PROZĂ

Violeta Pintea
poetă

7 minute

1.

Prima senzație pe care am avut-o când am intrat în cameră a fost o incontrolabilă nevoie de a mă spăla. Nu pe mâini, nu pe față, nu pe picioare, o senzație atît de puternică încât nu mă puteam concentra la absolut nimic altceva, auzeam apa care curge prin țevile din pereți, simțeam stropul de apă rămas în capătul bateriei de inox din bucătăria care nu știam unde este, sau dacă este, sau dacă are o baterie de inox și nu un bol de porțelan încastrat în perete, un bol din acela care nu se mai folosește decât în filmele de epocă, sau poate doar un jgheab dintr-o tulpină de copac învelită în bucăți neregulate de marmură neagră unite unele de altele de filoane subțiri de argint, ceva atât de sofisticat încât nu-ți poți imagina că ar putea fi folosit de altcineva în afară de artizanul lui, și asta doar pentru plăcerea pur viscerală a auzului care simte cum toate acele elemente se reunesc asemenea unor instrumente la finalul unui concert.

Ceea ce crezusem că ar fi ferestre, nu erau decât niște tablouri, mai exact șapte tablouri care în acest moment nu prezintă niciun interes pentru mine, ferestrele erau altundeva, îmi dădeam seama de asta după lumina care venea din partea stângă, o lumină care trecând probabil prin armătura unei perdele, lovea podeaua brusc, fără urme de tandrețe, de parcă ar ști că peste câteva clipe tot decorul acesta se va schimba și ea va rămâne dincolo de pereți.

Nu era casa mea. Eram chiar la mare distanță de casa mea, în capătul celălalt al orașului, zonă care îmi era cu totul străină pentru că niciodată nu am avut drum să trec pe aici.

În urmă cu două zile, am găsit în fața ușii mele, pe preș, dormind un cățel. Dormea atât de profund încât mi-a trebuit ceva timp să-l trezesc și asta abia după ce i-am plimbat pe sub nas o felie din salamul pe care mi-l luasem pentru cină. Nu povestesc acum câte diminutive am folosit când l-am văzut dând din coadă și scheunând ușor, spun doar că toate animalele lumii mă domină. Nu același lucru pot să-l spun și despre oameni. În fine, am intrat împreună în casă, el a mimat, așa cred, că a mimat un leșin, simțind ezitarea mea în legătură cu ceea ce avea să urmeze în ceea ce-l privește. Dificilă hotărâre, mai ales că nu aveam nici spațiul, nici timpul necesar pentru a-l adopta.

În timp ce-l adunam de pe jos, am văzut că are o zgardă de piele, deci aparține cuiva, m-am gândit, nu fără oarecare ușurare. Pe zgardă era trecută o adresă, încrustată în piele era o adresă, fapt care m-a bucurat și m-a enervat în același timp. Detest oamenii care își pierd animalele, nu înțeleg cum poți să pierzi o ființă care depinde în totalitate de tine, o ființă pentru care ți-ai luat o responsabilitate, nu este ca și cum ai pierde un om, este mult mai grav pentru că omul poate comunica, în schimb un cățel sau orice altă ființă, nu. După calitatea și manufactura zgărzii mi-am dat seama că acolo există un atașament, o grijă, o prietenie între proprietar și patrupedul acesta care între timp a pus stăpânire pe patul meu.

Ce poți să vorbești cu un cățel? Multe. Diverse. El înțelege, așa că i-am povestit că îl voi duce acasă la el, comentând evident că stăpânul lui putea să adauge și un număr de telefon pe aceea zgardă.

De ce nu a făcut-o? Voi afla asta în curând, sub cea mai neașteptată formă. Niciodată nu m-aș fi gândit că cineva poate să recurgă la asemenea strategie doar pentru că poate așa trebuia ca să fie.

2.

Să vă povestesc despre tablouri. Erau șapte, după cum am mai spus. Grafică în cărbune. Primul era un ceas care arăta ora unsprezece și nouăsprezece minute. Atât. Nu erau alte ore desenate. Al doilea, unsprezece și douăzeci de minute, al treilea unsprezece și douăzeci și unu de minute, și tot așa până la ultimul, care arăta unsprezece și douăzeci și șase de minute. Dacă primul avea cărbunele puternic, clar, pe următoarele era din ce în ce mai estompat, la ultimul abia se mai putea vedea conturul desenului.

Cine ar umple un perete cu o asemenea cronologie a timpului, și de ce?

Mă gândeam că sunt într-o casă străină, cu un cățel care habar n-am pe unde era, o casă în care așteptam ca cineva să vină pentru a putea pleca, afară era frig, aproape seară, aveam un drum lung de făcut înapoi, măcar putea avea bunul simț să mă aștepte să vin, nu să lase în ușă cheile și un bilet: pentru doamna cu cățelul, intră, vin în curând, așteaptă-mă.

Îmi dau jos hanoracul, din buzunar îmi cade un pachet, mă aplec și mă bufnește râsul, erau cele cateva felii de salam cumpărate cu o zi înainte, cina mea de care uitasem cu desăvârșire. Îl bag înapoi în buzunar și-mi pun hanoracul pe speteaza singurului scaun din încăpere. Camera era auster mobilată, doar strictul necesar, nimic care să-mi spună ceva despre proprietarul sau proprietara locului.

Mă iau după zgomotul făcut de cățel și ajung într-o bucătărie minusculă unde pe o măsuță roșie încă abureau două cești de porțelan, una cu cafea, alta cu ceai. Aici totul era colorat ca o compensare a austerității de dincolo. Cățelul bea cu zgomot apă dintr-un bol de porțelan, părea mai mare decât ieri seară, m-am aplecat să-l mângâi. A stat, parcă și-a oprit respirația, nu știu dacă de bine sau de teamă.

Pentru moment uitasem că mâine urmează o zi grea, ciudată, o zi în care nimic din ceea ce se întâmplă nu are logică, sens, o zi la care aș renunța cu toată ființa mea. Dar nu se poate. Știu asta de câțiva zeci de ani, într-un fel, pentru mine ăsta este începutul de an în luna februarie, aceeași dată, aceeași oră, aceeași pierdere necontrolată a mea, imposibil de evitat, ceva atât de vechi încât nu poate fi stabilit în timp, în spațiu, ceva care cred că doar trebuie trăit și nu știu de ce.

3.

Încep să mă simt abandonată. Nu ca de obicei când voiam eu să devin invizibilă printre ceilalți, nu ca atunci când alegi să pleci de bunăvoie de undeva, abandonată, așa, ca atunci când nu cobori din tren în stația pentru care ți-ai luat bilet și rămâi pe riscul tău să cobori întâmplător într-o haltă cu numele aproape șters de pe tabla aceea albastră.

Ceva s-a schimbat. Lumina. S-au aprins becurile pe stradă. Ies pe balcon. Un spațiu mic, rece, mi se face frig și-mi strâng hanoracul, hanoracul meu cu un Mickey Mouse în relief în partea din față, un Mickey cu urechi mari și un nas proeminent, foarte în relief ambele, dar nu asta este interesant, ci faptul că pe partea din spate se continuă cu o coadă subțire, de șoarece, evident, care iese din toată croiala într-un fel care dacă nu ar fi sofisticat ar fi un mare kitch. Sau poate chiar asta este, dar este bluza pe care o ador, întotdeauna atrage atenția în felul acela în care nimeni nu te mai ia în serios când te vede îmbrăcat așa. Da, de multe ori copii se apropie și trag de coada aceea , de urechile mari, lucru care îmi dă o imensă siguranță.

Nu cred că am spus că sunt la etajul unu al acestei case, a început să ningă destul de tare, deschid fereastra să simt mirosul acela de zăpadă amestecat cu vânt. Claxoane, cineva țipă după un taxi care nu oprește, pe la alte ferestre se văd televizoare deschise, un avion coboară spre aeroport, nimic nou sub soare.

Închid fereastra. Gândul brusc că am plecat fără nici un ban de acasă mă face să-mi verific toate buzunarele. Așa e. Nici bani, nici telefon, nimic, dacă plec și mor pe stradă nimeni nu va avea habar cine sunt, voi ajunge în morga spitalului și la știri pentru identificare. Gânduri tâmpite. Mi-e foame, am văzut un frigider în bucătărie, dar nu, nu am cum să mă apuc să-i caut printre rafturi, nu ar fi pentru prima data când îmi controlez foamea.

Apoi, apoi ceva se întâmplă. Cineva își acordează vioara. Sunetul vine de la parter. După două trei încercări se oprește, părea exercițiul unui începător, apoi dintr-o dată totul a devenit sunet, vibrație, nerv, avalanșă. Mă întind pe podea și-mi lipesc urechea de parchet, am impresia că violonistul cântă pe viață și pe moarte. Mai târziu am aflat pe viața cui și pe moartea cui.

4.

Frică, frică, fricăăăăă, întuneric, întuneric, întunericcccc, firul de salivă curs pe la colțul gurii, ora, ora, ora, oraaaaaaaaaaaaaaa!

5.

— Să mă prezint. Astăzi aș fi împlinit trei luni și ceva. Aproximativ. Nu le-am mai împlinit. Mi-au trebuit zeci de ani să înțeleg ce s-a întâmplat atunci, pentru că nici viața, nici moartea mea nu au fost lungi. Nu am avut nume, și foarte târziu am învățat cuvintele care să descrie ceea ce a fost.

Înaintea mea, în locul acela a mai fost cineva. Nu știu cum mi‑am dat seama de asta, dar din primele mele clipe am simțit acest lucru, a mai fost cineva, mă simțeam legat de cel de dinaintea mea fără să-mi fie lămurit cine și de ce sau ce s-a întâmplat cu el sau ea.

Niciodată nu s-a vorbit de mine, nimeni, absolut nimeni nu știa de existența mea. Am fost un accident. O întâmplare nefericită. Un intrus. Nedorit. Neiubit. Ucis. Și totuși, cumva primeam hrană, creșteam, începusem să simt anumite lucruri, cum ar fi căldura sau frigul, uneori hrana mea îmi producea stări de euforie și nu mai știam o vreme nimic, sângele care mă hrănea era aspru, amar, toxic, îmi contracta toate celulele care începeau să se miște bezmetic, repet, foarte târziu am putut să transpun în cuvinte totul. Nu știam că în mine intra un coctail de alcool cu pastile, nu știam de unde căldura aceea insuportabilă când casa mea era scufundată în apă fierbine, mă încăpățânam să nu mă desprind de peretele acela moale când parcă eram aruncat în toate părțile. Rămâneam acolo, câteva grame de viață fără formă, fără nume, fără sex, fără viitor.

Nu-mi amintesc alte senzații, la un moment dat totul părea că s-a liniștit, hrana mea era bună, nu mă mai arunca nimeni pe trepte cu tot cu casă, nu mă mai otrăvea nimeni cu alcool, începusem să-mi fac unele speranțe.

Ora. Ora unsprezece și nouăsprezece minute.

Cineva încerca să ajungă la mine. M-a atins. Nu știam ce să cred. M-am mișcat. Eu singur m-am mișcat pentru prima dată și nu știam dacă este de bine sau nu. Cred că m-am întins, m-am rotit, sau m-am zbătut, nu mai știu.

Apoi o durere. Ceva subțire, mi-a intrat în trup. A înțepat, apoi s-a îndepărtat. Cred că am încremenit. Nu știu despre ce este vorba. Apoi a mai intrat odată. Tăia ceva. Tăia o bucată din mine. Simțeam cum se desprinde din mine o bucată, apoi alta, și alta, și alta, și alta, mă căuta acel ceva tăios, rupea la întâmplare din mine, oasele mele moi se desfăceau, pielea mea subțire se lipise zdrențuită de lama aceea, m-am ferit, m-a găsit, alte bucăți mai mici, mai mari, ceva roșu și cald din mine, în mine, peste mine, poate am țipat, poate nu, dar cred că am țipat, țipat, țipat, până în momentul când nu mai eram decăt bucăți-bucățele.

Apoi ceva m-a scos afară așa, pe bucăți, m-a scos până nu a mai rămas nimic din mine, eram acum într-o tăviță albă, câteva grame de carne tocată de care se ținea încă sufletul meu mic.

Deșeuri umane scria pe punga în care m-au aruncat după ce cineva a înodat-o, a scris ora începerii procedurii și ora încheierii acesteia.

Șapte minute. Atât a durat totul. Aici s-au terminat amintirile mele.

Nu m-a luat nimeni de-acolo să mă lipească la loc ca pe-un lucru stricat, nu, nu m-a luat nimeni de-acolo dar cred, cred că inimioara mea mică nu a fost atinsă, altfel nu-mi explic ceea ce a urmat.

6.

Încerc să mă ridic de pe podea, mișcarea prea bruscă mă aruncă înapoi, totul se rotește, mă simt ca într-un concasor, mi se face greață, încerc să respir ca într-un atac de panică, nu e panică, reușesc să mă rostogolesc pe spate, vuietul din urechi seamănă cu o rafală de ploaie pe un acoperiș de tablă, nu-mi pot descleșta palmele, îmi testez luciditatea, pare ok, mă rostogolesc pe burtă și încerc să mă ridic pe coate și genunchi, reușesc și rămân așa, mai am puterea să-mi imaginez cum dracu arăt ca un animal, da, ca un animal. Ce rost are? Ce rost are să mă ridic, acum tot auzul este un pocnet ca și cum cineva mă demolează de la urechi în jos, flash-uri cu imagini pe care nu le pot opri, mă enervez și mă trântesc la loc. Măcar asta a fost decizia mea. Nu știu de unde vine gândul urgent, insistent, să-mi verific semnele din naștere, niste linii subțiri care-mi brăzdează trei sferturi din corp, linii neregulate, la un moment dat am început să cred că sunt ideograme, mulți ani am încercat să descifrez simbolul din spatele lor. Știu că cei care în altă viață au avut o moarte violentă, duc cu ei în toate celelalte existențe aceste dovezi. Acum, fix acum, într-o miime de secundă am avut răspunsul. Un deja-vu sau altceva, încerc să țin cât mai mult în minte răspunsul, el se risipește, se diluează, mă sufocă neputința asta, știu că știu, dar nu știu ce. Camera se umple de zgomotele străzii, zgomote care se suprapun peste realitatea din mintea mea, trebuie neapărat, trebuie să-mi văd semnele din naștere.

Mi-e sete, mi-e rău de sete, aproape de mine, pe podea este un castron cu lapte, și așa, ca un animal îmi afund capul în el și beau cu plescăituri, fix ca un animal. Laptele a prins o pojghiță care mi se lipește de buze, de obraji, de dinți, nu mai contează, beau totul până la ultima picătură. Reușesc să-mi șterg fața cu dosul palmei, e bine, încep să mă mișc, mă ridic, de ce naiba m-am ridicat? A, da, știu. Mă dezbrac. Fiecare haină o dau jos încet, o împăturesc, o netezesc, o așez pe scaun, respir, amân, încă mai simt mirosul parfumului de pe piele, mă concentrez pe acest lucru și nu știu dacă mai vreau să stau în fața oglinzii așa goală, adusă de spate, cu părul încâlcit, cu genunchii flexați, nu, nu știu dacă mai vreau să verific nimic.

Da, sunt acolo. Toate liniile acelea subțiri, roșiatice, toate sunt la locul lor în geometria aceea absurdă.

Șapte cuie goale pe un perete, șapte cuie de care probabil vreau să atârn niște tablouri, pipăi cu degetele conturul umbrit, abia definit care mă face să cred că acolo au fost deja niște tablouri.

Nu mai vreau să mă gândesc la nimic. Caut o cutie în care știu că am ascuns niște fotografii ale unor străini. Erau aici când m-am mutat, cutia aceea era aici în mijlocul camerei goale, ca și când m-ar fi așteptat, ca și când îmi era destinată. Știu foarte bine, acum știu foarte bine cine și de ce mi-a lăsat aceea cutie.

O deschid.

7.

Nu-mi place să ating lucrurile altcuiva, cum nu-mi place ca altcineva să atingă lucrurile mele. Nici pe mine, nici pe mine nu-mi place să mă atingă cineva, instinctiv îmi duc mâna la locul acela să șterg, să îndepărtez urmele atingerii fie ea și întâmplătoare. O vreme am crezut că va veni proprietarul cutiei să și-o ia înapoi, probabil în graba mutării o uitase. Zilele, lunile, anii, au trecut și nu a venit nimeni. Am păstrat-o totuși și acum încerc să-mi amintesc unde am pus-o. Era o cutie simplă de pantofi, uite îmi amintesc și marca fabricii tipărită pe capac, pantofi de damă, lucru la care nu mă gândisem atunci. Da, pantofi de damă. Concentrează-te, îmi spun, nu prea sunt locuri unde să ascunzi ceva, am foarte puține lucruri, încep cu dulapul, nimic. Mi-e poftă de o cafea și mă duc să-mi fac o cafea. Cafeaua mă liniștește. Îmi tremură mâna, pulberea aceea neagră cade pe lângă ibric, reușesc totuși, îmi fac o porție dublă, toată procedura asta necesită concentrare, lucru care mă calmează, spuma aurie trebuie îmblânzită, cafeaua la ibric necesită pricepere, aproape artă, ultimul clocot, ultimul clocot e așa, ca țipătul unui cocoș, cafeaua impune respect, aleg cea mai fragilă ceașcă, văd un paianjen deasupra vitrinei din bucătărie, un paianjen mic, nu, eu niciodată nu ucid păianjenii, mă ridic pe vârfuri să-l vad mai bine cum muncește la pânza lui și observ colțul unei cutii pusă pe vitrină. E prea sus, mă urc pe scaun și încep să cred în minuni. Este cutia aceea de pantofi. Mă gândesc că totul este să-ți lași mintea liberă atunci când vrei neapărat ceva, și dacă e să se întâmple, se întâmplă.

O deschid, mie nu-mi place să amân lucrurile, să complic situațiile cu drame regizate de mintea mea, mie îmi place să rezolv orice situație atunci, pe loc, la fel cum în copilărie mâncam toată ciocolata deodată, fără prelungiri inutile de senzații.

Trei fotografii. Aprind becul, îmi apropii nasul de cutie, simt un miros de hârtie veche, am obiceiul să miros orice ating, inclusiv mâncarea, uneori devine jenant și deranjant, dar asta e.

Primele două fotografii sunt cu o fată tânără în semiprofil, râzând cu mâna la ochi. Chiar și așa îmi dau seama că este foarte frumoasă.

Ultima fotografie este mototolită, împăturată în patru, o netezesc cu podul palmei, încerc să reconstitui identitatea femeii în comparație cu celelalte două, greu de găsit o asemănare, totuși instinctul îmi spune că este aceeași persoană, este un instantaneu luat pe stradă, în zăpadă, ninge, o fotografie ciudată, mâinile ei sunt încrucișate pe burtă așa cum doar femeile însărcinate știu să le țină.

Întorc fotografia , pe spatele ei scrie ceva, descifrez cu greu, un scris ordonat, caligrafic chiar atât cât se poate vedea din felul în care a fost mototolită.

— Dacă te-ai fi născut, te-ai fi numit Cristina. 1990.

Totul a prins sens. Stiți cum e să fii în mijlocul unei explozii? Eu știu. Acum am aflat. Ești în fiecare element desprins din aceea explozie, amestecuri de aer, pământ, foc, metal, iarbă, apă, frică, sticlă, hârtie, plastic, carne, carne, carne, suflet, respirație, toate acestea dezintegrându-se și reîntregându-se în aceeași fracțiune de secundă.

Am obosit. Mai e ceva neterminat. Nu acum, acum trebuie doar să dorm. Înainte de a adormi, mi-am amintit de teza mea de doctorat. Era despre reîncarnare. Acum știu de ce, pentru că eu am trăit-o. Numele meu este Cristina.