PRO MUSICA

Otilia Cionca
eseistă

Leonard Cohen în fața oglinzii[1]

Oare există vreun meloman care nu a auzit încă de Leonard Cohen?

Numit „prinț consort al pesimismului” și recunoscut, pe allmusic.com drept unul din cei mai valoroși textieri ai tuturor timpurilor, Cohen se pare că a avut, cu succesul, ca și cu femeile, o legătură de iubire pasională și capricioasă, presărată cu puseuri de inconstanță și uneori chiar năbădăioasă. În mai toate portretele dedicate artistului, acesta este inclus în topul celor mai „fascinante” și „enigmatice” personalități muzicale, atribute conferite aparent ca notă compensatorie, pentru mai puțin măgulitoarea expresie „dacă nu cel mai de succes...”. Legat de acest aspect, Mircea Mihăieș face o plastică afirmație despre Cohen:

„n-a încercat să se adapteze modei muzicale, ci a așteptat, asemenea panterei din junglă, ca rotitoarea scenă a succesului să ajungă în dreptul lui. Și atunci, a sărit, într-un zbor pe jumătate brutal, pe jumătate delicat, atacând jugulara sensibilității publice...”.

Poate pentru că, în adâncul ființei sale, cel mai mult a tânjit să se ridice și rămână în primul rând la „înălțimea propriilor standarde”.

În prelungirea întrebării retorice adresată la început, mărturisesc că eu am auzit de acest „bard stilat, misterios, carismatic și paradoxal”, pe când eram studentă, de la cine altul decât de la profesorul de literatura engleză Mircea Mihăieș, cu câțiva ani buni înainte de a scrie volumul intitulat Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, despre care am să scriu în continuare. La rândul său, Mircea Mihăieș ne mărturisește, în ultimul capitol al volumului amintit, intitulat Autoportret cu L.C. că l-a ascultat prima oară pe L. Cohen în cadrul unei emisiuni a lui Florian Pittiș la Radio București și de asemenea că, grație unei colege de facultate, a intrat în posesia discurilor sale apărute până atunci. Mai mult, aflăm că melosul „cohenian” a devenit „parte a existenței mele cotidiene”. Admirația sa nedisimulată pentru acest „poet laureat al disperării”, ale cărui cântece au ca și texte „poezii deturnate”, m-a îmboldit să îi explorez muzica și astfel, am ajuns să mă molipsesc și eu de acest microb, de plăcerile oferite de farmecul inegalabil degajat de întregul său act artistic, cu aer de regal poetic și parfum extravagant, uneori narcotic, al unei delicioase resemnări.

Pe de altă parte, Leonard Cohen este cunoscut și ca scriitor, poet și romancier nonconformist, „cu aură de filozof și comportament de adolescent timid”, fiind considerat de către unii critici chiar scriitor emblematic al anilor ’60, autorul apreciatelor romane Joaca preferată sau Frumoșii învinși despre care Mircea Mihăieș formulează o serie de considerații în ultimele capitole ale volumului. Recent, a fost tradus în limba română și volumul Un balet de leproși, în care regăsim pagini inedite ale prozei sale de tinerețe, inclusiv romanul cu titlul omonim volumului, pe care Cohen îl consideră chiar ca fiind „probabil mai bun” decât celebrul Joaca preferată. Pe coperta din spate, conform publicației New York Times, se apreciază că acest volum cuprinde scrieri în care putem întrezări

„primele sclipiri ale inimitabilei viziuni artistice a lui Cohen: una intimă, însă distantă și încărcată de vulnerabilitate chiar în timp ce aspiră la înțelepciune.”

Acest caracter aparent contradictoriu, plin de incitante divergențe și opoziții dramatice, ce străbate, ca un fir roșu, întreaga viață și activitate muzicală a lui Leonard Cohen, este surprins cu o remarcabilă acuratețe de către Mircea Mihăieș, care îi oferă muzicianului un portret vibrant și consistent, țesut pe matricea unei activități muzicale întinse pe spațiul vast a nu mai puțin de șase decenii de activitate muzicală. Ni se sugerează că am putea vedea în Cohen un diamant cu multe fațete, mai mult sau mai puțin șlefuit, căci nu de puține ori acesta a încercat, și uneori a și reușit, să se sustragă încercărilor producătorilor și tehnicienilor de sunet să îi șlefuiască și conformeze unicitatea talentului brut. Fiecărui album îi este dedicat un capitol, în cadrul primei părți a volumului, urmând ca în părțile a II‑a și respectiv a III-a, să analizeze și creația sa literară, alături de creionarea unor aspecte ale vieții și personalității artistului. Albumele comentate, în ordinea cronologică a apariției acestora, le este aplicată o „supracopertă”, capitolele primind titluri cu înveliș metaforic, adevărate miniportrete ale artistului, reflectate în melodiile albumului.

De ce l-am plasat pe Leonard Cohen, încă din titlu, „în fața oglinzii”? Tot de la Mircea Mihăieș aflăm, în capitolul Oglinda, balansul, despre un capriciu, un obicei bizar pe care se pare că îl avea Cohen în timpul înregistrărilor din perioada sa de debut, acela de a solicita o oglindă în fața căreia prefera să performeze, probabil, socotește Mircea Mihăieș, pentru a crea iluzia intimității absolute. Semn de sensibilitate și vulnerabilitate, mascate, aș remarca, într-un mod destul de ostentativ. Avea, se pare, acest obicei și în perioada adolescenței petrecută în Canada. Parcurgând versurile cântecelor, putem descoperi că metafora oglinzii devine chiar un leitmotiv, un obiect-simbol al obsedantei, tensionatei și fragilei sale relații de iubire cu sinele, oglinda putând fi văzută ca întruchipare a acelei iubite, mereu cu el dar înșelătoare ca fata morgana, plină de exigențe și care îl forțează să se calibreze și recalibreze mereu... Cum altfel decât cu ajutorul muzicii, simptom și terapie, psihodramă, dacă vreți, a bolilor de care se pare că a suferit omul Leonard Cohen: singurătatea, remușcarea, frustrarea, durerea, eșecul, dorința, cruzimea, revolta, resemnarea, angoasa, ș.a.m.d, ce își găsesc supape și deopotrivă resorturi taumaturgice în actul creației. Care îi preface alchimic drama vieții, cu eternul balans al căderilor și ridicărilor succesive. Pecetea oglinzii se insinuează și în motivația, care, conform lui Mircea Mihăieș, ar sta la baza demersului artistic al lui Cohen. Acesta afirmă despre muzician că el

„nu face parte dintre artiștii care să urmărească neapărat comunicarea cu spectatorul. Cântecele sale au un înalt grad de autodresabilitate: fără a ignora destinatarul, ele au caracteristicile unei voci interioare. Emisia fonică e mai degrabă un exercițiu de comunicare cu sine. A treia instanță, ascultătorul – pare adeseori un intrus, un personaj nedorit ce surprinde intimitatea comunicării artistului cu sine.”

Referitor la acest exercițiu, mai degrabă incomod, de comunicare cu sinele, efectuat în fața oglinzii, iată ce spune Carl Gustav Jung:

„Oricine se întoarce spre el însuși riscă o confruntare cu el însuși. Oglinda nu ne măgulește, ea arată cu fidelitate orice se reflectă în ea; mai exact, acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, fiindcă îl acoperim cu persona, masca actorului. Dar oglinda se află în spatele măștii și ne arată adevăratul chip.”[2]

Mircea Mihăieș trasează, cu măiestrie și modestie, aș crede că mai mult naturală decât studiată, ascensiunea muzicianului, de la statutul de artist marginal, paradoxal, provocator, un „rebel conformist”, scandalos și fragil, personaj seducător, uneori incoerent și bizar, la o faimă pe cât de fulminantă, pe atât de efemeră și sincopată, și al cărui succes la public aflăm că a venit tardiv, „când aproape că nu-l mai dorea”.

Această pendulare a lui Leonard Cohen, fascinant și unic, atât ca scriitor cât și ca muzician, între straturile și măștile ce îi compun și descompun fațetele personalitații de-a lungul unei vieți, intime și publice, cu suișuri și coborâșuri, este creionată de Mircea Mihăieș cu o finețe și precizie specifice, aș putea spune, diagnosticării prin metoda rezonanței magnetice. O face cu vădită admirație, neexcluzând însă, nici măcar pentru o clipă, o lucidă abordare a ipostazelor, uneori contrastante ori disonante în dimensiunea moral-spirituală, sau ca parte a poveștii artistului și omului Cohen. În calitate de portretist al lui Cohen, Mihăieș îmi pare un model de justă și ideală raportare pe care un admirator ar trebui să o aibe față de „obiectul” admirației sale, nu plutind în magma unei venerări absolute, necondiționate, ci mereu pe metereze, atent să discearnă și să culeagă mierea și lumina, fără a închide ochii la buruienile și umbrele care există și ele. Mai mult, cred că cu atât mai valoros și credibil este artistul care, așa cum se dovedește a fi Cohen, își recunoaște și valorifică întreaga paletă de stări și emoții, chiar și pe cele mai puțin decente sau respectabile, având curajul de a-și spune povestea, chiar și atunci când în ea e mai mult întuneric decât lumină, mai multă deznădejde decât speranță de mântuire, chiar și atunci când căutările și întrebările rămân fără răspuns sau când, la vârsta bilanțurilor, ești bântuit de regrete... . Când din aspirația izbăvirii prin frumos și accederea la sacru nu rămâne decât un fum, un ecou stins. Astfel, comentând afirmația lui Ira b. Nadel, autorul biografiei lui Leonard Cohen, care spune:

„În ciuda disperării neîntrerupte, Leonard Cohen a dus o viață de iubiri dezlănțuite, liber în mare parte de obligații și responsabilități. O viață susținută de credință și măcinată de depresii” (Nadel, p. 274),

Mircea Mihăieș îi adaugă o notă personală, nuanțând-o rectificativ și extrăgând esența ce se cere a fi percepută:

„Perfect adevărat. Numai că, între plusurile și minusurile vizibile cu ochiul liber, se întinde spațiul misterios al creației. În cele din urmă el dă măsura vieții artistului, și nu erorile existenței cotidiene sau inconsecvențele din planul biografiei.”[3]

Muzica lui Leonard Cohen este definită printr-o „hipnotică monotonie” și caracterizată de o „lentoare a frazei muzicale”; autorul vorbește despre o muzicalitate mai degrabă gravă, sobră, uneori chiar minimalistă, care parcă s-ar califica mai degrabă drept fond sonor al recitării textului, adevărata vedetă. Căci a vorbi despre muzica lui Leonard Cohen fără a pune în ecuație versurile sale, ar fi un nonsens, un demers superficial, lipsit de autenticitate. Înțelegem că, de cele mai multe ori, linia melodică coheniană nu este decât preambul, suport și înveliș, uneori fragil, alteori strident sau denivelat, al textului, unul profund sau dramatic, sobru ori căzut în derizoriu. De altfel, legat de duetul melodie-text, care pare că își dispută aici întâietatea, Cohen afirmă următoarele:

„Cuvântul rămâne vehiculul de primă instanță și forță al compozițiilor. Melodia e doar atașul parcă întâmplător și infinit de fragil, atât de precar încât se poate destrăma în orice clipă. Penumbra – adică ideea – e singurul lucru consistent în acest univers al sunetului și imaginii poetice...”[4].

Afirmație ce sugerează parcă asocierea muzicii lui Cohen cu finețea, delicatețea și vulnerabilitatea țesăturii de borangic.

Pe de altă parte, tematica dramatică, deși detașat și nonșalant ambalată în melodie, ne invită să o revelăm sub forma meditațiilor existențiale profunde pe care le deschide. Acest „creator-meșteșugar”, cum îl numește Mihăieș pe Leonard Cohen, pare că are o logică aparte, resorturi proprii, conform cărora îmbină și combină cuplul sunet-cuvânt, alternând centrul de greutate al acestora. Versurile sunt cele învestite cu puterea de a exorciza durerea și aleanul, cum sugerează și titlul volumului său de poezii Book of longing (Cartea aleanului), cablu conducător de sens către mintea și inima ascultătorului. În continuarea ideii sale referitoare la poziția melodiei în ecuația melodie-text, autorul volumului afirmă că

„restul ...e subsumat nevoii de a comunica – de a împărtăși. De a se livra – cu impudoare, cu violență, cu disperare”[5].

Voi folosi afirmația de mai sus a lui Mihăieș ca o punte, potrivită cred să facă legătura cu romanul de tinerețe al lui Leonard Cohen, Un balet de leproși. Și aici, Cohen își recunoaște, fără nici un fel de rețineri, nevoia de iubire: „Povestind, nu-mi doresc altceva decît iubirea voastră”[6]. Această nevoie de afecțiune cu care se pare că a trăit mai mereu Leonard Cohen, cred că reiese și din atitudinea, din cuvintele pe care Cohen le alege în preambulul concertelor sale live. Cu o infinită pudoare și fragilitate, delicatețe și cuviință, în urma gestului reverențios prin care își coboară pălăria după ce descinde pe scenă, Cohen își exprimă timid recunoștința pentru public, considerându-se onorat să cânte pentru ei. Chipul său bonom strălucește la propriu, luminat de bucuria copilărească de a fi văzut și ascultat. E senzația pe care am avut-o încă de la prima piesă vizionată din concertul său live de la Londra din 2008, d.v.d. pe care mă bucur că am avut grabnicul imbold de a-l achiziționa, citind despre el în cartea lui Mihăieș, un adevărat regal-carusel de emoții veritabile... .

Ca să revin la romanul său de tinerețe, cred că și aici îl putem surprinde pe artist tot în fața oglinzii. O oglindă în care personajul principal, un vădit alter ego al scriitorului, se observă pe sine însuși... Mai întâi prin prisma nevoii, instinctive și profunde, de a-și restabili legătura cu strămoșii. Împlinite, aparent, prin intermediul fericitei regăsiri a bunicului pierdut și regăsit, printr‑o fericită împrejurare, care pare că îi va acoperi măcar o piesă lipsă din marele puzzle al vieții cu dramele și necunoscutele ei. Încă din primele pagini ale romanului aflăm că

„În familia noastră nimic n-a fost vreodată foarte clar, și, în plus, alor mei nu le plăcea să mă implice în nimic din ce avea legătură cu trecutul lor”[7].

Și ca urmare a faptului că legăturile sale de familie i-au fost mai mult ascunse, personajul va aștepta cu înfrigurare reîntregirea cu un membru uitat al arborelui său genealogic:

„Încetul cu încetul, am simțit revenirea unei iubiri de familie profunde, a unei legături ce unește generațiile între ele. Abia așteptam să-l întâlnesc pe bunicul, să-mi împart camera și mâncarea cu el, carne din carnea mea, sînge din sîngele meu, neam din neamul meu. Cîte lucruri o să învăț, ce forță o să oferim unul altuia!”

Speranță și iluzie care vor fi curmate spre finalul povestirii, când se va dovedi că totul nu a fost decât o sinistră farsă a destinului, creată prin concursul unor stranii coincidențe de nume și circumstanțe. Bunicul se pare că aparținea de fapt altei familii, dar a fost prețuit și valorizat pentru presupusul său loc în familie, chiar dacă era un personaj mai degrabă bizar, violent și imprevizibil, de la care aparent ar fi moștenit patima mâniei și năzuința de a se purifica și a accede la dreptate și perfecțiune prin mai puțin perfectele, moral vorbind, modalități de corecție și eradicare a celui slab și laș, a compromisului și urâtului, anume prin experimentul eșuat al victimizării bagajistului, aparentul lepros, de către tânărul dezrădăcinat și derutat. Am putea considera însă personajul central al romanului ca întruchipare a leprosului din fiecare dintre noi, cel care ar face orice să fie inclus, acceptat și iubit, probabil o altă umbră a artistului însuși.

În Capitolul III, la p. 19 și respectiv 20, putem observa ceea ce cunoscătorii în teoria literaturii numesc mise en scene, termen pe care l-am aflat de la profesoara de literatură comparată, Adriana Babeți. Este vorba de acel fragment considerat că ar conține, in nuce, esența ideatică, coloana vertebrală a viziunii scriitorului, pe care acesta își țese firul narativ, indiferent dacă a fost conștient sau nu când a lansat în ocean picătura din care este desprinsă și care totodată îl cuprinde. Cohen face aici un fel de radiografie amară a relațiilor care, mai toate sunt destinate să se sfârșească, mai devreme sau mai târziu... Datorită plictiselii, al nesincronizării întâlnirii și nepotrivirii de nevoi și aspirații dintre cei doi, un joc trist în care se schimbă doar partenerul de dans, în care sentimentele sunt fie neîmpărtășite, fie mimate, lipsite de autenticitate. Iubirea perfectă nu este decât un deziderat inaccesibil:

„Câteodată îmi imaginez întreaga poveste ca pe un imens joc de-a scaunele muzicale. Cînd muzica se oprește, puțini, foarte puțini nenorocoși nu mai pot continua jocul. Ceilalți își găsesc un loc să se așeze înainte ca muzica să înceapă din nou. Sigur că în buluceală mai apar și genunchi juliți, inimi rănite, ba chiar și cîte o agresiune sau o crimă, iar literatura se face din astfel de accidente....”[8].

Regăsim aici și metafora jocului, pe care Cohen o va explora și în cunoscutul său roman Joaca preferată. Pe de altă parte, în imaginea simbolică din acest fragment, regăsim muzica, semnificată aici ca liant, fondul pe care se desfășoară alternanța de static (pasivitatea), simbolizată de scaune, și mișcarea, dansul relațiilor fiecăruia dintre noi, pe parcursul vieții, cu partenerii care ne sunt trimiși, sprijin și lecție deopotrivă, în scopul devenirii, creșterii și chiar al izbăvirii noastre.

Cum îl vedem așadar pe Leonard Cohen dacă privim în oglinda muzicii sale?

În albumul Songs of Leonard Cohen, piesa Stranger Song ne vorbește despre spaima de singurătate și abandon, despre nevoia de iubire, siguranță și de echilibru, valori ce sunt acut resimțite ca inaccesibile, refuzate de destin, în timp ce coperta de pe verso o reprezintă pe Ioana d’Arc, simbol al eliberării spirituale și al izbăvirii prin suflet, personaj emblematic pentru artist, care îi va dedica și o melodie, în albumul Songs of Love and Hate.

Piesa Bird on a Wire, cuprinsă în albumul Songs from a Room, îl surprinde oglindit în simbolul păsării pe sârmă, ce surprinde fragilitatea vieții, într-un univers răsturnat, sustras normalității, o lume cu poli inversați, pervertită de civilizație, unde zborul este frânt iar speranțele năruite... .

Albumul Songs of Love and Hate este reflexia unui discurs al artistului cu și despre sine, Mihăieș ne vorbește aici despre Cohen ca despre un „clinician al cauzelor pierdute”, cântecele sale mustesc parcă de un tragism al implacabilului, al ireversibilității, chiar și înmormântarea ca ritual e surprinsă aici în oglindă.

Pe de altă parte, albumul Death of a Ladies’ Man ne trimite, observă Mircea Mihăieș, la „radicalitatea, la visceralitatea, la brutalitatea de limbaj și de situații experimentate în romanul psiho-dramatic The Favourite Game, afirmație care cred că se califică și cu referire la romanul Un balet de leproși, care reflectă și el căutarea absolutului, a iubirii perfecte, dublată însă de amara conștientizare a zădărniciei acestui demers.

În albumul Recent Songs, iubirea este înfățișată ca un joc, ea pendulează între contrarii... se cântă atât despre pasiunea carnală, cu al ei „efect narcotic” și de anulare a instinctului de conservare, cât și despre iubirea mistică, metafizicul fiind în cele din urmă înăbușit de fizic, trupescul biruind spiritul.

Albumul Various positions, conform afirmației autorului

„reduplică modelul binar cohenian, al temelor opuse, al conflictului stabilit între iubire și durere, între frumusețe și renunțare, dorință și pierdere, păcat și remușcare, spaimă și singurătate, credință și prăbușire, curaj și lașitate, cruzime și candoare, generozitate și uitare, abandon și iluminare”,

teme mereu actuale ale unei umanități fragile și supuse intemperiilor lumii.

Nu vreau să închei fără a face o mențiune specială cu referire la vocile feminine care l-au însoțit mai mereu pe Leonard Cohen, e adevărat, în plan secund de cele mai multe ori, ca background... Însă cu o pregnanță aparte, nu de puține ori hipnotică și cu rol și rost de susținere și simetrie, de contrapuncte, dând, pe rând, când un ton de amploare dramatică când de îndulcire a discursului său muzical: Jennifer Warnes (al cărei succes cu albumul pieselor compuse de Cohen, Famous Blue Raincoat, l-a propulsat pe acesta pe orbita unui succes neașteptat), Sharon Robinson, Anjani Thomas, Dana Glover sau surorile Hattie și Charley Webb, s.a., sunt partenere (unele dintre ele chiar de viață) ale lui Leonard Cohen, prezențe fără de care artistul se pare că nu a conceput să‑și imagineze și împlinească actul artistic, conform exigențelor sale creatoare. Sunt cele pe care, spre sfârșitul parcursului său în viață și creație, el le-a numit, în versurile cântecului Because of, „exceptionally kind to my old age”. Redau aici versurile integrale ale piesei pentru că mi se pare că ele ascund, ca majoritatea versurilor-poeme ale sale, un veritabil portret înduioșător al artistului, cu drama, pasiunea, zbuciumul și aleanul sufletului său, numit de Mircea Mihăieș „un neobosit navigator în căutarea femeii desăvârșite”.[9]

Doar pentru că
Pentru că în câteva cântece
Am grăit despre misterul lor
Femeile au fost
Nespus de îngăduitoare
Cărunteții mele.
În viețile lor pline
Mi-au păstrat un loc tainic
Unde mă primesc.
Ele își leapădă veșmintele
Fiecare în felul ei unic
Și îmi spun
„Privește-mă Leonard
Privește-mă pentru ultima oară”
Apoi se apleacă deasupra patului meu
Și mă acoperă
Ca pe un copilaș înfrigurat

[1] Mircea Mihăieș, Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, Polirom, 2016.

     Leonard Cohen, Un balet de leproși, un roman și câteva povestiri, Polirom, 2024.

[2] Susan E. Schwartz, Rana de tată, dorința de tată, Philobia, 2024, p. 233

[3] Mircea Mihăieș, Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, Polirom, 2016, p. 163

[4] Mircea Mihăieș, Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, Polirom, 2016, p. 13

[5] Mircea Mihăieș, Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, Polirom, 2016, p. 13

[6] Leonard Cohen, Un balet de leproși, un roman și câteva povestiri, Polirom, 2024.p. 27

[7] Leonard Cohen, Un balet de leproși, un roman și câteva povestiri, Polirom, 2024, p.8

[8] Leonard Cohen, Un balet de leproși, un roman și câteva povestiri, Polirom, 2024, p. 2

[9] Mircea Mihăieș, Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen, Polirom, 2016, p. 331