicul consătean al autorului, un anume Miculaia Gaii (cătană împărătească în Primul Război Mondial, supus al Kakaniei) a avut nevoie de trei încercări temerare pentru a trece o punte peste Crișul Pietros. Ajuns acasă ud leoarcă și speriat de pățania teribilă prin care trecuse, răspunde întrebării neveste-si („Ce‑ai pățit, omule!”) cu înțelepciune aproape solomonică – „Nimic, am ajuns în rai!”. Zece icoane făcătoare de minuni de pe Muntele Athos nu pot egala minunea săvârșită pe puntea dintre Sebiș de Beiuș și Belejeni.
În călătoria sa, fiul de țăran a luat cu sine, pentru a nu se simți singur și inutil, fantasmele copilăriei și poveștile ce-i cotropesc imaginarul. Iată adevăratele și imponderabilele minuni.
[1] Pașcu Balaci, Un pelerinaj la Sfântul Munte Athos, Editura EUREO, Oradea, 2023 (pag. 427).