CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiţă
poetă, eseistă

„Stăteam pe marginea existenței și priveam”^[1]

După succesul cu romanul Trei femei, cu mine, patru, Hanna Bota deschide noi punți de comunicare/ experimentare epică cu Să spui sau să nu spui (Editura Polirom, 2024). Cartea se bucură de receptare din partea criticii, fiind nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul 2024.

Suntem provocați de o meditație acută asupra sensului și rostului vieții individului interconectat la ceilalți, luptând din greu cu tarele ereditare, mentalitățile, complacerea în cotidianul anost care, treptat-treptat, se scurge în spațiul virtual. O lume fără direcție, lipsită de perspectivă, într-o schimbare halucinantă, după cum constată chiar tânărul Alex, cel care se vede: „cărând după mine o doză de nonsens” (p. 281).

Întâmplările roiesc în jurul Varvarei, fiicelor și nepoților ei, pe parcursul perioadei comuniste și postdecembriste, până în actualitatea imediată. Un roman psihologic, de cazuistică, care ridică mai multe probleme: feminitatea în raport cu mentalitățile, relațiile între membrii familiei, căutarea unei vieți mai bune în afara granițelor, problematica tinerilor și dependența lor de tehnologie, exodul brațelor de muncă dinspre Extremul Orient spre Occident.

Putem spune că reușita narativă constă în interferarea personajului Alex în povestea „mamelor”. Prin intermediul gândurilor, sentimentelor și reacțiilor acestuia, în construcția romanului, remarcăm o perspectivă inedită asupra întâmplărilor prezentate, sugerate. Astfel, autoarea reușește să inducă o înțelegere mai adâncă și asupra contextului și a psihologiei personajelor, utilizând cu succes monologul interior și dialogul. 

Alex este și un personajul-reflector, așa că naratoarea își strecoară subtil propriile gânduri și un anumit mod de percepere a realității și a intimității lucrurilor. Așadar, ne întâlnim cu povestea unui adolescent dezorientat de tot ce se întâmplă în jurul său, încercând să se găsească pe sine, să înțeleagă cine a aruncat zarurile și de ce. O nevoie existențială de cunoaștere și autocunoaștere, de ancorare în propria viață. De updatare (actualizare sau corectare a erorilor), într-o confruntare cu adulții neadaptați la vremurile noi și la înțelegerea propriilor realități. Firesc, apare revendicarea: „jungla mea e mult mai mare decât jungla ta”, „Eu, virtual, sunt legat de toată planeta, tu te luptai într-un sat, într-un oraș, cel mult. Eu trebuie să mă arunc singur în necunoscut”.

Secretomania din familia sa se răsfrânge asupra propriului comportament. „Oare adulții nu-și dau seama că noi le vedem ascunzișurile”. Primul secret tăinuit este chiar cel al lui Alex, care se întâlnește pe ascuns cu Vi, Tuyen, o vietnameză ce duce, la rândul ei, o viață dubioasă.

Totul se desfășoară ciclic și psihologic în același timp. Din titlu se induce starea de nedumerire, incertitudine și de îndoială totodată: să spui sau să nu spui. După o rotație de trei generații, în care rolul matern generator de viață și modelator uman este depășit de presiunea evenimentelor, Alex concluzionează confuz: „Nu-mi dau seama cum e mai bine în viață: să spui sau să nu spui...” (p. 286).

Coordonatele spațio-temporale în romanul Hannei Bota sunt abia definite, trec în plan secund, spre deosebire de proza Angelei Martin (Valentina și Cartea lui Cezar) unde timpul și spațiul se desfășoară în voie, într-un ritm lent, acaparând suflul vital al personajelor. În narațiunea de față, e înfățișată o lume din ce în ce mai defazată și, te întrebi ca și Alex, ce faci în nebunia asta? Cadrul este ușor schițat, atenția se concentrează pe trăire, conviețuire, interioritate, un fel de: ce mă fac cu mine, n-am de ce să mă agăț?

Personajele trec în viteză prin propria lor viață, le scapă viața printre degete. N-au forța de-a răzbi, le trăiește viața pe ele cu accidentele ei rezultate din neputința de-a alege, neputința de asumare, de viziune. Sunt dominate de instinctul de conservare, amânare, așteptare, salvare prin ceilalți. Suferă prin tăcere.

Între destin, ereditate, tipare socio-umane și amenințarea tehnologiei, narațiunea curge rapid. Cartea se citește pe nerăsuflate, rămânând cu aceeași nedumerire: ce-i mai bine în ce-i mai rău? Stă sub semnul unui disperat „încotro”? Secretul îngropat demult și dezvăluit cândva de Varvara dezlănțuie o furtună în viețile celor implicați, fetele sale Elena și Crina, și nepoții Alex și Tania. Mărturisirea cade ca un trăsnet devastator. Fiecare se regăsește după furtună cum poate: Elena recunoaște că de ea ar fi depins „să nu se lase dusă de viitură”: „suferind mereu și învinovățind pe alții” (p. 264). Crina, în schimb, alege să se însingureze, să se victimizeze, să-și adâncească rănile devenind furibundă. Problemele nerezolvate din trecutul Varvarei sunt cele care îi urmăresc pe toți, fiecare repetând același tipar: divorț, boli, neîmpliniri. Alex, Tania, tinerii sunt confuzi neînțelegând cine sunt ei, ce simt, ce au de făcut în lumea asta, încotro se îndreaptă. Așa că afirmă cu tristețe: „Stăteam pe marginea existenței și priveam.”

O carte care curge, evident, cu toate ingredientele necesare pentru a captiva și a fi citită de toate vârstele.

^[1] Hanna Bota, Să spui sau să nu spui, Editura Polirom, 2024, 286 p.