POEZIE

Ildiko Șerban
poetă, prozatoare

De venit

Asul de zâmbet
cu negru de treflă
și o singură mână.
Peste alee ferestre
hulpave.
Se topesc printre frunze
lumânări de castani.
Vino!
Pe frunte vor crește
zănatice riduri
de alb vor cânta liliecii,
doar vino!
Nudul cambrat
golul din zbor,
fără sunet în galbenul serii
stâncile.
Undeva
în alte galaxii
mareea va salva
fecioare.


De întrebat


Cingătoare de sânziene,
altiță cu râuri cu foc,
o iie prin cer
și tăcutul.
După mercenari
o salcie-și leagănă 
morții.
Doar vii se leagănă singuri.
Când iarba
își pierde prin teacă
urcușul
cui îi mai spun,
cui îi mai spun?


De stat

Stai cuminte,
brațul pe masă,
o turturică-și face cuib
pe pervaz.
Unghia deschide izvoare
de limfă.
Sub cheag
stalactite își plouă
culcușul.
Pe oul de lemn
încă se vede
dăltița
și mai stai un pic.
Celălalt braț
e ceva
ca de zbor.


De ascultat

Ronțăit neîntrerupt,
musca ciulește antenele,
în pod o păpușă
scâncește.
Peste înserările reci
sub coviltir
fredonează
țiganca.
Crește un vierme din fruct.
Cade în cant
un bănuț
când câte o stea
scrijelește
neantul.
 

De plecat

Concasoare imense
fălcile vântului
mușcă
dimineața.
Speriată
roua se ascunde sub frunză.
O vrabie-n tremur
e gând
și niciodată,
e chiar niciodată.
O ultimă numărătoare
din țipăt.
Du-te, dar, du-te!
Ia cu tine
fălcile vântului
și vrabia.
Pe înserat
în urma tăcerii
ielele-și spală în vin
părul
și sânii.