PROZA

Böszörményi Zoltán
poet și prozator de limbă mahiară și română, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este deținător al Premiului literar Jozsef Attila (2012), cel mai important premiu acordat unui scriitor în Ungaria.

Falia

Astăzi nu mai exist ca acel eu de atunci, astăzi sunt cel care își surprinde gândurile, cel care evocă amintirea. Nu surprind ceea ce s-a întâmplat cândva, ci ceea ce licărește în mine din trecut, dintr-un timp ireversibil. În labirintul gândurilor mele lucrează copia originalului, ecoul său, varianta sa modificată, căci ceea ce simt acum nu poate fi asemănător cu ceea ce am trăit cândva. Eu m-am schimbat, iar sursa primară, realitatea mea interioară au fost reevaluate, expun scena fie distorsionat, fie mai clar decât înainte.

Se naște în mod firesc întrebarea: mă pot exclude oare din acea fostă amintire, în care mergeam pe strada principală a satului spre casa bunicului, acum, când parcurg același drum, după mai bine de treizeci de ani? În gând, pășesc la fel ca atunci, în timp ce mă frământă gândul că nimic nu mai seamănă cu ceea ce am trăit odinioară. Sunt în același timp creatorul acestei noi experiențe de viață și subiectul care o îndură, sunt cel care generează puterea existențială ce invocă mitul adormit în subconștientul meu, pe care, dacă va fi nevoie, îl voi retrăi de nenumărate ori.

Sentimentele îmi încremenesc din nou, căci mă apasă teama de singurătate și povara izolării, la fel ca atunci, în a fost.

Încerc să mă apăr împotriva rechemării amintirilor mele. Acum, când stau lângă gardul de scânduri cu crăpătura largă, îmi doresc să fiu același ca odinioară, când am ajuns la poartă, am apăsat clanța și am pășit în curte.

Prin crăpătura gardului, văd chipul zâmbitor și blând al străbunicii Mária. Se îndreaptă spre mine, ușor aplecată. „Tamáskám, ai venit, dragul meu?” – zâmbetul i se avântă pe chip. Își întinde brațele să mă îmbrățișeze.

Alerg spre ea, simt căldura trupului, strânsoarea blândă a brațelor ei, toată acea iubire după care am tânjit atât de mult și care izvorăște din gesturile ei lente, din cutele rochiei ei. Ochii ei albaștri-cenușii mă privesc, apoi îmi ia mâna într-a sa.

– Hai, fiule, spune ea, mergem la Bözsike după porumbei. Am comandat două perechi și mi-a trimis vorbă de curând că pot să merg după ei.

Tăcuți, cotim pe o stradă lăturalnică. Mie îmi revine din nou în minte focul atoatemistuitor al stelelor căzătoare, focul care ne curăță de păcate. Dar continuăm să mergem în tăcere pe strada pustie, pe trotuarul pavat cu cărămizi roșii, peste care au căzut frunze veștejite. Strâng cu putere mâna străbunicii, sperând că astfel voi scăpa de spaima pricinuită de focul stelelor și mă voi liniști.

Bözsike ne întâmpină cu voce tare. Își șterge mâinile umede de șorțul cu model albastru.

– Vă așteptam deja. Pornește înainte spre bucătăria de vară. Dar se oprește în portița grădinii.

– Ai auzit ce s-a întâmplat aseară la Ladányi? se întoarce ea spre noi.

– Nu. Au vreun necaz? întreabă Mária îngrijorată.

– Ei bine, niște ticăloși au intrat noaptea în coteț și au rupt gâtul la toate păsările, până și cocoșilor, apoi le-au aruncat în curte, ca să le azvârle peste gard, în drum. Dar câinele vecinului a început să latre ca un turbat, iar Dénes Ladányi s-a trezit, a aprins lumina și a dat iama în curte. Apoi a văzut hoții și păsările măcelărite. Dar degeaba a dat fuga după secure, până să se întoarcă, nici urmă de tâlhari. Azi toată familia, de la mic la mare, a curățat puii, ca să prăjească în untură grămada aia de carne, să nu se piardă nimic. Așa ceva!

Fără să mai aștepte vreo reacție din partea străbunicii mele, Bözsi pornește mai departe.

Intrăm în grajd, unde porumbeii, cu picioarele legate, se odihnesc pe o bancă. Străbunica își caută banii în buzunarul fustei, dar Bözsike o oprește.

– Îmi coși o cămașă, Mária, spune și îmi mângâie obrazul. Dar ce mare te-ai făcut, Tamáska! mă îmbrățișează ea brusc.

Ne-am îndreptat către casă în tăcere. Duceam mândru sacoșa cu micii porumbei, ca pe o comoară prețioasă.

Povestea aceasta are mai multe componente-amintiri. Acum, că mă concentrez doar la porumbeii transportați în pungă, fără să mai scormonesc în adâncul conștiinței după noi frânturi de amintiri, imaginația mea nu captează viziunea ascunsă în mine, nu se reliefează atât de clar ceea ce am evocat de nenumărate ori. Străbunica mea, aplecată deasupra ligheanului, smulge penele celor patru porumbei. Urmăresc degetele ei mici și îndoite, lucrând cu o agilitate uimitoare și, până își termină treaba, abia mai rămâne ceva în lighean din acele patru păsărele. Îmi pare rău pentru mititele, le privesc înduioșat, însă câteva ore mai târziu, sorb cu mare poftă supa de porumbel din farfurie, iar tristețea pe care o simțisem pentru soarta lor dispare brusc, se evaporă.

Într-o seară, întorcându-mă de la benzinăria construită la marginea satului, mă aflu din nou lângă gard, căutând cu privirea prin crăpătura dintre două scânduri imaginea de acum câteva săptămâni: vaca ce-și flutura coada în aer, în odaia ruinată.

– Căutați pe cineva? se aude vocea unui bărbat în spatele meu. Nu-mi iau privirea de la casa ruinată. Nici măcar nu mă întorc. Ca și cum aș vorbi cu mine însumi, spun:

– În copilărie, asta era o casă cu două camere și o verandă. Între camere era o bucătărie de iarnă. Una dintre sobe putea fi încălzită din acea bucătărie. Un coridor acoperit ducea spre scara podului. Trotuarul din fața casei era mărginit de o grădină cu flori. Aleea trecea prin vița de vie, până în fundul grădinii, spre mlaștină. De ambele părți, printre straturile de zarzavat, creșteau pomi fructiferi. În partea dreaptă a grădinii, de-a lungul gardului de sârmă, se întindea un rând de tufe de zmeură, mărginită în parte de sus de o cotarcă, lângă care se ridicau două cotețe de porci. În spatele lor, se lăfăia nucul uriaș. Curtea era împărțită în două de grajdul vacilor, legat de bucătăria de vară. În curtea din spate, în fostele cotețe de porci, se creșteau iepuri. În fața bucătăriei de vară, un nuc bătrân veghea deasupra mesei de lemn, înconjurate de opt scaune. Lângă gardul care separa curtea de stradă se afla o fântână cu cumpănă. În spatele porții, nu departe de locul unde stăm acum, se găsea o cisternă îmbufnată, cu apă de ploaie. Doriți să vă desenez planul gospodăriei și clădirile care au fost odinioară aici? am întrebat, întorcându-mă spre necunoscut.

Mă aflam față în față cu un bărbat înalt și slab. Pe cap purta o pălărie neagră. Îi acoperea o parte din frunte. Privirea lui întunecată, pătrunzătoare, scânteia când și când în fața mea. Chipul îi era brăzdat adânc de riduri, deși nu părea bătrân, dimpotrivă, aș fi estimat că are în jur de patruzeci de ani.

Purta o cămașă albă și un costum negru. Astfel îmbrăcat, nu se potrivea deloc în peisajul rural.

– Presupun că familia dumneavoastră a deținut conacul, a spus scurt, de parcă ar fi trebuit să repete o informație cunoscută demult.

– Dacă poate fi numit conac un astfel de imobil micuț, am remarcat eu. Simțeam că în glasul meu se strecurase o notă afectată. Aici au locuit bunicul meu și familia lui, am adăugat. Străbunicul meu, György, a cumpărat-o la sfârșitul secolului al XIX-lea. Străbunica mea, Mária, i-a născut doi copii, un băiat și o fată. Apoi a venit marele război, iar străbunicul meu a fost chemat la oaste. Fiind cavalerist, și-a luat și calul.

Multă vreme nu a venit nicio veste de la el, deși mai mulți oameni din sat luptau alături de el și trimiteau regulat scrisori acasă. Doar de la străbunicul meu nu sosea nicio scrisoare. Apoi, în 1916, toamna târziu, poștașul a adus o înștiințare militară care spunea că străbunicul meu căzuse undeva pe frontul italian. După încheierea războiului, străbunica mea a încercat să afle mai multe despre soarta lui de la puținii supraviețuitori întorși în sat, dar nimeni nu știa nimic sigur. Unii spuneau că a dispărut, alții că fusese luat prizonier.

Apoi a venit Trianonul, Transilvania a devenit a românilor, micul nostru sat la fel, nu mai existau oficialități maghiare, la care ar fi putut să se intereseze.

– Știu totul. Cunosc povestea familiei, a spus bărbatul, de parcă ar fi fost un lucru de la sine înțeles.

– Dar nici măcar nu ne-am prezentat, l-am privit eu surprins. Apropo, eu sunt Tamás.

– Știu și asta, a venit răspunsul.

– Dar dumneavoastră, dumneavoastră cine sunteți?

– György, străbunicul dumneavoastră.

Când mi-am revenit, lângă mine nu mai era nimeni.

Continuam să privesc casa ruinată prin crăpătura gardului. Poarta era încuiată. Oricum, nu aș fi putut intra. Dar nici nu mai avea rost. Pot cuprinde cu ușurință domeniul pustiu, peste care a trecut buldozerul. În imaginația mea, reconstruiesc și pun totul la loc, straturile de flori din fața casei, aleea pietruită ce ducea pe sub foișorul de viță. Pomii grei de rod printre zarzavaturi. Nucii își scutură fructele pe pământ. Tufele de zmeură încă-și mai poartă fructele roșii.

Stau în toamnă.

Nu văd timpul, nici timpul nu mă vede pe mine.

Timpul face parte din mine, măsoară asemenea unui mecanism precis schimbările prin care trec, cum se transformă materia și ideile în interiorul meu. Ce voi deveni în timp. Dacă spațiul are dimensiune, atunci și timpul are. Călătoria în spațiu este și călătorie în timp. În lumea și realitatea noastră existențială, ambele sunt măsurabile. Se agață una de cealaltă, ne orientează în desfășurarea evenimentelor. În a fi, ceea ce suntem. În spațiu-timp, ceea ce suntem, până când procesul de a fi ia sfârșit.

Spațiu-timpul ia notă de faptul că existăm în a fi, adică în noi înșine, cu eleganță pasivă și nepăsare sufletească. Și avem o opinie despre asta. Soarta propriului nostru suflet se reflectă în el. Timpul nu poate fi ascuns, deoarece este una dintre stările necesare ale existenței. Timpul-existență există chiar și atunci când noi nu mai suntem. Timpul-existență nu depinde de existența noastră, el este mereu prezent în a fi.

Existența noastră este efemeră, ne facem griji în mod inutil pentru ea.

Un zâmbet încurajator, indiferent de la cine ar veni, este întotdeauna binevenit.

Necunoscutul, căruia i-am descris imobilul bunicului meu și care s-a dat drept străbunicul meu György, a dispărut.

Stau lângă gardul de scânduri, copleșit de o tristețe și o uluire de nedescris. Nu pot explica ce s-a întâmplat. Străbunicul meu a apărut dintr-o altă dimensiune temporală? Cum a ajuns aici? Ce forțe transcendente l-au adus în fața mea? A fost o hologramă? Sau am fost atacat de dragonii imaginației mele, care au însuflețit pe cineva niciodată cunoscut de mine și de pe urma căruia mi-a rămas doar o fotografie veche, călare? Trăsăturile sale abia se disting, pentru că mărirea fotografiei nu permite o îmbunătățire a clarității. Pe deasupra, necunoscutul părea mai tânăr decât străbunicul meu din fotografie. Conștiința existenței mele să fi fost cea care a creat în mine dorința de a-mi întâlni strămoșul, care s-a împlinit pentru câteva clipe? Ce fel de voință a existenței ar putea avea o asemenea putere încât să însuflețească înaintea mea ruda de sânge crezută pierdută? În cazul acesta forța existențială lucrează uneori pentru a ne deruta, pentru a ne arăta o imagine falsă a realității prezente a existenței.

Holograma ca metaforă a existenței.

Manifestul imaginației despre prezentul care a fost odată.

Creează o atmosferă de carnaval.

Sunt înconjurat de mii de măști și figuri mascate. În lumina nesfârșitelor torțe, se perindă în fața mea, ici-colo fulgeră câte un rânjet de dincolo de lume, altundeva o viclenie concupiscentă, un zâmbet bahic, tiparele fețelor cuprinse de bucurie, egoism, gelozie, extaz, disperare, amărăciune se învârtejesc înaintea mea în chip de arhetipuri ale lumii existențiale. Am văzut ceva asemănător în Kyoto, în clădirea de lemn de o sută douăzeci și cinci de metri lungime, Renge-ō-in Hondō, adică Sala Regelui Lotus. De o parte și de alta a statuii principale, stau de pază cinci sute de războinici sculptați în lemn, în mărime naturală. Hainele și bijuteriile lor sunt identice, însă trăsăturile lor sunt diferite. Și acesta este un fel de carnaval plin de demnitate, mut. Poate că ei au protejat orașul de atacul atomic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Americanii plănuiseră să distrugă acest oraș, au ales Hiroshima în ultimul moment.

Sunt convins că dorința-voință arzătoare din mine a proiectat pe hard disk-ul conștiinței mele prezența străbunicului.

A vrut să se împlinească.

Să arate că nu doar câmpul magnetic poate curba spațiul-timp, ci și dorința-voință poate genera un câmp magnetic într-atât de puternic încât să-l deformeze.

Transcendență.

Magie.

Halucinație?

Lumea existenței smulge vălul de pe realitatea existențială care a fost.

Ele converg.

Simt, văd, ating mâna străbunicului, despre care în acel moment nici măcar nu bănuiesc cine este, cum a ajuns acolo și în ce fel se împletește cu destinul meu actual. Impactul prezenței sale este o minune divină. Această minune are un câmp de inducție. Vectorul inducției magnetice poate fi calculat ca rotația potențialului vectorial.

Dar oare ce intensitate a câmpului magnetic are intuiția? Cum se încadrează presimțirea în realitatea existenței? Asemenea corpului, care există pur și simplu în a fi?

Îmi aud ritmul respirației. Stau lângă crăpătura din gardul de scânduri și pândesc dacă ceva se schimbă în ceea ce cuprind cu privirea.

(Fragment de roman)