RESTITUIRI

Alin-Armando Artion

Între biografie și ficțiune[1]

Opera lui Gheorghe Săsărman se remarcă prin câteva titluri importante și printr-o complexitate remarcabilă. Scriitorul clujean, extrem de exigent față de propria creație — fie aceasta literară sau jurnalistică — se bucură astăzi de o dublă consacrare: națională și internațională.

Originar din Cluj, Gheorghe Săsărman poate fi considerat unul dintre reprezentanții unei productive și influente „școli” de ficțiune speculativă care s-a format, chiar dacă informal, în acest spațiu cultural. Deși nu constituie o școală propriu-zisă, cu manifest, doctrină sau reuniuni constante,  aceasta se definește printr-o adeziune comună la explorarea tematicilor incitante ale ficțiunii speculative. Contribuțiile acestui grup, fie ele concentrate sau dispersate, s-au orientat constant către depășirea rigidităților realismului, deschizându-se către fantastic, science fiction, fantasy, ficțiune politică (chiar și în perioada comunistă), mitologie, utopie și distopie, literatură detectivistică, istorii contrafactuale, gotic ori horror. Aceste dimensiuni se regăsesc atât în creația literară propriu-zisă, mai ales în proză, cât și în analizele teoretice și istorico-literare elaborate de membrii acestei grupări.

Exilul autorului, început în 1983, nu a produs mutații radicale în stilul său, ci doar o accentuare a notelor satirice, păstrând mereu un echilibru între spiritul critic și subtilitate. Pe plan personal, emigrarea a adus însă schimbări profunde: libertatea a fost asumată cu responsabilitate și cu o reținere lucidă. Stabilit la München, Gheorghe Săsărman s-a recalificat profesional, devenind informatician, iar literatura a trecut temporar pe plan secund până după 1990, când revine în viața literară, după ce în intervalul anterior publicase doar traducerea în germană a romanului 2000.

După un debut promițător, cu volumele Oracolul (1969) și Cuadratura cercului (1974) — acesta din urmă mutilat de cenzură, dar ulterior redescoperit în ediții complete, tradus în mai multe limbi și recunoscut ca original și inovator — Săsărman a explorat o zonă de frontieră a prozei, situată între știință și arte. Cuadratura cercului, în special, s-a impus ca o carte de mare originalitate, cu apropieri de Borges și Calvino, însă fără a putea fi subsumată acestor modele. Urbogonia lui Săsărman stă la intersecția fertilă dintre geometria riguroasă a arhitectului și o imaginație poetică neliniștitoare. În romane precum 2000 (1982), Cupa de cucută (1994/2002), Sudcontra Nord (2001), autorul oscilează între utopia negativă, alegoria, realismul acut al universului totalitar și viziunile îndrăznețe, alimentate și de experiența informaticii.

Cel mai recent volum, De ce scrii nu scapi*, publicat sub egida editurii Școala Ardeleană, 2024, continuă această meditație asupra literaturii, aducând-o însă într-un registru fantastic, apropiat de premoniție sau precogniție, așa cum a definit-o și Sergiu Pavel Dan. Cartea reprezintă un melanj ce combină ficțiunea autobiografică cu reflecția asupra relației dintre viață și literatură, explorând în cheie insolită misterul actului de a scrie.

Povestirea centrală — care dă și titlul volumului — prezintă un scriitor octogenar, Emilian, cu trăsături evidente ale autorului, ajuns la un moment de bilanț existențial. După un accident banal pe un drum de țară, el descoperă într-un sertar vechi un manuscris neterminat, care relatează un eveniment aproape identic cu cel pe care tocmai îl trăise. Sugestia, lansată prietenos de un coleg scriitor printr-un email, că „de ce scrii nu scapi” capătă aici consistență ficțională: viața și literatura se întrepătrund până la confuzie.

Această idee este reluată și nuanțată în alte povestiri din volum. În Jurnalul, naratorul consemnează cu anticipație evenimente care se vor petrece întocmai, producând un amestec de tulburare și fascinație în familie. În Dulceață de cireșe amare, o iubire adolescentină reverberează în evenimentele prezentului, iar Fortăreața de nisip explorează cu subtilitate proiecțiile fantasmatice,  aspirații și neliniști subiective ale scriitorului, disimulate sub forma unor mesaje anonime pe internet, trimise de Anonymus. Naratorul din Fortăreața de nisip este măcinat de dubii existențiale, paranoia, neîncredere și teamă de eșec, însă, în finalul textului ce ar putea fi privit drept un deux ex machina, acesta găsește o posibilă soluție oferindu-ne o cheie de lectură și interpretare.  Alte texte, precum Mesajul lui Gassemlui. (în care apar: arma absolută dorită de Predepal, echilibrul militar absolut de pe Palindrom, taberele cu dextropali și levopali), Donatorii de gans (Marele Gloz, inițiatorul Sublimei Opere, Oy și Yok) , O soluție pentru ecuația Dopplemann (text în care apare conceptul de clonaj, din titlu, Dopplemann scriitorul aduce un concept din folclorul german), aparțin imaginarului science-fiction, însă au un accent mai marcat pe parabola critică, aluzivă la excesele autoritare, experimentele tehnocratice ori cibernetice. Povestirile Legătura de chei și Geo și Teo plasează ambiguul vis–realitate în contexte istorice, evocând chiar sacrificiul lui Jan Palach, după invadarea Cehoslovaciei de către armatele sovietice și aliații lor.

În toate aceste texte, Gheorghe Săsărman valorifică cu dezinvoltură resursele propriei biografii, transfigurate cu precizia unui seismograf într-un imaginar bogat și plurivalent, între autoficțiune și parabolă. Volumul recent, împreună cu întreaga sa operă, confirmă statutul autorului ca scriitor care merită în continuare deplină atenție critică grație acuității sale de constructor de universuri ficționale.

Povestirea finală, care coagulează și unifică tematic și estetic întregul volum, poate fi privită ca un veritabil finis coronat opus, nu doar al cărții, ci al carierei literare a scriitorului. Citit atent, volumul dezvăluie un sens parabolic amplu, alcătuit din fragmente narative autonome, dar solidare printr-un fir tematic comun.

Textul se desfășoară pe două planuri: autobiografic și alegoric. Emilian, alter-ego transparent al autorului, este un scriitor octogenar, ordonat, meticulos, uneori pedant, care se auto-analizează cu luciditate, într-o meditație crepusculară asupra propriei vieți, a cărei menire a fost scrisul. Drumul prin pădure, întreprins cu greu după accident, devine o metaforă a întoarcerii către sine, a evaluării succeselor și eșecurilor, a rătăcirii pe „căi literare” ce par a nu duce nicăieri, „rotindu-se la nesfârșit pe o buclă Möbius, ca în gravurile lui Escher, fără șansa de a ajunge…”.

Prozele reunite în volum urmează trasee labirintice, riguros desenate, în care fantezia se supune unei arhitecturi poetice, iar realitatea autobiografică devine materie literară printr-o autenticitate subtilă, care evită exhibiția și caută semnificații esențiale.

Această scriitură, aflată între mărturisire și ficțiune, între realitate și fantezie, propune o explorare lucidă a destinului personal, transformat într-o parabolă mai amplă. Fără a abdica de la rigoare, Săsărman orchestrează fragmente biografice în consonanță cu o viziune literară coerentă, marcată de neliniște poetică și inventivitate.

În ansamblu, aceste texte atestă o simbioză între viață și literatură, între detaliul personal și construcția simbolică, oferind un exemplu de cum experiența individuală poate deveni substanță pentru o operă cu vocație universală. Astfel, între biografie și ficțiune, între luciditate critică și imaginație vizionară, Gheorghe Săsărman își continuă explorarea unui univers literar singular, în care scrisul rămâne, în mod esențial, inseparabil de trăirea sa.

[1] Gheorghe Săsărman, De ce scrii nu scapi, Editura Școala Ardeleană, 2024, 284 p.