CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiţă
poetă, eseistă

Lumea prin lentila vizorului^[1]

O perspectivă narativă dinăuntrul unui spațiu închis, contrângător, spre în afară, în libertate, aduce noul roman al prozatoarei Angela Martin, un mod de a privi prin lentila unui vizor în intimitatea lucrurilor. Un demers atrăgător și promițător în același timp.

Cartea lui Cezar (2024) derivă din romanul de debut, surprinzător și mult mediatizat al Angelei Martin, Valentina (2023). Astfel, intuim că autoarea, aflată în plină forță narativă, intenționează să contureze o proiecție romanescă de anvergură asupra odioasei perioade comuniste. O examinare mai adâncă a destinelor celor din familia arădeană Otescu.

Construcția narativă este centrată pe evoluția fiului Valentinei, student la medicină, desprins din lumea protectivă a Aradului, care, acum, la București, este nevoit să învețe să se descurce printre străini. Întregul parcurs de maturizare a lui Cezar Grozescu este, de fapt, cel urmat de intelectualii acelor vremuri, captivi ai unui regim represiv și de tortură psihică. Așa că unii cititori vor regăsi similitudini cu personajele, situațiile, ritmul și obiceiurile traiului din timpul anilor ’60-’70 ai secolului deja trecut.

Cartea lui Cezar reînvie o lume care încă nu s‑a vindecat. Aceasta, descrisă cu acuratețe de Angela Martin, pare ciudată, de neînțeles, ilogică pentru cei mai tineri. Iar pentru cei mai în vârstă care au trecut prin ea – dureroasă, adânc infiltrată în subconștient. Viața din perioada gri ceaușistă bate filmul, e o lume în plin teatru al absurdului, sfidând limitele umane, intoxicând ființa, paralizând voințele. Un loc fără speranță. Indivizii aparțin unei mari colectivități uniformizate, mimetice, trăiesc în cochiliile lor, bănuitori, circumspecți, „mereu nevoiți să se ferească de «ăștia» de care se loveau peste tot” (securiștii). Rezultă, în mod firesc, precauția sporită și adaptarea forțată a tânărului student odată cu fiecare nouă experiență întreprinsă: mutarea de la căminul studențesc în gazdă la Otilia Apostoleanu, parcursul lui profesional, iubirea inițiatică pentru Carolina, după cea incipientă pentru Rujița, interferențele cu tot felul de oameni ciudați, suspecți. Printre aceștia se numără administratorul Ionescu, cel învăluit în aura bunăvoinței sub care însă se ascunde supraveghetorul a tot ce mișcă, și turnătorul la securitate. Între personajele bine reliefate se află și doctorul Hidișan, tatăl Carolinei, cunoscut printre oamenii influenți cărora le făcea servicii. Nuța, spălătoreasa alcoolică amintește de personajele lui Emile Zola, mama lui Sandu Grozea, asistentul de la Medicină. Acesta trăiește permanent cu spaima de a nu i se dezvălui originile umile și de a-și pierde, astfel, statutul social și cariera dobândite. Alt personaj care stârnește uimire împrejurul său este radioamatorul Antoniu Berbece. Pentru împrăștierea de manifeste împotriva stăpânirii, sfârșește bătut crunt pe stradă. Cezar îl vizitează la spital, la Urgențe, și se trezește în situația de a fi acuzat de complicitate, așa după cum l-a lăsat să înțeleagă „băgăciosul” administrator Ionescu.

Un loc bine definit în țesătura epică îl ocupă distinsa doamnă Otilia Apostoleanu care aparține, după cum singură mărturisește, unor „rămășițe din altă lume”, cea burgheză. „Iar tot ce urmase după și după și după nu erau decât niște uitări de sine în curgerea deșartă a unei supraviețuiri cenușii.” (p. 112). Pentru ea „a gândi înseamnă a suferi.” Impresionează modul de percepție al eroinei: „nu exista decât o lume reală – aceea pe care o deslușea redusă, decupată prin vizorul ușii” (p. 113). O perspectivă-limită asemănătoare cu cea a personajului lui Dostoievski, Raskolnikov, lumea ca o cutie de chibrituri. Între Otilia Apostoleanu și restul lumii stă o ușă închisă, doar lentila vizorului (p. 211) îi dă posibilitatea să cerceteze, cu teamă, ce se află dincolo. Era depeizată (dezrădăcinată), după cum notează autoarea.

Din ce în ce mai constrângătoare, viața cerea libertate. Momentul pregătirilor punerii în scenă a unui spectacol de teatru pentru festivalul de la Nancy constituie atracția principală a romanului. În sfârșit, după repetițiile obositoare din timpul nopților, cu dezlănțuirea firească a tinerilor împotriva regimului comunist și cu încercarea disperată a regizorului de a preveni orice pericol care ar fi putut duce la anularea spectacolului, a venit și momentul plecării. Astfel, Cezar „Își vedea visul împlinit, plecau de-adevăratelea în Franța...”. Prilej pentru protagonist să reflecteze asupra existenței sale: „Dar ce fericire era aceasta, atât de apăsătoare, atât de dureroasă? Nu putea să treacă peste umilința pe care o cunoscuse: își amintea cum a fost întâi agățat, terorizat psihic și după aceea lăsat liber, bineînțeles în batjocură, să-și târască mai departe mărunta-i viață de gânganie dresată”. Iar concluzia este și mai amară: „Devenise în realitate personajul tragic pe care îl interpreta în spectacol, iar piesa de teatru nu era altceva decât povestea vieții lui. Dar era el oare singurul personaj metamorfozat?”. Întrebare care poate deschide pentru autoare alte fire narative într-o altă viitoare carte.

Evadarea din această captivitate devine visul irezistibil și al Carolinei și al celorlalți studenți. Aceștia, găsesc în festivalul de teatru de la Nancy un mod de eliberare: „fără bariere, fără cuvinte, descătușați de corsetul teatrului convențional...”. Era o formă de protest împotriva unui sistem toxic care practica: „Opresiunea, captivitatea, frica, deznădejdea, violența, nedreptatea”. Tinerii interpreți „își manifestă revolta, neputința, exprimate prin forța tăcerii, a gesturilor” și, astfel, reușesc să câștige simpatia și aprecierea spectatorilor francezi. Trăiesc fericirea, chiar și efemeră,: „...De-acum erau actorii înșiși spectatori ai unui teatru liber, deschis, fără frontiere”(p. 238). Și plătesc prețul libertății la întoarcerea în țară, îndurând îndârjit toate consecințele.

În cel de-al doilea roman al Angelei Martin, Cartea lui Cesar, narațiunea se conturează în jurul spargerii zidului comunist și a fugii „afară”, dincolo – în libertatea visată. Epicul liniar, bine condus și susținut de prozatoare, descrie specificul unui trecut care se vrea scos din uitare.  Din epilog aflăm că Cezar și-a continuat cariera în stare de libertate, la Viena, unde s-a căsătorit cu Karin, iar Carolina a ajuns în SUA, unde s-a recăsătorit și ea cu un regizor. Cu toate acestea, pentru Cezar: „Amenințarea (securității, n.n) pe care i-o transmisese fusese însă atât de intimă și de adânc tulburătoare, încât știa că n-are să mai scape niciodată de ea. Va rămâne în sufletul său ca un stigmat.”(p. 202).

Strategic, autoarea se apropie cu delicatețe de o lume cunoscută, netrecând cu vederea niciun detaliu sau eveniment semnificativ. Privește prin lentila vizorului unei uși despărțitoare între două lumi, de dincoace și de dincolo.  Iar cartea sa, negreșit, te atrage în interiorul epicii, reverberând în mintea cititorului.

^[1] Angela Martin, Cartea lui Cezar, Editura Polirom, 2024, 248 p.