ARTE VIZUALE

Carmen Neamțu
eseistă

Oglinda dinaintea potopului: treninguri, cartofi pai și scufundarea noastră cea de toate zilele pe canapea. Apocalipsa începe când rămâi fără chipsuri

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Spectacolul: Înainte de potop sau Noi să fim sănătoși, o adaptare după frații Presnyakov. Regia Alexandru Ianăși. Cu actorii: Roxana Sabău, Medeea Chiriac, Andrei Elek, Ștefan Dogaru, Alex Popa, Calița Nantu, Ioana Cheregi, Carmen Vlaga Bogdan, Tudor Jula, Robert Pavicsits, Ștefan Statnic, Alina Vasiljević și Angela Petrean Varjasi. Dramaturgia: Daria Ancuța; decorul și costumele: Irina Chirilă. Data premierei: 28 iunie 2025.

 Noua premieră de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad propune o incursiune-parabolă tragicomică în imaginarul contemporan, pornind de la textul semnat de frații Oleg și Vladimir Presnyakov, dramaturgi ruși recunoscuți pentru umorul lor amar și finețea observației sociale. Înainte de potop a fost montată pentru prima dată în Ungaria, la Teatrul Thália, sub titlul Barca, iar în România a cunoscut o primă versiune scenică în noiembrie 2012, pe scena Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, în regia lui Szabó Máté.

Spectacolul spune povestea lui Eon (într-o interpretare echilibrată, Andrei Elek), un bărbat aparent obișnuit care, confruntat cu perspectiva unui potop iminent, caută o salvare, nu doar fizică, ci și existențială, pentru sine și familia sa. Sub aparenta simplitate a acțiunii, textul este profund impregnat de ironie și aluzii la societatea de consum, invitând publicul la reflecții incomode, dar necesare: ce mai are valoare astăzi? Cine (sau ce) merită cu adevărat admirația noastră? Unde se trasează granița dintre ceea ce se poate arăta și ceea ce trebuie doar sugerat? Cum ne raportăm la ceilalți, spunând da sau având curajul unui nu clar? De ce ne lăsăm seduși de pseudoștiință, de șarlatani și guru de ocazie, care ne promit salvarea printr-o simplă „conectare la sine”?

Frații Presnyakov aduc în prim-plan o realitate familiară, dar profund tulburătoare, recuperând din gândirea stoică ideea că retragerea din lume nu este o soluție, ci o formă de renunțare. În locul evadării, ei propun luciditatea: o vigilență constantă, o atenție conștientă față de sine și față de ceilalți. Într-un interviu, Oleg Presnyakov afirma: „Suntem într-o criză, atât intelectuală, cât și afectivă. Speranțele se transformă adesea în dezamăgiri. Și totuși, continuăm să credem că la capătul acestui impas se află un nou început”. Această credință fragilă, dar esențială, pare a fi, în fond, miza profundă a spectacolului.

Cu gândul la criza societății românești, tânărul regizor Alexandru Ianăși impregnează textul fraților Presnyakov cu inserții scenice care transpun, cu acuitate, degradarea vizibilă a realității în multiplele ei straturi. Montarea sa reușește să capteze tensiunile vremii: atât la nivelul gândirii (criza valorilor, absența reflecției critice, superficialitatea ideilor) cât și în registrul trăirilor afective (dezorientarea emoțională, lipsa empatiei, răcirea sau recalibrarea legăturilor umane). Oricum am privi, realitatea pare că o ia înaintea teatrului, care, la rândul lui, este chemat (sau ar trebui să fie) să reflecte, ca o oglindă lucidă, ceea ce suntem. Iar în această oglindă ce ni se așază în față, ce vedem? O deziluzie generalizată: față de autoritate, față de promisiunile sociale, față de însăși sustenabilitatea lumii în care trăim.

Inserțiile video, concise dar expresive, conturează o societate dependentă de rețelele sociale, una care a abandonat gândirea critică în favoarea conformismului, reproducând modele fără discernământ. Oglinda pe care suntem invitați să o privim fără menajamente este, de fapt, chipul societății de consum. O viață trăită în exces, în risipă, sau poate o viață care nu mai este, cu adevărat, viață. „Caracteristica stării de spirit a vremii noastre este sfârșitul lumii” (p. 19), scria Pascal Bruckner în cel mai recent volum al său, Le sacre des pantoufles. Au renoncement au monde[1], apărut în 2022 la editura Grasset & Fasquelle. O formulare pe cât de brutală, pe atât de lucidă, care poate sta, cu îndreptățire, ca motto al spectacolului de față.

În epoca noastră, nu se mai vorbește despre schimbare, ci despre salvare, iată o idee generoasă care traversează textul și-i oferă lui Alexandru Ianăși o varietate de piste regizorale, unele mai inspirate, altele mai puțin. Recurența anumitor procedee scenice nu aduce întotdeauna un plus în economia receptării generale. Astfel, inserțiile video din ultima jumătate de oră a spectacolului, lungi, repetate, construite din aceleași imagini și estetici, ajung să dilueze impactul finalului. Deși intenția este clară și justificabilă în ansamblul spectacolului[2], acumularea devine redundantă și riscă să obosească spectatorul în loc să intensifice tensiunea dramatică. Proiecțiile video abundente, sub forma unor slide-uri statice, în stilul prezentărilor PowerPoint, devin rapid repetitive și, din păcate, nu aduc un plus de semnificație spectacolului. Recurgerea constantă la aceleași imagini, fără o variație vizuală sau simbolică, generează o impresie de stagnare și riscă să fragmenteze ritmul intern al montării. În loc să sprijine discursul scenic, aceste inserturi par mai curând ilustrative, fără să propună un comentariu vizual relevant sau o tensiune estetică nouă.

Un dozaj mai atent al inserturilor video, cu imagini diverse, nu doar statice, astfel încât acestea să potențeze sensul fără a deveni redundante, ar fi o soluție. Repetiția poate avea o forță poetică atunci când este controlată ritmic și coroborată cu muzica, dar în absența unei variații formale sau de conținut, ea riscă să devină previzibilă și să atenueze tensiunea dramatică. O alternare a registrelor estetice, dar și o concentrare a discursului vizual în momente-cheie, ar fi creat o respirație mai clară a spectacolului.

Spectacolul evocă o stare de zen comercializat pe scară largă în societatea contemporană, promovată de nenumărați antrenori de suflet și trup. Aceștia ne propun meditații menite să ne extragă din viețile noastre monotone, banale și încărcate de anxietate. Fenomenul cărților de dezvoltare personală, un adevărat trend al zilelor noastre, se servește „la pachet” alături de chipsuri, o combinație ce reflectă perfect realitatea mestecată și digerată pe loc de cultura rapidă. Într-o lume dominată de discursuri șablonarde și rigide, care înlocuiesc adesea expresivitatea autentică a limbii și a trăirilor vii, spectacolul ne oferă o oglindă a acestui vid spiritual, un semnal de alarmă despre artificialitatea confortului emoțional prefabricat.

Această degringoladă societală este transpusă regizoral printr-o succesiune de scene și momente bine delimitate, ce creează un echilibru între textul original și inserțiile regizorale. Montarea le oferă actorilor libertatea de a se evidenția și de a se succeda pe scenă cu naturalețe, construind astfel un ritm ce reflectă fragmentarea și haosul lumii pe care o oglindesc.

Am remarcat cu plăcere performanțele actorilor Tudor Jula și Alex Popa. Alex Popa, în rolul fiului care îi propune mamei să-și sărbătorească ziua cu frunze de coca[3], reușește să contureze cu întreaga sa prezență un tânăr debusolat, iar gesturile și mimica sa sunt cu adevărat expresive și convingătoare. Dincolo de text, Alex Popa traduce mimic neliniștea și vulnerabilitatea tânărului pierdut. Fiecare gest, fiecare expresie facială adaugă un plus rolului său. Tudor Jula, alături de Carmen Vlaga Bogdan (în rolul Veta), se dovedește la fel de convingător în ipostaza lui Chiriac, chiar dacă inserția respectivă poate stârni unele discuții în ceea ce privește relevanța ei în economia spectacolului. Această secvență aduce însă în prim-plan o întrebare mereu actuală: merită să mai jucăm, astăzi, textele clasice? Mai pot ele să rezoneze cu limbajul publicului contemporan? Se mai poate regăsi, în viața noastră de acum, de aici, o ficțiune scrisă într-un alt secol? Tudor Jula, care în trecut nu ne-a convins pe deplin în Natură moartă cu nepot obez, în regia lui Ștefan Iordănescu, reușește de data aceasta să surprindă plăcut. În rolul lui Chiriac și al autorului de cărți motivaționale, actorul se impune cu replici bine articulate, într-o gamă variată de registre, susținute de o dicție clară și expresivă. Este o revenire convingătoare, care aduce o notă de forță și profunzime, demonstrând o evoluție evidentă în jocul său scenic.

Spectacolul curge pe alocuri lin sau se repetă în propriile inserturi, oferind întrebări, revenind și explorând tematici legate de disoluția socială în care pare să se afunde lumea contemporană. Ce mai înseamnă valoarea astăzi? Cine are dreptul să o stabilească? Și, poate cel mai provocator, chiar toată lumea se pricepe la orice? Dincolo de potop valorizează întreaga distribuție de actori, însă un inconvenient tehnic – neuniformitatea microfonării – afectează unele dialoguri. De exemplu, scena cu polițistul (jucat credibil de Robert Pavicsits), care vine să întrerupă cheful familiei, deși are un potențial comic puternic, pierde din farmec din cauza faptului că ritmul verbal al actorului nu este întotdeauna suficient de clar, lipsind microfonul. Rememorarea perioadei comuniste, cu cozile interminabile și tăiatul porcului de sărbători de către norocoși, aduce un aer nostalgic, mai ales pentru spectatorii care și-au trăit tinerețea în acele vremuri. Această scenă conferă spectacolului o dimensiune afectivă subtilă, ce contrabalansează ironia și sarcasmul predominante. Iată noul Zen – via virtualis: azi nu mai stai la coadă, nu mai ai unde să mergi, ești capturat și consumat de ecrane, telefon, televizor, calculator. Ești blocat într-o stare de „telefagie compulsivă”, o încremenire paradoxală în mijlocul excesului informațional și digital.

Scenografia (semnată de Irina Chirilă) pune în prim-plan elemente cu multiple funcțiuni: scaunele – barcă, scări și rafturi, care deschid spații versatile pentru desfășurarea acțiunii. Costumele, în schimb, impresionează prin uniformitate și o cromatică ce trădează o estetică anostă: treninguri largi, lălâi, oarecum neplăcute vizual, ce par să drapeze actorii în steagul României, însă în varianta ieftină, din poliester. Acest simbol al delăsării vestimentare, treningul, evocă imaginea spectatorului tipic de meciuri televizate, înfipt în canapea, cu bere și pop-corn în preajmă. Alegerea costumelor se aliniază cu spiritul montării, reflectând personaje care se conformează fără discernământ unei direcții vestimentare impuse, uniforme, terne, lipsite de personalitate. Calitatea materialelor este, intenționat sau nu, discutabilă: un poliester ieftin, sintetic, ce trimite direct la logica unei societăți de consum rapid, de unică folosință. Totul pare gândit să exprime o estetică a efemerului, în care hainele nu mai spun nimic despre individ, ci despre o umanitate standardizată, gata ambalată, ca pentru raft.

În piesă, EON (Andrei Elek) cumpără o pungă de chipsuri Lay’s, iar premiul – un iaht –  devine pretextul unei transformări simbolice: din consumator pasiv, într-un Noe contemporan, visând la un nou început. EON nu mai construiește arca din poruncă divină, ci o primește ca bonus promoțional, într-o lume în care salvarea vine ambalată în celofan. Americanii au numit, spre sfârșitul secolului XX, acest tip de individ couch potato. Omul încremenit în fața ecranului, sedus de confortul aparent al unei vieți trăite prin telecomandă. El este produsul ideal al unei societăți în care chipsurile sunt mai accesibile decât ideile, iar fiecare, de la escroci spirituali la oameni obișnuiți,  are ceva de vândut. În acest univers saturat de promisiuni și falsă inspirație, fericirea devine un drept de consum, nu un proces de gândire conștientă.

Spectacolul arădenilor pune degetul pe rănile nevindecate ale societății românești: inconsistența, superficialitatea, infobezitatea, ofilirea idealurilor interumane. El nu oferă rețete de supraviețuire, ci ridică oglinzi, adică întrebări, reflecții. „O să vină potopul”, avertizează gorila din montare. „Și nu vei putea salva pe nimeni. Toate animalele sunt în tine. Nu ai nevoie să aduni nimic. Potopul e în tine. Iar tu cauți o barcă să te salvezi”. Barca, în această lectură simbolică, este sufletul. Acest ultim refugiu posibil, fragil, dar poate încă salvabil. Este o replică de o finețe poetică, ce ar fi putut închide spectacolul într-o notă puternică, emoțională și revelatoare. Regizorul optează însă pentru un epilog prelungit, redundant, care slăbește tensiunea și diluează mesajul. Finalul se lungește fără a câștiga profunzime și pierde ocazia de a rămâne cu adevărat memorabil. Așa cum deja am remarcat în cronica noastră, inserturile video, adesea prea lungi și, în unele cazuri, complet superflue (precum referințele la fotbal, la UTA și la visul arădenilor de a evolua în Liga Campionilor) nu fac decât să reia, prin aceleași mijloace, temele deja enunțate, ca și cum s-ar dori să ne fie întipărite în minte după cele două ore de spectacol. În locul acestor proiecții redundante, statice și previzibile, apropiate de niște slide-uri didactice de prezentare, regia ar fi putut opta pentru o formulă vizuală și audio mai dinamică, cu un impact emoțional mai puternic. Uneori, o singură secvență/ imagine bine aleasă, chiar încărcată de ambiguitate și deschisă interpretării, poate spune infinit mai mult decât o succesiune liniară de cadre explicative.

Noua premieră de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad merită văzută, fiindcă oferă spectatorului o oglindă sinceră, poate chiar inconfortabilă: iată cum sunteți! Fragilitatea și speranța, luciditatea stoică și confuzia existențială sunt reflectate în tumultul unei lumi în derivă, în care căutarea autenticității rămâne o provocare permanentă, o misiune perpetuă. Dincolo de ironie sau sarcasm, rămâne o întrebare tulburătoare: cum, când și în ce fel alegem să ne salvăm? Poate tocmai printr-o viață trăită cu sens, cu discernământ, cu autenticitate. Barca există, ea este chiar în noi, ne spun personajele piesei. Problema e că mulți preferăm colacul de salvare: validarea digitală în locul introspecției, reacțiile de pe rețelele de socializare în locul culturii întrebărilor profunde și al căutării de soluții reale, inteligente, veritabile.

.

[1] Cartea a apărut, în acest an, și în limba română, la editura Trei, cu titlul: Sfințenia papucilor de casă. Despre renunțarea la lume.

[2] unde fiecare actor trebuie să beneficieze de o partitură individuală.

[3] o soluție financiară mai ieftină, de sărbătorire a zilei de naștere.