CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

restul nu e niciodată tăcere

Lectura oricărei cărți, implicit și a acesteia[1], ar trebui să înceapă cu coperta. Pentru multă lume, inclusiv lumea bună a culturii actuale, aici se și oprește: la citirea numelui, urmată de un aha mai mult sau mai puțin sonor, o speculație asupra imaginii, cu sau fără corelație cu titlul și o judecată avînd ca variabile statutul numelui, relațiile (in)amicale cu autorul/ autoarea, bîrfele din tîrg, inclusiv ceea ce deja s-a scris prin reviste, pe rețelele sociale etc.

De la o anumită distanță (sau dacă ai nevoie de ochelari, dar nu-i ai la îndemînă/ nu-i porți), în fața titlului, RESTUL, se ridică o cobră, în poziție de atac. Mai de aproape, aceeași cobră e alcătuită dintr-o cosiță retezată. Un rest de păr. Pe pagina de titlu, probabil ca o măsură de precauție față de categoria de cititori menționată mai sus, destul de sigur ca o evidențiere a interdependenței copertei și restului cărții, imaginea este reluată în alb-negru, însoțită de un subtitlu, sau avertisment, prima dintr‑o trilogie.

Mai departe: volumul nu e împărțit în secțiuni/ grupaje/ cicluri și nu are nici cuprins – e o succesiune de poeme/ fragmente numerotate, urmate în final de un Diss, separat de o pagină albă și marcat prin folosirea caracterelor italice. Omniprezentul internet, la prima căutare, dă următorul rezultat obținut cu ajutorul inteligenței artificiale: „«Diss» are două sensuri principale, ambele legate de idee de lipsă de respect sau critică. Poate fi un verb, echivalent cu «a disprețui» sau «a insulta». De asemenea, poate fi un substantiv, reprezentînd o insultă, o critică sau o manifestare de dispreț”. Cu alte cuvinte, și o ipoteză ce rămîne de demonstrat, o auto-deconstrucție a poeziei, ca expresie de sine și, concomitent, ca artefact poetic, existent dincolo de, în afara relației autor-creație:

„Sînt reală eu/ Ești atît de reală/ cu cît mi-e mai frică da/ Mă reciclez sustenabil/ I have memories/ mă reciclez precum ernaux propriul scris/ din anii ’60/ Mă reciclez pe mine mie redă-mă/ Refă-mă/ Pe mine revinde-mă re-scrie-mă/ Re-predestinează‑mă/ Amî­nă-mă/ Scoate-mă de pe raft/ Scoate-mă din circuit/ Ca să mă aduci înapoi/ Ca să mă reliftezi/ Se ia pielea ta din alt loc ca să se înnoiască în acest loc/ Melatonină creatină plus verbină/ Citește-mi te rog în hemoglobină spune‑mi că voi trăi enorm/ Că voi descoperi procesele reversibile/ Că mă voi întoarce în camera aia de bloc/ cu bibelouri în proporție de nouăzeci la sută triste la față/ de la cîini la balerine și pescari/ Ridică acum în sus colțurile gurii balerinei/ Ridică și colțurile gurii pescarului/ și-ale ogarului care gonește prada ce nu se zărește/ încă/ Ridică și colțurile gurii mele/ Nu uita nu uita cum priveam bibelourile da/ Nu uita c-am fugit de ele și m-am întors/ Nu uita mîinile mele mici scriind litera A pentru tine/ Și litera I greșit în ziua în care/ am mers prima dată la circ/ și nu mi-a plăcut pentru tot restul vieții/ Vitamina A și E dar mai ales/ Melatonină și apoi autodisciplină și în sfîrșit un pic de lumină/ Ritmul circadian reîntors în vitrină/ Prima rază a dimineții/ Back in stock/  Ești Back in stock iar/ Botox inox inbox/ Hialuronicul peptida și vitamina/ C întotdeauna/ Cerceii tăi sînt aleși foarte bine pentru acest outfit/ În care în sfîrșit, ești goală/ Goală pe dinăuntru goală pe din afară/ Broșa asta abia des observă ea indică locul în care el/ a pus mîna/ Ea plînge precum icoanele cele mai sfinte cele mai implorate/ Acolo unde se plînge mai mult/ Acolo cererea e cea mai mare/ Dorințele cele mai violente/ Revenim în anii ’80 sau poate preferi ’90/ Evazat sau cu umeri supradimensionați/ De cînd ai început să ai umeri supradimensionați/ De cînd ai devenit o femeie mereu oversize/ În ’90 eram o umbră a fricii/ În ’80 umbra lor/ Azi lucrez prin poetic justice doar doar/ Mă-nrudesc de departe cu kendrick lamar/ Azi melatonină autodisciplina aminoacizi și niacinamide/ Azi mă reciclez mă rog/ Pe mine mie refă-mă/ Rescrie-mă/ Redă mă”.

Revenind la început, la cele două moto-uri, cel din Dylan Thomas exprimă o furie motivată, o furie bună, justă, cel din Marguerite Duras, ideea de cuvînt în ipostaza de cifru universal. Ceea ce pune, iar și iar, întrebarea: cît e poezia expresie, a sensibilității și/ sau a intelectului, și cît e ea tehnică, asceză a meseriei? Răspunsul meu, personal, e că e vorba de amîndouă, sub forma chineză de gongfu, îndemînare, pricepere dobîndită printr-o practică îndelungată. Un argument pentru aceasta ar fi creația poetei, restrînsă cantitativ, dar apreciată elogios, altul, colecția extrem de selectivă de poezie pe care o coordonează de cîțiva ani încoace, Vorpal, o dovadă elocventă a capacității de a concepe și pune în aplicare un proiect poetic de mari dimensiuni.

Poemul/ poemele au un sistem de coordonate, interior/ exterior, fizic/ psihic, natural/ artificial, dinspre/ înspre sine:

„Melatonină pură// Insomnie pură// Nebunie pură// Sărăcie pură// Furie pură// Rată pură. Datorie pură. Chirie pură. Supermarket cu prețuri. Prețuri pure.// 5 mg. 10 mg. 1000 mg. Pînă ajungi la 3500 mg. Pe zi. Apoi te oprești.// E un sistem care se mișcă în intestinele mele./ E un sistem care se bazează pe digestia mea. E un sistem care colaborează cu slăbiciunile mele/ cu nevoile mele/ cu toate fricile mele/ cu ceea ce cred despre mine despre corpul meu/ despre vîrsta mea despre mama mea/ despre comunism capitalism/ despre bani despre prietenie/ despre rău și bun”.

Apoi, relația nu între sexe, nu între genuri, nu între roluri sociale, ci între componente, opuse însă complementare ale ființei umane, dezvoltată în mai multe poeme; mă rezum la unul:

„E un bărbat neputincios în mațele mele./ E o femeie uitată în formele mele.// E un bărbat în brațele mele/ care nu poate pune pîinea seara pe masă./ E o femeie fără corp în formele mele.// E o femeie frumoasă în capul meu/ care vrea să se lase ușor în jos/ pe vine/ și să rămînă așa pînă trec toți pe lîngă/ și se golește strada/ apoi ea poate să urle în liniște”.

Și restul? Unde e restul? În carte, care se cere explorată, așa cum, la rîndul ei, și ea este o explorare. Care dă întotdeauna cu rest.

^[1] Svetlana Cârstean, Restul, București, Nemira, 2025.