LECTURI PARALELE
Gheorghe Schwartz
prozator
Viața trăită[1]
Mi-a fost de (prea) multe ori dat să aud de la indivizi aparținând diferitelor categorii sociale spunând „Viața mea e un roman”. Mai ales de când nu mai sunt necesare aprobări, numeroși oameni simt nevoia să-și popularizeze editorial trăirile. „Eu nu mă pricep la scris, nu vrei să‑ți povestesc întâmplările prin care mi-a fost dat să trec, iar dumneata să le pui pe hârtie? Pe urmă, vom împărți banii pe care-i vom câștiga din vânzarea cărții!” Degeaba le spun că, deși recunosc faptul că fiecare trai se caracterizează prin experiențe unice, eu cred că trecerea noastră nu este decât un scenariu imaginat de Dumnezeu, o poveste pentru fiecare. Nici observația că depinde mai mult de modul în care se relatează trăirile ca narațiunea să-l intereseze și pe altul nu-i face să accepte că în ROMANUL VIEȚII LOR nu există filonul de aur demn de a fi admirat de toată lumea. Așa că le rămân celor mai mulți doar canalele de socializare unde să-și etaleze unicitatea. Internetul acceptă orice.
În cazul de față, „scurta proză autobiografică” – cum ne este precizată în subtitlu – este narațiunea unui scriitor. Iar pentru un scriitor, singura autobiografie de luat în seamă este dată de însăși opera sa. Dacă marea masă posesoare a „unor vieți asemenea unor romane” se legitimează cu C.V.-urile marcând datele seci și lipsite de orice explicație subiectivă, autobiografiile învăluite în texte nu scapă de interpretări și justificări ale unor autori dispuși să se înfățișeze cât mai neprihăniți în fața cititorilor.
Ioan Matiuț ni se prezintă într-o carte mai aproape de realitate chiar și pentru cei ce l-au întâlnit aievea. Este vorba despre un prim volum dintr-un periplu printr-o lume într-adevăr romanescă, unde eroul narator își amintește numeroasele provocări pe care le-a învins cu o extraordinară îndrăzneală, chiar și când împrejurările păreau cu totul potrivnice. Provocările se succed fără oprire din fragedă pruncie până la omul matur care a izbutit un pasionant slalom prin timpul ce i-a fost dat. Soarta l-a pus să facă de toate și a făcut de toate, încercând îndeletnicirile cele mai prozaice... până la comerțul cu venin de viperă. Și până la editorul și poetul care este. Victoriile s-au succedat cu eșecurile, dar niciodată cu epuizarea energiei luptătorului. Scrisă fără patimă, după principiul „iert, dar nu uit”, Matiuț izbutește să își ofere și să ne ofere o „carte de amintiri” plină de momente captivante, nu fără umor, nu fără credința că totul este posibil și în bine și în rău într-o societate plutind dusă de valuri, succedată de alaiul „oamenilor din urmă”. Că nu este doar un simplu povestitor, Matiuț o dovedește și prin paginile unde, printre mizeriile cotidiene, își fac loc fine interludii romantice. Autorul nu încearcă să braveze, nu încearcă să se scuze și nici să se mărească în pasajele unde acțiunile sale ajung în contact cu cei din jur. El trece cu modestie peste momentele unde își abandonează propriile-i interese spre a nu dăuna unor colectivități dezorientate. Personajul narator este un ferment printre actorii atât de diferiți, unii hotărâți, alții derutați, unii profund necinstiți, alții victime ale unor visuri nerealizate, unii păstrători ai urcușului, alții coborând sub demnitatea umană.
Omul din urmă reprezintă un document pentru perioada străbătută nu numai de Ioan Matiuț, ci și de cei formați în întunecatul deceniu din preajma evenimentelor din 1989 din Europa și din România. În „romanul vieții” sale ne putem recunoaște toți cei ce am trecut prin acea perioadă. Și chiar dacă drumurile nu n-au fost identice, măcar unele episoade descrise în paginile cărții ne sunt familiare, permit comparații cu modul cum ne-am descurcat fiecare în momentele respective, momente ce se redeșteaptă și din memoria „romanului” propriei vieți: cum am supraviețuit lipsei de libertate, lumină, căldură și hrană, ce am făcut în zilele acelui decembrie însângerat, cum am știut – sau n-am știut – să dăm conținut nădejdilor generale ale acelui timp. De aceea, pe lângă farmecul descrierii întâmplărilor, Omul din urmă este o carte care, împletindu-se cu propriile noastre trăiri, devine interesantă pentru un cerc larg de cititori. Perioada descrisă este și decorul, dar și personajul în sine al fragmentului istoric traversat de o populație întreagă și „reprezintă formele de rezistență în fața agresivității unei lumi al cărei comportament gregar sufocă”, așa cum își justifică Ioan Matiuț demersul. De alte justificări nici nu are nevoie. Așteptăm cu optimism cărțile promise despre continuarea romanului vieții omului din umbră – Ioan Matiuț.
Omul din urmă este cartea unui scriitor. Ea îmbogățește cu brio tradiția romanului autobiografic într-o literatură unde „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă se învață și ne încântă din școală.
[1] Ioan Matiuț, Omul din urmă, Proză scurtă autobiografică, Editura Tracus Arte, București, 2025.