PROZĂ

Vlad Radu Vălcan
prozator

Diavolul de alamă

Iadul se aseamănă cel mai bine cu un birou notarial. Diavolii și strigoii, la fel ca secretarii și contabilii, sunt ființe care fac rău nu din plăcerea de a îi vedea pe oameni suferind, ci pentru că nu știu cum altfel să își trăiască viața. Contabilii, de exemplu, nu se nasc suficient de bogați pentru a vedea lucruri interesante, dar nici suficient de săraci pentru a le trăi. Nu se nasc suficient de inteligenți pentru a se întreba care este rolul lor în obscena nemărginire a timpului, dar nici suficient de proști pentru a trăi clipa. Triumful categoric al mediocrității asupra existenței lor îi face să fie ignorați de toată lumea până în punctul în care până și ei înșiși uită de faptul că există, acesta fiind motivul pentru care ajung la biroul notarial, împreună cu toate celelalte lucruri care au fost menite să fie ignorate. Și pentru că a gândi înseamnă a exista, cei mai mulți încep să își înlocuiască sentimentele cu numere. Calculele greșite le solicită atenția mai mult decât familia, iar planurile de viitor nu reprezintă nimic altceva în afară de hârtiile care nu au ajuns încă pe biroul lor. Și în felul ăsta fiecare acțiune a contabilului devine un simplu automatism, aparenta sa cruzime nefiind nimic mai mult decât modalitatea cea mai eficientă de a vorbi mai puțin și de a calcula mai mult. Tot așa și dracii sunt malefici mai degrabă de dragul tradiției, decât de dragul sadismului. Pentru cei mai mulți cruzimea nu este o distracție, ci o simplă metodă de a se conforma presiunilor sociale.

Diavolilor le place să fie cald, dar din păcate le este greu să se încălzească. Cu toții am auzit că iadul ar fi un univers incandescent al suferinței. Problema este că una dintre cele mai mari suferințe este aceea de a îți avea așteptările înșelate, motiv pentru care este responsabilitatea dracilor de a îi întâmpina pe nou sosiții care se așteptau la râuri de flăcări cu paturi de gheață din care nu te poți da jos cu tot cu pielea cu care te-ai culcat în ele. În aceste condiții, diavolii ajung să viseze mereu la haine, așa că își petrec timpul liber dresând molii care să rupă din hainele oamenilor pentru a le aduce stofă din care să își coasă paltoane, deși trebuie menționat că o haină care să poată rezista frigurilor iadului trebuie să fie atât de groasă încât toate moliile care au existat până acum nu le-au putut aduce diavolilor și strigoilor stofă decât pentru o jumătate de palton. De multe ori fanteziile cele mai obraznice ale cuiva sunt întrerupte din cauza faptului că cel ce visează cu ochii deschiși ajunge la concluzia că a ține o fată în brațe la căldură ar fi mult mai plăcut decât a păcatui cu ea. Acest fenomen bizar se datorează faptului că dracii responsabili de făurirea gândurilor necurate pot simți ce își imaginează păcătoșii care acceptă aceste gânduri în sufletul lor, iar pentru cei mai mulți locuitori ai Iadului, o clipă de căldură valorează mult mai mult decât sufletul tău nemuritor. De asemenea, trebuie menționat că lumânările nu protejează sufletele noastre pentru că dracii se tem de lumina lor, ci pentru că un diavol care ajunge în preajma unei lumânări va fi mult prea ocupat încălzindu-se pentru a le putea pricinui necazuri celor din jur, ăsta este și motivul pentru care numărul de oameni posedați a scăzut considerabil de la invenția caloriferului.

Cu excepția păcătoșilor, toate ființele care sălășluiesc în iad se numesc draci.

Dracii se împart în patru categorii: strigoi, diavoli, demoni și limite. Strigoii și diavolii sunt bietele creaturi care trebuie să se ocupe de îndatoririle administrative ale Iadului. Întâmpină sufletele, le osândesc în mod protocolar, pe baza unui program foarte strict, iar odată ce și-au îndeplinit datoriile, încearcă să obțină aprobarea ministerială de a cutreiera pământul în speranța de a se încălzi. Ei trăiesc în Desiș, o tundră acoperită de zăpezi neîntrerupte ce se întinde în toate direcțiile spre orizontul neguros. Din loc în loc zăpada este străpunsă de palmieri, niște stâlpi negri și solzoși care se ridică până în cer. Niciunul dintre locuitorii Desișului nu știe ce se află în vârful lor sau dacă acesta există, dar atunci când e lumină afară, uneori sunt și frunze pe zăpadă, așa că cei mai mulți au ajuns la concluzia că stâlpii sunt copaci ai căror frunze dese formează un desiș menit să țină lumina cerului departe de ochii păcătoșilor.

Demonii reprezintă conducerea administrativă a Iadului. Ei sunt cei care conduc Ministerul, cei care se ocupă de aprovizionarea cu căldură și tot ei sunt singurii draci cărora le place cu adevărat să gândească. Ei trăiesc în Cazan, unul dintre puține locuri ale Iadului în care este cu adevărat cald. Cazanul este un ghem format din fire de oțel pe care se află mărgele de sticlă, fiecare fir este un coridor și fiecare mărgea este o cameră. În aceste camere demonii cercetează sufletele păcătoșilor deosebiți, decid pedeapsa potrivită fiecărui păcat și alimentează focurile. Focurile sunt folosite în cazuri excepționale pentru a tortura, dar adevăratul lor scop este să le creeze diavolilor și strigoilor dorința de a îi servi pe demoni pentru a se bucura de căldura din jurul lor.

Limitele sunt tot ceea ce se află între diavoli și demoni, și sub ei, și mult deasupra lor. Zumzetul pe care îl auzi când e prea liniște, petele de culoare pe care le vezi când îți închizi pleoapele, imaginile șterse pe care le vezi în colțul ochilor, melancolia care te cuprinde fără nici un motiv, orizontul negru care înconjoară Iadul și în care nu poate pătrunde nici o privire. Toate lucrurile pe care nu le putem cuprinde niciodată în totalitate sunt Limite. Toată lumea trăiește întrepătrunsă și înconjurată de ele, dar nimeni nu le poate cunoaște și nimeni nu le poate înțelege.

Dacă lumea este o cetate, Limitele sunt nisipul. Nisipul care umple atât crăpăturile dintre pietrele castelului, cât și deșertul care îl înconjoară.

Într-o zi, diavolii care aveau onoarea de a se bucura de căldură servindu-i pe demoni fuseseră încredințați cu a găsi o pedeapsă potrivită unui păcătos. Cele mai multe păcate îi fuseseră judecate pe baza protocoalelor deja existente, dar nefericitul suflet părtinise o formă atât de subtilă de ticăloșie încât nici unul dintre cei prezenți nu știau cum să îl judece. În tinerețe cunoscuse o fată căreia îi muriseră ambii părinți, un lucru despre care se prefăcuse mereu că nu știe, căci unele tragedii sunt așa oribile încât nimeni nu are curajul să amintească despre ele și solemnitatea să vorbească despre ele. O tratase ca pe orice altcineva la început, dar observând comportamentul copilăros al fetei și frica ei de seriozitate se gândise că ar trebui să îi arate nu e nimic rău în a fi vulnerabilă. Cuvintele lui au devenit mai dulci, timpul petrecut cu ea mai lung, până când într-o zi a reușit să o facă să se îndrăgostească de el. Îi dăduse o persoană în care să se încreadă, dar problema era că după ce au devenit un cuplu a început să îi vorbească tot mai puțin și să o atingă tot mai mult. Și ea știa, buzele care în trecut îi lăsau cuvinte în minte, acum îi mai lăsau doar urme pe gât.  Lăsată rece de faptul că și-a deschis sufletul pentru cineva care voia doar să îi deschidă picioarele a ajuns să își piardă credința în iubire și astfel s-a ofilit. Diavolii erau puși în încurcătură de un asemenea caz pentru că intențiile nefericitului fuseseră rele, dar acțiunile fuseseră toate bune. O asculta vorbind, o ținea de ambele mâini când îi spunea cât o iubește și chiar îi fusese milă de fată, dar se uitase în ochii ei mult mai rar decât se uitase la sânii ei. Strigoii și diavolii fiind obișnuiți cu munca repetitivă specifică birourilor notariale, urăsc să fie nevoiți să își folosească capul, așa că văzând că nu găsesc nici o pedeapsă potrivită acestei situații în documentele oficiale au decis să ceară ajutorul unui demon. În mărgeaua respectivă se aflau două uși, dracii s-au adunat în fața uneia dintre ele și spetindu-se din greu au ridicat inelul prins în ea și au bătut cu el de trei ori în poarta de oțel. Pereții de obsidian au vibrat energic și după acea au revenit la somnul lor rece. Tăcerea s-a lăsat peste mărgea și toți au rămas împietriți, dar la scurt timp podeaua a început să tremure și pași grei au început să bată coridoarele metalice din afara încăperii. Într-un final, ușile s-au deschis și toți diavolii s-au dat înapoi în timp ce diavolul de alamă a pășit înăuntru. Trupul său puternic era gri, pielea sa fiind groasă ca a unui rinocer. Dar cea mai amenințătoare nu era statura sa colosală, ci fața sa de alamă. Rece și imobil, cu coarne care luceau puternic în lumina torțelor de pe pereți, chipul său permitea să se citească o singură emoție: dispreț.

Servitorii s-au grăbit să exprime dilema pe care o aveau, adăugând că numai înțelepciunea diavolului de alamă ar putea rezolva această problemă. Nările de metal au răsuflat abur fierbinte și o voce a răsunat din spatele chipului de alamă, precum un fierăstrău care taie în lemn:

– Cu cât un diavol are mai multe dorințe, cu atât devine mai slab. În felul acesta, cei ce își doresc cel mai mult să atingă Tronul Lui vor fi întotdeauna cei mai departe de el. Puterea mea se datorează faptului că singura mea dorință este să învăț. Nici măcar nu mă pot adânci în studiu, deoarece fiecare acțiune a ghearelor voastre mizerabile trebuie supravegheată de cineva care chiar gândește. Dacă această problemă nu poate fi rezolvată fără a mi se încălca singura dorință, atunci așa să fie.

Chipul neted se îndreptă spre sufletul osânditului și începu să îl citească. După un timp, acesta începu din nou să vorbească:

– Trebuie să punem asupra păcătoșilor povara pe care ei au pus-o asupra altora. Cuvintele sale au încețoșat mintea unei persoane, au amăgit-o până au îngenuncheat-o. Când s‑a plictisit de jocul cuvintelor mieroase a abandonat-o, iar ea a continuat să se viseze călcată în picioare. Prin urmare propun să îi punem acestui păcătos pe cap o coroană din care picură mereu mierea. După aceea îi vom da drumul în acest labirint căruia îi spunem Cazan și misiunea noastră va fi îndeplinită. Mierea i se va scurge în ochi si îl va orbi, podeaua de metal încins a coridoarelor noastre îl va face să alerge până îngenunchează de epuizare, iar atunci când cade la podea va fi întotdeauna cineva care să îl calce în picioare.

Diavolii fură încântați de această propunere și se ridicară să plece, dar diavolul de alamă pocni din degete și ușile se închiseră pe loc.

– Dacă voi aveți de gând să mă torturați cu probleme atât de nesemnificative, atunci e corect să vă torturez și eu pe voi.

În acel moment diavolul începu să recite o poezie numită „O castană bună”. O poezie erotică, spre dezgustul tuturor dracilor.  Pentru draci nu e nimic rău în a fabrica gânduri perverse, exact așa cum pentru oameni nu e nimic rău în a vorbi despre sex. De asemenea, a auzi un demon vorbind e o onoare pentru servitorii săi, așa cum pentru elev e o onoare să asculte un renumit profesor. Dar pentru bieții strigoi, a își auzi respectatul stăpân spunând niște perversiuni așa de imature și ridicole era exact așa cum ar fi pentru noi dacă ne-am vedea și auzi profesoara de franceză făcând sex. Tocmai de aceea, de atunci înainte diavolii și strigoii din Cazan au avut mare grijă să nu își mai deranjeze stăpânul, ba unii chiar au învățat să gândească din respect pentru studiul în care diavolul de alamă este mereu adâncit.