RESTITUIRI
Florin Ardelean
eseist, prozator
Nicolae Iorga după Nicolae Iorga[1]
Uneori, apariția unei cărți din sfera istoriei este mai mult decât o analiză pe un anumit subiect. Ea poate indica o tendință, poate sublinia un fenomen sau poate sugera indicele de calitate al discursului istoriografic. În bine sau în rău. Este, cred, cazul cărții Georgianei Țăranu dedicată activității politice a cărturarului Nicolae Iorga, mai precis slăbiciunilor acestuia față de fascismul italian, ba chiar căderea în fandacsia idolatriei pentru Benito Mussolini. Nu este vorba de o rătăcire de moment, de o eclipsă pasageră și nici nu este un caz izolat în politica românească interbelică. Dimpotrivă, eminentul istoric este doar un element (e drept, cu valoare de reper) într-un tablou extrem de bogat în personagii de toate calibrele și profilurile etice. Dar de ce este cartea de față mai mult decât un studiu laborios, menit să‑ți stăruie în memorie? Cred că răspunsul este simplu, însă nu tocmai la îndemână. Pentru a constata statutul ei deosebit ai nevoie de un anume uzaj, de posibilitatea de a remarca valorile adunate în istoriografia ultimilor ani și, mai ales, de a putea percepe direcția de evoluție a acesteia. Direct spus, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian ne arată destul de limpede un fapt de des-vrăjire. Vraja în chestiune este corsetul dogmatic, plin cu aluviuni, clișee moștenite din vremea unui regim ce a transformat istoria în „ancilă”, pentru un drapaj butaforic, inițiat în numele unei legitimări altfel improbabile. Corsetul cu pricina a ținut istoricii, după 1990, într-un standby călâu, înstăpânit de frici și lașități, racordat subteran la impurități politice și hrănit cu false orgolii de proveniență etnică. Faptul de-a nu-ți vorbi de „rău” tribul, de a nu-l demasca în ipostaze nedemne petrecute în trecutu-i altfel eminent, epopeic, fundamental eroic, a funcționat nu doar ca o cenzură implicită, ci ca un fel de interdicție de bun simț. Decât să stârnești reacții și să repertoriezi clamori, mai bine stai, ca istoric, în siajul unui curent aproape centenar, solidificat în tratate și aureolat prin aplauzele unui neam ce nu a făcut nimănui nici cel mai mic rău, ba chiar a fost pavăza ce-a proteguit Apusul. La fel stă treaba și cu panteonul figurilor ilustre, încremenite într-o apoteoză la care suntem îndemnați, cu ocazii festive, să ne închinăm cu deferență. Nicolae Iorga este, din acest punct de vedere un exemplu de figură istorică națională supraevaluată într-un registru al adorației fără prihană, evanghelizat de-a binelea în narative hieratice. Orice referință critică trecea drept un afront. Îmbălsămat, intrat în imaginarul colectiv românesc, personalitatea lui s-a înălțat, prin cinematografie, la înălțimi pontificale. Dar iată că Georgiana Țăranu, profesor de nici 40 de ani la Universitatea „Ovidius”, din Constanța, comite sacrilegiul.
Nicolae Iorga încetează brusc să ne înfioreze, este extras din balsamul encomiastic și readus în câmpul analizelor critice, în conformitate cu datele realității și cu faptele probate fără dubiu. Deși pare greu de admis, „monstrul sacru” al istoriei naționale din prima jumătate a veacului trecut cade victimă unui fapt de seducție. Tocmai el, cel care avea o minte copleșitoare, o artă impecabilă prin care îi seducea pe alții, tocmai el, cel ce a scris sute și sute de cărți și și-a hrănit cariera cu un orgoliu dus până înspre vanitatea malefică, ei bine, tocmai Nicolae Iorga s-a lăsat sedus de un aventurier politic mai periculos ca o bombă atomică, creditându-l cu geniu, cu sacrificiu de sine în numele poporului italian, popor aureolat de o istorie magnifică, dar eșuat, după primul război mondial, într-un episod de nemulțumire de sine, ba chiar de percepția de-a fi fost trădat de cei pe care îi „servise” prin sacrificii imense pe câmpul de luptă. Iorga vede în Mussolini un salvator de neam, un intelectual de prim rang, un erou de anvergură mondială, un dictator căruia în scuză excesele și-i iartă violențele, refuzând să constate că personajul în discuție practică un cabotinaj de cea mai joasă condiție. O dată iluzionat, prins captiv în actul de seducție, nu mai poate scăpa. În ciuda evidențelor, își creditează propria himeră, refuzând evidențele, poate și în numele unei viziuni politice potrivit căreia Mussolini ar fi fost singurul lider capabil să-l înfrunte pe sangvinarul Hitler și să coaguleze un pol de putere din care Balcanii să facă parte, firește, sub hegemonia luminată a Italiei ce păstra încă măreția unui Imperiu Roman clădit de Cezarii vechimilor legendare. Mussolini nu era decât expresia unui „basm” din care ne revendicam și noi, printr-un episod întemeietor, ilustru și puțin traumatic. Apoi, Ducele avea ceva din grandoarea cvasi-mistică a palingeneziei, încarnat exact la timp pentru a da coerență și a croi viitor unei lumi căzute în ruina oricăror opțiuni. Ca vizionar și cunoscător al trecutului, ca istoric ce evalua latinitatea la nivel de excelență, Nicolae Iorga a avut credința nestrămutată, cel puțin 15 ani, că fostul jurnalist cu simpatii socialiste, convertit în fascist și dictator, este singurul care poate menține status quo-ul ansamblului european de după Conferința de pace de la Versailles. Că iluzia lui a avut anvergura unei catastrofe este acum o evidență care atunci nu se lăsa întrezărită. De altfel, cecitatea, miopia politică și captivitatea într-un act de seducție diabolic, specifice lui Nicolae Iorga, țin tocmai de paradigma intelectualului (fie că e istoric, filosof, scriitor sau artist) aderent necondiționat la opțiuni prăpăstioase, gata de-a se înrola, alături de pușlamale jalnice, în proiecte ce au adus suferințe inimaginabile de-a lungul secolului al XX‑lea. Lecturi din autori precum Julien Benda, Raymond Aron, Michel Winock, Jean Sévillia, Paul Johnson, Bernard-Henri Lévi, Samuel Fitoussi sau André Glucksmann pot fi pilduitoare cu privire la „expertiza” dovedită de intelectuali, opiniile lor patetice fiind adesea ridicole și aducătoare de năpaste. Editorul Neamului românesc se înscrie în această lungă și nefastă tradiție. Scurtul său stagiu de prim-ministru e un argument în plus.
Ne putem întreba, folosind o sintagmă la modă: a fost Nicolae Iorga un „idiot util” al vremii sale? În Argumentul ce prefigurează analiza, Georgiana Țăranu insistă pe contextul interbelic, pe multele motivații în conformitate cu care Iorga s-a lăsat îmbrobodit: „Povestea lui Iorga și a seducției exercitate de Italia lui Mussolini nu poate fi înțeleasă fără să cercetăm modul în care diplomația fascistă a desfășurat, în paralel cu dialogul bilateral tradițional, o propagandă culturală intensă în România. Interesat de Balcani, această regiune strategică aflată sub hegemonie franceză, regimul lui Mussolini a încercat să capteze bunăvoința unor vectori de influență italofili de la București. Practic, Iorga și dictatura italiană au ajuns să se curteze reciproc” (p. 22). În al doilea rând, savantul și omul politic român a ajuns tiranofil, orbit de steaua dictatorului italian, pe un fond prealabil de naționalism și antisemitism, dovedite cu prisosință încă din anii ce au premers Primului Război Mondial. Întreaga mișcare de extrema dreaptă din deceniile doi și trei ale veacului trecut a avut în Nicolae Iorga doctrinarul și părintele, chiar dacă mai apoi, printr-o ironie amară a sorții, furibunda lui adeziune la fascismul italian a venit în contrapartidă cu o distanțare tot mai ostilă față de Mișcarea Legionară, de Corneliu Zelea Codreanu și față de A. C. Cuza. Un orgoliu nemăsurat, incapacitatea de-a admite că s-a păcălit, au acționat ca un opiu asupra unei minți înfierbântate, uluitoare ca performanță reflexivă, dar carentă la capitolul judecăților de valoare politică. Președintele Partidului Naționalist Democrat a fost un megalothymic, legănat de credința superiorității zdrobitoare a spiritului său în raport cu semenii, cu întregul establishment românesc.
Georgiana Țăranu pune foarte bine în relief coșmarul cu care s-a confruntat Nicolae Iorga pe toată durata „mariajului” său sufletesc cu Ducele și cu fascismul. Este vorba despre poziția lui Mussolini pro-maghiară și revizionistă, ceea ce dădea fiori reci cercurilor politice românești, îngrijorându-l pe amfitrionul de la Vălenii de Munte, furios pe „copilul” pe care îl iubea și care mai făcea și năzbâtii. În iulie 1931, dar mai cu seamă în noiembrie 1936, când Italia este tranșant de partea Ungariei „mutilate” la Trianon, vraja pare a se risipi, iar mecanismul seducției se gripează. Totuși, nu se înregistrează o ruptură. Dincolo de dezamăgiri, calculul rece indica nevoia unei relații cordiale cu Italia, cam singurul reazăm văzut în perspectiva unui viitor tot mai sumbru, conotat deja de politicile agresive și expansioniste ale Germaniei naziste. Mai era rost de-un bob speranță: „Iorga încerca parcă să compenseze distanțarea sa intimă de Mussolini prin susținerea în continuare a nevoii de apropiere diplomatică oficială de Italia (ca stat). Para-diplomația sa eșuase, așa că Iorga invita diplomația clasică să continue să privească spre Roma” (p. 293). Numai că totul se așază strâmb, în răspăr cu interesele noastre și cu iluziile îndelung clocite. Finalul anilor ‘30 aduce tot mai multă rumoare și instabilitate. Dictatura Regală, conflictul cu Legiunea și cu liderul Corneliu Zelea Codreanu, mai apoi izbucnirea războiului, abdicarea Regelui Carol al II-lea și instalarea regimului național-legionar grăbesc nenorocirea. Nicolae Iorga este asasinat de către cei a căror „naștere” o moșise. Ura orgiastică își împlinea astfel ursita. Seducția se transforma într-un act barbar. E momentul ca Georgiana Țăranu să ridice vălul de pe o realitate până acum ambiguizată istoriografic din motive de prestigiu și demnitate. Ce n-a fost Iorga? – „Iorga nu a fost fascist, ci sedus de fascismul italian. Nu a aderat la o mișcare fascistă, nu a acceptat nici măcar fascismul italian în integralitate și a respins celelalte forme de fascism, ca nazismul și legionarismul” (p. 313). Evident, nu a fost nici antifascist, așa cum ne-a fost înfățișat în mod obsesiv. În al doilea rând, ce a fost Iorga – „un conservator în derivă, care a romantizat radicalismul dictaturii lui Mussolini, încercând să-l împace cu tradiția. Iorga a fost și un intelectual tiranofil, precum și un excelent ambasador al fascismului italian în România” (p. 313). Scurt și esențial, autoarea pune accentul inspirat: „Iorga a fost brokerul cultural al Italiei fasciste la București”. Fără să o spună, ne este sugerat faptul că nu a fost un jalnic „idiot util”, totuși. În plus, a mai fost, din tinerețe și mai apoi tot mai accentuat spre bătrânețe, un antisemit virulent și un naționalist mesianic. Toate acestea rezultă cât se poate de limpede dintr-o carte foarte bine scrisă, documentată cu acribie și dezvoltată narativ pentru plăcerea unui cititor care e dispus să fie și el des-vrăjit. Ceea ce atrage atenția din primul moment este acuratețea textului, probitatea verdictelor puse în urma faptelor consemnate și buna evaluare a personajelor implicate. Asemenea obiectivului unei camere de filmat, cartea deschide mult unghiul de abordare. De la prim-planul care focalizează pe cel ce este indicat pe copertă, de fiecare dată se trece la realitatea globală, națională sau europeană, astfel încât totul poate fi înțeles în angrenaje complexe, panoramarea având capacitatea de a adânci perspectivele și a le clarifica din amplasamente multiple. Mai trebuie spus că nu e loc în niciuna dintre pagini pentru complicități cu minciunile complezente, ce pot menaja oportun mândria de sine, și nici pentru cochetării ușurele. Analiza este condusă impecabil, fără băltiri inutile sau chestiuni evitate prin indulgență față de ethosul mitologizant. Asta induce ideea că totul este cinstit și înfățișat într-un mediu de sanitate profesională. Tocmai asta scoate cartea din rândul altora așezate pe rafturile istoriografiei noastre recente. Pur și simplu, un lucru bine făcut, fără ostentație, parcă stânjenit de propria normalitate.
Spus până la capăt, Georgiana Țăranu ne aduce în atenție un Nicolae Iorga după Nicolae Iorga. Într-un limbaj adecvat erei digitale, un Nicolae Iorga 0.2. Comite, oare, prin această relocare narativă un sacrilegiu? Este cartea sa un afront adus memoriei unei ilustre personalități? Iese Nicolae Iorga diminuat (ca imagine) sau maculat (ca prestigiu) din interpretările propuse de pe pozițiile unui alt fel de-a scrie istorie (analitic, fără a plăti vamă crispărilor ideofore), afiliat unei școli noi, sincronizată cu manierele împărtășite de lumea bună? Nu, nu cred nimic din toate acestea. Dimpotrivă, sunt bucuros de-a fi martorul unui simptom istoriografic ce consolidează speranțe și dă sens unor eforturi lăudabile. Georgiana Țăranu este un nume ce se alătură altora, de istorici tineri fără zăbală.
[1] Georgiana Țăranu, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, Humanitas, București, 2025, 404 p.