ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

16 iulie 1995: 30 de ani de la discursul de la Vel d’Hiv. Lungul drum al recunoașterii, asumării și reconcilierii

În ziua de 16 iulie 1995, președintele Republicii Franceze, Jacques Chirac, a rostit un discurs cu ocazia comemorării raziei de la Vel d’Hiv (16/17 iulie 1942). După mai bine de 53 de ani, Franța a recunoscut și asumat ceea ce s-a întâmplat în acele zile. Calea de la crimă la recunoaștere, asumare și reconciliere nu este ușoară, cu deosebire atunci când însăși conduita unui stat într-un anume context istoric este pusă în discuție. Adevărul rămâne însă singurul remediu pentru a putea, învățând din lecțiile trecutului, să ne vindecăm și să ne reconciliem cu noi înșine și cu ceilalți. Iar istoria, după expresia binecunoscută a lui Marcus Tullius Cicero în De Oratorae, să poată rămâne „învățătoarea vieții”, pentru ca tot ceea s-a întâmplat să nu se mai repete niciodată.

Soarta evreilor a fost dramatică și tragică în anii celui de al doilea război mondial. Unul din punctele de cotitură a fost conferința de la Wansee (20 ianuarie 1942) în care s-au dezbătut nu exterminarea în masă a evreilor, care începuse deja, ci „coordonarea deportării și asasinatelor în masă plănuite”[1]. În consecință, printre alte acțiuni abominabile, autoritățile „Statului Francez” de la Vichy[2], împreună cu responsabilii naziști, au plănuit și pus în aplicare razia de la Vel d’Hiv. „Pe 16 iulie 1942, 4500 de polițiști și jandarmi francezi au răspuns cererilor naziste”[3]. 12.884 de evrei din Paris și regiunea pariziană, bărbați, femei și copii, au fost arestați de la domiciliile lor la primele ore ale dimineții, duși la comisariatele de poliție, „aruncați fără menajamente în autobuze pariziene și furgoane ale Prefecturii de Poliție”[4]. Grupați la stadionul numit „Vélodrome d’Hiver”, au așteptat „în condiții înspăimântătoare trimiterea către unul din lagărele de tranzit – Pithiviers sau Beaune-la-Rolande, administrate de autoritățile de la Vichy”[5]. Ulterior, părinții au fost despărțiți brutal de proprii copii și trimiși direct la Auschwitz. Iar aceștia din urmă, redirecționați inițial în lagărul de la Drancy, au ajuns tot la Auschwitz. Au supraviețuit foarte puțini dintre ei, aproximativ o sută. Restul, imensa majoritate a victimelor raziei de la Vel d’Hiv, au fost gazate în „fabrica morții” din actuala localitate Oswiecim.

Parafrazând titlul volumului Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul, cred că lectura discursului rostit de președintele Jacques Chirac acum 30 de ani este elocventă în privința conștientizării, asumării și recunoașterii crimei, desprinderii concluziilor necesare pentru a putea păși cu încredere înainte, chiar dacă demonii extremismului, negaționismului și ocultării propriei istorii sunt reflexe care vor dispărea, cel mai probabil, foarte greu… „Există, în viața unei națiuni, momente care rănesc memoria, ideea noastră despre țară. Acestea sunt evocate cu dificultate, pentru că nu știm întotdeauna să găsim cele mai drepte cuvinte pentru a reaminti oroarea, pentru a rosti durerea celor care au trăit tragedia, celor marcați pentru totdeauna în suflet și trup de amintirea acestor zile de lacrimi și rușine. Este greu să evoci astfel de momente pentru că acele ceasuri întunecate ne pângăresc pentru totdeauna istoria și constituie o jignire la adresa trecutului și tradițiilor noastre. Da, nebunia criminală a ocupantului a fost asistată de francezi, de Statul francez… Au fost scene atroce: familii despărțite, mame separate de proprii copii, bătrâni – dintre care unii, luptători în Marele Război[6], și-au vărsat sângele pentru Franța… aruncați fără menajamente în autobuze pariziene și furgoane ale Prefecturii de Poliție… Pentru toți cei arestați, începe o lungă și dureroasă călătorie spre infern… A fost doar începutul ororii. Au urmat alte razii și arestări. La Paris și în provincie. Șaptezeci și trei de trenuri au plecat spre Auschwitz… Tora obligă fiecare evreu să-și amintească. O frază ce revine mereu și spune: nu uita niciodată că ai fost un străin și un sclav pe pământurile Faraonului. Cincizeci de ani mai târziu, fidelă Legii sale, dar fără ură și răzbunare, comunitatea evreiască își amintește și alături de ea Franța întreagă. Pentru ca cei șase milioane de martiri ai Shoah să trăiască. Pentru ca astfel de atrocități să nu se mai întâmple niciodată. Pentru ca sângele Holocaustului să devină, după cuvintele lui Samuel Pisar, sângele speranței… Când la porțile noastre, chiar aici, anumite grupuri, publicații, studii, partide politice, se dovedesc a fi purtătoare, mai mult sau mai puțin transparente, ale unei ideologii rasiste și antisemite, atunci vigilența care vă animă și ne animă trebuie să se manifeste cu mai multă forță decât oricând… Crimele rasiste, apărarea tezelor revizioniste, toate tipurile de provocări, micile fraze, cuvintele aparent inofensive, se inspiră de la aceeași sursă. A transmite memoria poporului evreu, suferințele și lagărele. A mărturisi o dată și încă o dată. A recunoaște greșelile trecutului și ale statului. A nu oculta nimic din orele întunecate ale istoriei înseamnă concret a apăra o idee a Omului, a libertății și demnității sale… În acest moment al reculegerii și amintirii, aleg să sper… Aceste valori (libertate, justiție, toleranță), fundamentale democrațiilor noastre, sunt astăzi decapitate în Europa însăși, sub ochii noștri, de adepții purificării etnice.[7] Să știm să învățăm lecțiile istoriei. Să nu acceptăm să fim martorii pasivi sau complicii inacceptabilului. Acesta este sensul mesajului lansat principalilor noștri parteneri la Londra, Washington, Bonn. Dacă dorim, împreună putem da o lovitură acestui fenomen care ne distruge valorile și, din ce în ce mai mult, riscă să amenințe Europa întreagă…Franța, patria Luminilor și a Drepturilor Omului, loc al găzduirii, Franța, în acea zi, a înfăptuit ireparabilul. Încălcându-și cuvântul, a predat călăilor pe cei pe care trebuia să-i protejeze…Păstrăm cu toții în ceea ce-i privește o datorie imprescriptibilă…”[8]. Discursul cuprinde, firesc, și descrierea „Franței Libere” a generalului Charles de Gaulle, care a luptat cu fermitate încă din primele momente împotriva nazismului. Franța a însemnat totodată „acțiunea eroică și fraternă a multor familii” în privința salvării evreilor. Președintele Jacques Chirac nu avea cum să nu se refere, ca om politic gaullist, la „o anumită idee despre Franța[9], dreaptă, generoasă, fidelă tradițiilor sale, geniului său creator. Această Franța nu a fost niciodată cea de la Vichy. Nu a fost mult timp la Paris. Este Franța din nisipurile libiene și de oriunde se luptă francezii liberi. Este la Londra, personificată de generalul de Gaulle. Prezentă, unică și indivizibilă, în sufletul acelor francezi, drepți între națiuni care, în cel mai întunecat moment al dramei, salvând vieți și punându-și în pericol propria viață, așa cum scrie Serge Klarsfeld, trei sferturi din comunitatea de evrei rezidentă în Franța, au dat viață a tot ceea ce are ea mai prețios. Valorile umaniste ale libertății, justiției și toleranței, care sunt fundamente ale identității franceze și ne obligă pentru viitor”.

Câteva repere sunt importante: Vel d’Hiv („Vélodrome d’Hiver”) este denumirea Palatului Sporturilor, situat în arondismentul 15 al Parisului, inaugurat în anul 1910 și demolat în anul 1959. Putea găzdui până la 17.000 de spectatori, iar în acest loc s-au desfășurat curse de ciclism, meciuri de box și hochei. Un spațiu al relaxării devenit dintr-o dată o hecatombă. Un episod căruia i-au trebuit decenii pentru a fi deplin asumat. „Trecutul care nu trece”[10], refuzul de a accepta responsabilitatea crimei, toate acestea au fost reflexe comune multor state și societăți din Europa postbelică, inclusiv pentru generațiile care nu au fost contemporane cu cele întâmplate. Bunăoară, iată cele scrise în jurnalul Le Monde din 8 septembrie 1945: „Vel d’Hiv a fost înapoiat proprietarilor și, în consecință, sportului. Vor fi din nou organizate gale pugilistice și reuniuni cicliste”[11]. Exprimare lacunară, cuvinte seci care nu au amintit deloc de cea mai mare razie efectuată în vestul Europei în care, de asemenea o premieră, femei și copii, dintre care aproximativ 800 cu vârsta mai mică de 6 ani, au fost arestați și ulterior asasinați în lagărele de concentrare. Totuși, adevărul sau o parte a acestuia a fost menționat încă de la prima comemorare din 21 iulie 1945. Au luat cuvântul Berthe Frank, născută în România[12], arestată la 16 iulie 1942 și deportată la Auschwitz, respectiv Marcel Prenant, fost deportat la rândul său. Razia de la Vel d’Hiv a fost descrisă cu acuratețe: „O operațiune masivă a poliției franceze împotriva evreilor, la Paris și în întreaga țară, purtată cu măsuri sălbatice și revoltătoare, luate mai ales împotriva copiilor”[13]. A fost dezvelită o plachetă comemorativă cu următoarele cuvinte, putem spune imprecise: În memoria „victimelor persecuțiilor rasiale internate aici la ordinele ocupantului nazist”[14]. Am reflectat asupra acestor prime manifestări comemorative și m-am gândit la titlul piesei de teatru scrise de Eugene O’Neill, Lungul drum al zilei către noapte. De ce nu, un lung drum al nopții către zi, marcat de o evoluție dificilă și lentă a recunoașterii depline a tragediei. Germania nazistă a fost desemnată inițial autor al raziei de la Vel d’Hiv. Funcționarii Franței de la Vichy au avut rolul de executant al unor decizii a căror paternitate nu le-a aparținut. Inclusiv manualele școlare, până în anii ‘60 ai secolului trecut, au cuprins exprimări precum „arestarea și deportarea a 4000 de copii evrei, în iulie 1942, de către autoritățile naziste”[15]. Colaborarea activă a regimului de la Vichy a fost trecută sub tăcere. Practic, s-a recunoscut că este vorba de o dramă a evreilor, dar nu de o parte care să se circumscrie memoriei naționale. Mai târziu, și datorită apariției cărții intitulate La Grande Rafle du Vel d’Hiv, autori Claude Levy și Paul Tillard, cele întâmplate la 16/17 iulie 1942 au devenit dintr-o dată un subiect de dezbatere națională. Bunăoară cuvintele din prefața semnată de Joseph Kessel: „Vichy, prin poliția sa, a arestat 13.000 de evrei. Într-o zi! Într-o singură zi! Și, din revelație în revelație, ajungem la cea mai sinistră dintre acestea și descoperim rolul hotărâtor jucat de Pierre Laval[16] în decizia de a deporta inclusiv copiii. Inclusiv copiii! Toate acestea sunt aici, în carte. Să le citim!”[17]. În iulie 1972, la comemorarea a 30 de ani de la razia de la Vel d’Hiv a reținut atenția declarația unui supraviețuitor, Lazare Pitkowicz: „Nu au fost germani, ci doar polițiști francezi”[18]. Deci, doar o chestiune de timp până când, în 25 mai 1976, Pierre-Henri Teitgen[19] a afirmat următoarele cuvinte, cu valoare de sentință: „Colaboraționismul de la Vichy a fost participare la genocid”[20]. O primă recunoaștere, cu valoare sentimental-personală, a fost cea a președintelui francez Valéry Giscard D’Estaing[21], rostită cu ocazia prezenței sale la Auschwitz, din 18 iunie 1975: „Noi i-am văzut plecând, eu i-am văzut plecând. Dimineața de 16 iulie 1942 am fost treziți de zgomotul neobișnuit al autobuzelor ce parcurgeau bulevardele Parisului înainte de ivirea zorilor. Întrezăream siluetele întunecate cu micile lor valize. Câteva ore mai târziu, am aflat că este vorba de evrei arestați în zori și grupați la Vélodrome d’Hiver. Am observat că printre ei erau copii de vârsta noastră, înghesuiți și nemișcați, cu privirea și fețele lipite de geamuri, în timpul traversării unui oraș încremenit, la ceasul somnului cel mai dulce. Mă gândesc la ochii lor negri și încercănați care au devenit mii de stele în noapte.”[22] Responsabilitatea regimului de la Vichy nu a fost punctată cu subiect și predicat, însă zorii zilei care au marcat, cum spuneam, lunga ieșire din noapte, deja se întrevedeau la orizont. Succesorul lui Valéry Giscard D’Estaing, președintele François Mitterrand[23] a mers la rândul său mai departe. A participat, o premieră pentru un șef de stat, la comemorarea raziei, însă nu a rostit nicio alocuțiune. A susținut cu alte ocazii că acțiunea reprobabilă și criminală a fost înfăptuită de un regim (Statul francez de la Vichy) care nu a reprezentat Franța, ci a fost un accident istoric, nul și neavenit, cu o existență efemeră la scara istoriei. Punctul de vedere al președintelui Mitterrand s-a fundamentat pe ordonanța guvernului provizoriu francez din 9 august 1944, care a stipulat „restabilirea legalității republicane”[24]. Șeful statului a participat la comemorarea a 50 de ani de la razia de la Vel d’Hiv (iulie 1992), dar rostirea unei alocuțiuni de către președintele de atunci al Consiliului Constituțional, Robert Badinter, a atras atenția. Poate mai mult ca niciodată acesta a fost momentul în care, după cum a spus odinioară Lorenzo de Medici, „timpul revine”: „Copiii de la Vel d’Hiv, arestați urmare instrucțiunilor Statului francez și deportați ulterior, cu acordul sau, mai grav, la solicitarea lui Laval, simbolizează crimele regimului de la Vichy împotriva evreilor”[25]. Conduita președintelui Mitterrand a fost încărcată de o anumită ambiguitate, dacă ne gândim la depunerea anuală a unei jerbe de flori la mormântul lui Philippe Pétain[26] (cu siguranță datorită rolului său în primul război mondial), dar și la semnarea unui decret care a instituit „ziua națională comemorativă a persecuțiilor rasiste și antisemite comise sub autoritatea așa-zisului guvern al statului francez 1940-1944”[27].

Cel care s-a pronunțat decisiv în privința responsabilității raziei de la Vel d’Hiv a fost, după cum am menționat, președintele Jacques Chirac.[28] Discursul său de acum 30 de ani a fost anunțat și precedat de gesturi hotărâte și simbolice. În data de 18 iulie 1986 a participat, o premieră pentru un prim ministru al Franței[29], la comemorarea acesteia. Cu acest prilej a fost dezvelită o plachetă cu următorul text: „4115 copii, 2916 femei și 1129 bărbați au fost internați în condiții inumane de poliția guvernului de la Vichy, la ordinele ocupantului nazist.”[30] Premierul Chirac a rostit o alocuțiune care s-a subsumat, pentru prima dată, unei responsabilități la nivel de stat: „Evocarea propriului trecut nu se poate rezuma doar la comemorarea momentelor glorioase ale istoriei noastre. Trebuie ca memoria cetățenilor noștri să-și aducă aminte de orele cele mai întunecate. Dacă este necesar ca eroii noștri să se bucure de onoruri, victimele trebuie să primească în mod egal omagiul națiunii.”[31] Vorbitorul a evocat „zile de rușine și lacrimi”[32] și, totodată, faptul că „avem față de toate aceste victime o datorie imprescriptibilă.”[33]

Discursul lui Jacques Chirac din 16 iulie 1995 a fost acceptat și salutat de imensa majoritate a mediului politic și social intern. Au existat voci, în special ale extremei drepte, care au atacat conținutul discursului prezidențial, însă la nivel politic consensul a fost transpartinic. Jacques Chirac, într-o anumită măsură, „a creat sau a recreat istoria”[34] în 16 iulie 1995, recunoscând responsabilitatea statului francez în privința raziei de la Vel d’Hiv. Discursul a rămas o moștenire politică și morală pentru generațiile politice care s-au succedat. Președintele Emmanuel Macron a inaugurat, în anul 2017, o „grădină memorială a copiilor din Vel d’Hiv”[35], în care pe un zid sunt trecute numele, prenumele și vârsta celor 4000 de copii deportați. Iar monumentul din Paris, operă a sculptorului Walter Spitzer și arhitectului Mario Azagury, impresionează prin dramatism și ilustrare a unor clipe atroce. Hannah Arendt, autoarea acelei atât de răscolitoare formule intitulate „banalitatea răului”, a afirmat la un moment dat că „în condiții de tiranie este mult mai ușor să acționezi decât să gândești”. Mulți au acționat atunci în numele tiraniei, dar merită reamintite și figurile celor care au înfruntat-o. Polițistul francez Théophile Larve și-a prevenit proprii vecini, familia Lictensztajn, asupra iminentei razii și i-a ajutat să se refugieze în sudul Franței.[36] Astfel de exemple, dar în primul rând cele reparatorii, de asumare deplină și neuitare, sunt fundamentale în a reflecta la ceea ce odinioară a spus Jean Jaurès[37]: „ziua de astăzi este începutul reconcilierii de mâine”. Iar președintele Jacques Chirac s-a gândit probabil la cuvintele aceluiași Jean Jaurès, afirmate cu mult timp înainte, actuale atunci și acum, pentru că toți suntem în rând cu istoria, trăind alături de ea: „Curajul consistă în a căuta adevărul și a-l afirma”.

[1] Volker Wagener, „Holocaust: 80 de ani de la conferința de la Wannsee”, 20 .01.2022, dw.com.ro.

[2] Urmare înfrângerii Franței de către Germania din vara anului 1940, se formează, în cadrul așa numitei Zone Libere, Statul Francez (1940-1944), cu capitala la Vichy, condus de mareșalul Philippe Pétain, rămas în istorie atât ca eroul de la Verdun din primul război mondial dar și ca simbol al colaboraționismului cu Germania nazistă. (n.a.) 

[3] Annette Wievorka, „Analyse du discours de Jacques Chirac”, revista L’Histoire, 16 martie 2016, disponibilă la  https://www.lhistoire.fr/analyse-du-discours-de-jacques-chirac-du-16-juillet-1995

[4] Idem

[5] Ibidem

[6] Denumire dată primului război mondial (în original “la Grande Guerre”), n.a.

[7]  Cel mai probabil vorbitorul se referă la Srebrenica și Sarajevo, în contextul războaielor din fosta Iugoslavia, în desfășurare în anul 1995. (n.a.)

[8] „Alocuțiunea domnului Jacques Chirac, Președintele Republicii, privind responsabilitatea statului francez în deportarea evreilor din timpul celui de al doilea război mondial și valorile justiției, libertății și toleranței care structurează identitatea franceză”, Paris, 16 iulie 1995, conform www.elysee.fr

[9]  În original „une certaine idée de la France”, afirmație celebră a generalului Charles de Gaulle (n.a.)

[10] „Vichy, un passé qui ne passe pas”, Eric Conan et Henry Rousso, ed. Fayard, 1994.

[11] „Vichy était-il la France? Le Vel d’Hiv et sa mémoire”, Sébastien Ledoux, ed. JC Lattès, mai 2025. pp.11.

[12] Idem, pp.20

[13] Ibidem, pp.20

[14] Ibidem, pp.21.

[15] Ibidem, pag.41

[16] Om politic francez, deputat, primar de Aubervilliers, ministru, prim ministru în timpul regimului colaboraționist de la Vichy. (n.a.)

[17] Ibidem, pag.49

[18] Ibidem, pag.53

[19] Avocat și deputat francez, ales în anul 1976 judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform Letizia Fiorillo Dello Russo,  https://irdo.ro/irdo/pdf/417_en.pdf.

[20] Sébastien Ledoux, op.cit., pp.55

[21] Om politic francez, ministru, deputat, președinte al Republicii în perioada 1974-1981. (n.a.)

[22] Sébastien Ledoux, op.cit., pp.57

[23] Om politic francez, deputat, ministru respectiv președinte al Republicii Franceze în perioada 1981-1995 (n.a.)

[24] Sébastien Ledoux, op.cit., pp.76

[25] Idem, pp.77

[26] Supranumit „eroul de la Verdun” (n.a.)

[27] Sébastien Ledoux, op.cit., pp.79

[28] Om politic francez, deputat, primar al Parisului, ministru, prim ministru (1974-1976, 1986-1988) respectiv președinte al Franței în perioada 1995-2007. (n.a.)

[29] Jacques Chirac era premier la data respectivă (1986-1988), n.a.

[30] Ibidem, pp.69

[31] Ibidem, pp.69

[32] Ibidem, pp.69

[33] Ibidem, pp.70

[34] Conform Franz-Olivier Giesbert, „Chirac. Une Vie”, ed.Flammarion, 2016, pp.630

[35] Sébastien Ledoux, op.cit.,, pp.86

[36] Conform ”United States Holocaust Memorial Museum”, articol „La rafle du Vel d’Hiv”.

[37] Doctor în filosofie, deputat francez (n.a.)